Prin 1973, un prieten din anii aceia a adus de la Paris un disc – se purtau încă unele de vinil, negre – de pe care am auzit prima oară vocea lui Guy Béart, un şansonetist francez fără şansă. Am ştiut asta abia mai târziu, când căutând înregistrări cu cântecele lui, n-am găsit decât o dată, undeva, într-un mic magazin de pe Rue Mouffetard, un CD, iar patronul mi-a spus că nici n-o să găsesc altele, oricât aş căuta.

Nu uitasem ce spuneau versurile lui din cântecul care m-a marcat, atunci, de mult, de pe discul de vinil adus de Ion Pop. Cântecul se chema La verité. Cazul recent, cu Lance Armstrong mi l-a reamintit. De fapt, atunci, demult, reţinusem doar strofa mai dinspre final, cu poetul de la Uniunea Scriitorilor de la Moscova, care suflă în supa de unde mănâncă grupa (rima îi aparţine). Asta, atunci, în 1973 sau 1974, când am auzit eu cuvintele, era ceva de un curaj nebun, aici, unde n-aveai voie să deschizi gura nici noaptea, în somn.

N-am reuşit să mai aflu mare lucru despre Guy Béart până după căderea cortinei de fier şi a cenzurii şi la noi. A împlinit, dacă nu mă înşel, anul acesta, 82 de ani şi, de-a lungul vieţii lui de artist, a supărat pe toată lumea. Altfel poate ar mai fi fost şi el invitat din când în când la Olympia, ca orice mare poet şansonetist respectat, chiar la vârste venerabile, sau măcar la Michel Drucker, unde Adamo e un abonat, cu vocea lui mică şi nesemnificativă. Dar aşa, n-am găsit nici urmă de invitaţie, cum nici urmă de CD-uri de-ale lui pe piaţa pariziană. Şi totuşi, primise cândva premiul Academiei Charles Cros pentru disc, iar nu mai departe de 1994, „marea medalie a Academiei Franceze pentru cântecul francez” (scuzaţi repetiţia, era inevitabilă).

„Cel care spune primul adevărul trebuie executat”, acesta e refrenul cântecului cu care
mi-am început aceste rânduri. De ce mi l-a reamintit cazul Lance Armstrong? Pentru că şi în prima strofă a cântecului acela era vorba tot de Turul Franţei, numai că nu se ajunsese încă la dopaţi, ci la vânzarea şanselor în favoarea altcuiva, ales din cauza pariurilor, de afacerişti. „Afirm că mi s-au oferit mulţi bani pentru a-mi vinde şansele în Turul Franţei. Cursa e un spectacol şi în spectacol nu încape nici un miracol”, aşa începe pledoaria muzical-literară a lui Guy Béart pentru adevăr, într-o traducere mot-ŕ-mot. Spre deosebire de ce se spune despre Lance Armstrong, ciclistul din cântecul lui Guy Béart refuză, ba mai mult, face publică tentativa de falsificare a rezultatelor cursei şi: „celui qui dit le premier la verité, il doit ętre executé”. Ceea ce, însă, mi se pare o naivitate a anilor şaizeci-şaptezeci este că următorul vine şi poate s-o facă, nu i se mai întâmplă nimic: „puis, sans problčme, parle le deuxičme”. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, nu se mai spune adevărul fără mari riscuri nici de către al doilea, nici de către al treilea. Cu toţii o păţesc, vezi cazul Politkovskaya.

Sunt cazuri nenumărate, de oameni incomozi din cauza obiceiului lor de a spune ce văd, sau ce li se pare că văd, când toţi văd altceva sau sunt sugestionaţi să vadă altceva. Nici noi, componenţii mulţimii, nu suportăm să auzim o altă opinie decât cea comună, a noastră, nu doar cei care conduc ţara sau instituţiile. Cântăreţul de cor e privit cu mult mai multă simpatie decât solistul care-şi ia libertăţi de interpretare.

Probabil că acest cântec şi altele i-au supărat pe unii şi pe alţii, pentru că, aşa cum mi-a spus mai târziu un mai-ştiutor (vorba dlui Şora), Guy Béart dădea şi-n dreapta şi-n stânga şi mai dă. Pe internet am văzut un atac al lui, părea că tot în numele adevărului, la adresa unui binecunoscut animator de televiziune francez, care s-a ofuscat teribil şi a replicat absolut haotic, cu o profesiune de credinţă demnă mai degrabă de un prezentator de pe la noi, decât de unul experimentat de ani şi ani de zile, precum Patrick Sebastien. Ba, mai demult chiar, într-o emisiune a lui Bernard Pivot, l-a contrazis pe Serge Gainsborough, care afirma că pentru cântec nu trebuie nici o iniţiere, având o discuţie foarte vie în contradictoriu, care l-a iritat pe mai norocosul său coleg.

Un prieten de la New York (sper să nu-i fi luat furtuna Sandy colecţia muzicală), mă anunţa acum câteva zile că a găsit o ediţie completă a operei poetului şi şansonetistuui fără şansă, Guy Béart, ceea ce-mi semnalează că, totuşi, cel care spune adevărul, poate răzbi uneori, fie şi aşa, mai pe la margine, fără mari reclame şi mari spectacole. Vocea sa inconfundabilă, puţin blurată, ceţoasă mai bine zis, este parcă special creată pentru a spune lucruri triste, a propaga melancolii şi nostalgii nedefinite, dincolo de cuvinte. Ca mulţi alţi şansonetişti francezi celebri, şi Guy Béart este născut în afara Franţei, la Cairo, învaţă până la 17 ani în Liban şi abia după aceea devine francez get-beget, dar unul care, după cum se vede, cam supără lumea, spunând ce crede. Şi cel mai adesea crede altceva decât cei cărora le spune. Dacă e cineva curios să afle, totuşi, ce spune acest cântec, iată o traducere brută a cuvintelor lui:

„Cel dintâi ce spune adevărul e întotdeauna sacrificat/ Întâi e ucis / Pe urmă se obişnuiesc/ I se taie limba i se spune nebun de legat/ Apoi fără probleme / Vorbeşte al doilea / Cel dintâi ce spune adevărul / Trebuie executat. // Afirm că mi s-au propus foarte mulţi bani / Ca să-mi vând şansele / În Turul Franţe i/ Turul este un spectacol şi place multor oameni/ Şi într-un spectacol/ Nu-ncape miracol/ Ciclistul a spus adevărul/ El trebuie executat. // La Chicago un ziarist e mort pe o stradă / El va tăcea despre tot ce ştie / Sărmane Preşedinte toţi martorii tăi au dispărut / Ei tac în cor / Sunt morţi toţi treisprezece / Martorul a spus adevărul/ El trebuie executat. // Lumea trebuie să se îmbete de discursuri, nu de vin / Să rămână-n rânduri/ Să urmeze indicaţiile/ La Moscova un poet, la Uniunea Scriitorilor/ Suflă în supa/ De unde mănâncă grupa. / Poetul a spus adevărul/ El trebuie executat. // Câţi oameni dispăruţi care-ntr-o zi au spus nu / De morţi nimerite / Corpurile lor dispar / Nu-şi mai aduce aminte nimeni nici de ochii lor nici de numele lor / Cuvintele lor care rămân/ Cântă «chiar» la timp. / Necunoscutul a spus adevărul / El trebuie executat. // Un tânăr cu părul lung urcă Golgota / Mulţimea fără cap / Era-n sărbătoare / Pilat are dreptate să nu tragă-n mulţime/ E mai drept în fond/ Să ucizi un singur om. / Tânărul acesta a spus adevărul / El trebuie executat.// În această seară, cu voi, am călcat regula jocului / Am călcat regula / Vrăbiilor, a vulturilor /Vouă vă e teamă pentru mine căci voi ştiţi că eu/ Risc murmurele voastre / Roşiile voastre coapte/ Cântecul meu a spus adevărul/ Voi mă veţi executa.”

Referinţele sunt clare pentru cei care-şi mai amintesc istoria anilor 60, când a fost compus şi lansat acest cântec (în 1968). „Sărmanul Preşedinte” nu e altul decât J.F. Kennedy, a cărui moarte a impresionat o lume întreagă, în epocă, şi, mai mult de atât, lumea a fost impresionată şi de modul cum au dispărut pe rând toţi martorii.

Mi-am intitulat rândurile acestea Şansonetistul fără şansă, deşi dacă te uiţi la viaţa şi cariera lui, Guy Béart a avut-o totuşi pe aceea de a primi premii şi a scoate discuri extrem de populare la un moment dat, dar astăzi el este aproape uitat. De altfel, nici nu mai corespunde gustului generaţiilor de azi, poate şi pentru că mesajul lui, cel puţin din acest cântec, nu mai are vreo semnificaţie pentru cei în căutarea singurei ţinte: divertismentul („să ne simţim bine”…).Sigur, poate abuzez, reducându-l la acest cântec, militant, în fond şi la urma urmei, pentru ceva care atunci însemna foarte mult şi acum pare a se fi banalizat. Parcă aud oamenii noi: „Adevărul? Ce-i aia? Cine are nevoie de el?”