Trăim într-o lume anormală care nu dă semne că ar căuta măcar normalitatea, sau calea spre aceasta, pentru început. Pe stradă, trecătorii se urăsc între ei, aşa, fără motiv, doar pentru că trebuie să-şi facă loc unii altora şi nu pot merge cu toţii cum le trăsneşte prin cap, pe mijlocul trotuarului sau pe marginea care le convine, independenţi de traiectoriile celorlalţi. Şoferii de taxi îşi urăsc clienţii, clienţii îi urăsc pe şoferii de taxi, pacienţii pe doctori, probabil că şi doctorii pe pacienţi. Şi chiar dacă nu s-a ajuns încă acolo (sau aici), se va ajunge, în ritmul în care mergem înainte. Dacă ăsta e un înainte. Că trăim o situaţie anormală, dar atât de perpetuă încât multora li se poate părea normalitatea însăşi, o demonstrează şi faptul că editorii îi urăsc pe scriitori. Poate nu toţi, dar cei mai ahtiaţi după bani se coalizează împotriva Uniunii Scriitorilor ca să demoleze legea timbrului literar (de fapt, în ultimii ani, a timbrului artistic, căci e valabilă şi pentru teatre, cinematografe, muzee etc.). Unul dintre aceştia chiar a declarat - culmea stupidităţii! - că nu e nevoie de scriitorii români, că au ei, editorii, ce să publice. Dar cazul nu e singular. În România, vânzătorii îi urăsc pe cumpărători, politicienii pe alegători, în ciuda declaraţiilor pe care li le fac o dată la patru ani, ba nu m-aş mira şi ca popii să-şi urască enoriaşii, ceea ce, pe alocuri chiar se şi întâmplă, dar nu pot generaliza.

Nu ştiu dacă acesta e un specific românesc sau e doar o urmare a faptului că nu mai încăpem pe planetă şi încercăm să ne aruncăm unii pe alţii jos de pe ea, conform glumei de pe vremuri cu cei doi copii care călăreau acelaşi cal de lemn: „dacă unul dintre noi s-ar da jos, aş călări mai bine”, spune unul către celălalt. Poate doar că lustrul de civilizaţie care se mai păstrează, în ciuda amestecului de civilizaţii, în ţările Europei mai dinspre vest, ni se poate părea că acolo lucrurile sunt mai soft deocamdată. Adaug un deocamdată neliniştitor, pentru că, atunci când lucrurile avansează şi pericolul le apare tuturora ca iminent, cade şi lustrul, cade şi civilizaţia şi iese la iveală omul peşterilor, că o fi Cromagnon, că o fi altul, din Lascaux, pictând deja pe pereţi, sau nu, tot aia e.

Lupta pentru existenţă dă la noi efectul acesta care se numeşte violenţă, o violenţă fără altă explicaţie decât una prea îndepărtată cum e aceasta, a înmulţirii oamenilor pe Pământ peste măsură. Citeam recent undeva că, în cazul în care membrii ei se înmulţesc peste măsură, o anume comunitate de animale sălbatice alege să se sinucidă aruncându-se în mare, făcând loc noilor veniţi. Şi nu e vorba de nişte animale fie şi pe jumătate marine, cum ar fi focile sau mai ştiu eu ce lei de mare. Numai că la aceste animale, reacţia este spontană şi nu-i priveşte pe alţii, mereu pe alţii, ca-n cazul oamenilor. Adică: văd că suntem prea mulţi, îmi dau seama de asta şi mă arunc în apă fără să ştiu să înot, iar nu: văd că suntem prea mulţi şi încerc să arunc în apă cât mai mulţi semeni de-ai mei care nu ştiu să înoate, ca să-mi fac loc. Mă rog, în cazul meu s-ar mai înţelege: eu încă mai înot destul de binişor...

Sindromul de mai sus e foarte evident şi în literatură. A fost, poate, unul dintre motivele ascunse ale avangardei şi ale suprarelismului şi ale dadaismului: o disperare că toate stilurile şi toate formele de literatură fuseseră descoperite şi nu mai rămânea decât să arunci în aer totul şi să pui în loc ruinele ca să-ţi faci, totuşi, un loc. Deconstructivismul ulterior, teoretizat, tot aia e. Faptul de a şti ce s-a mai scris, faptul de a fi citit ce s-a scris înainte de ei, se chema, din punctul lor de vedere, „parazitare”, căci altfel n-ar fi clamat „cititor deparazitează-ţi...” nu mai ştiu ce, poate creierul.

Ca să rămânem în zona culturală, ceva asemănător vor fi simţit şi creştinii de foarte demult care, văzând că s-a mai scris şi înainte de ei, vor fi manevrat cumva, cum se spune (dacă mint, oricum nu sunt singur, informaţia circulă), ca să scape măcar de Biblioteca de la Alexandria. Şi i-au pus foc. În felul acesta se făcea loc Cărţii cărţilor lor. Dar trecerea pe internet n-o fi şi ea o incendiere, soft, a bibliotecilor? Vă daţi seama cât loc liber se va face când se vor desfiinţa toţi aceşti giganţi care sunt Biblioteca naţională a Franţei sau Biblioteca Congresului american? Câte spaţii vor rămâne pentru ocupat cu orice altceva decât mii şi milioane de cărţi, câte camere libere pentru panel-uri pe cele mai diverse teme, unele izvorâte chiar din acele cărţi, atunci dispărute ca obiecte materiale, rămase doar aşa, un abur plutind undeva unde nimeni nu le vede, dar le poate învia, palide şi clorotice, pe câte un ecran luminiscent. Lumina cărţii era o expresie de pe vremea când cartea nu lumina de pe ecran şi iată acum cartea ajunsă la mâna unei lumini străine...

Pe drept cuvânt acel editor, mai naiv poate în expresia sentimentelor sale şi mai ales a dorului său de câştig pe care să nu-l împartă cu nimeni, s-a revoltat împotriva faptului că scriitorii ar fi, într-un fel, foarte indirect de altfel, protejaţi de o lege care-i obligă pe editori să plătească o foarte mică taxă de pe fiecare carte literară vândută, taxă ce să revină asociaţiilor de scriitori vii. Judecând astfel, nu e nevoie, treptat, nici de scriitorii din China, deşi unul tocmai a luat un premiu Nobel, nici de cei germani, deşi aici sunt mai mulţi în situaţia chinezului de anul acesta, nici de cei anglo-saxoni (aici, câtă frunză, câtă iarbă nobelişti şi nobeliabili), nici francezi (şi ăştia nobeliaţi uneori) şi aşa mai departe, căci o asemenea piatră aruncată în apă de un nebun face valuri care se răsfrâng până la al nu ştiu câtelea mal. Apa asta, a literaturii, e mai bine să nu fie tulburată de pietre, că nu se ştie cum răspunde. Iar cine nu suportă peisajul prea aglomerat nu are decât să se întoarcă la te miri ce negoţ cu legume sau brânză, deşi şi acolo, cred, e mare înghesuială de mărfuri, dar şi de clienţi, ceea ce nu e cazul dincoace, unde clienţii s-au cam rărit, pe măsura înmulţirii ofertei.