Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Bişniţarii

        de Nicolae Prelipceanu

În orice orășel dintr-o țară civilizată apar câteva ziare. Firește, e multă publicitate, sunt știri departe de cultură, dar, totuși, cititul e o operație – înc㠖 obișnuită pentru cetățenii aceia. La noi, mă gândeam văzând asta, nici măcar gunoaiele alea, Click sau Atac sau Scandal (există un asemenea ziar? Că dacă nu, ar trebuie inventat, la gradul de civilizație al concetățenilor noștri), nu le mai citește toată lumea, iar când vine vara, pe la bacalaureat, încep să apară perlele sinistre scrise de absolvenții de liceu prin tezele de examen. Și dacă-i întrebi de modelele lor în viață, n-ai să auzi decât nume de infractori, eventual încă neprinși, din foile de mai sus. Cât despre cărți, nici nu poate fi vorba.

În primele zile de după căderea regimului comunist, mai precis în primele zile ale primului ziar particular nou fondat, regretatul Alexandru George publica un articol a cărui idee era că bișnițarii de la noi erau germenele economiei de piață, apărut încă în ilegalitate, ca să zic așa. Teza mi s-a părut justă și l-am invidiat pentru că a găsit-o el și nu eu. 

Pe când locuiam la Cluj, înainte chiar de ...–Napoca, frecventam asiduu câteva localuri din centru, Continentalul când primeam leafa sau colaborările, și Trei păduchi în intervalul dintre aceste evenimente. Dacă la Trei păduchi nu vedeai bișnițari, în schimb ei erau prezenți la Continental, local cu ștaif, fostul New York dinainte de război și de invazia comunistă. Nu-mi aduc bine aminte numele lor, doar porecla unuia mi-a rămas, îi zicea Fasole, dar în ungurește. Fasole ăsta agăța mai ales străinii care intrau pe-acolo, și cădeau câțiva în fiecare zi, oricât de închise ar fi fost granițele pentru noi, ba să le schimbe bani, ba să cumpere ceva, un blug, un tricou căruia azi i se zice „de firmă”, atunci nu știu cum i se zicea, dar se putea revinde în avantaj, pesemne. Fasole ăsta era cunoscut de toată lumea, așa că nu-mi închipui că poliția, cea secretă, nu avea habar de activitatea lui intensă, cum nu-mi închipui că nu beneficia și ea, poliția aia secretă, de pe urma afacerilor lui. E drept, prea multe cuvinte englezești nu știa Fasole al nostru, dar mai cu una, mai cu alta, se descurca el. Nu știu în ce limbă, că n-am fost niciodată atât de aproape de terenul lui de acțiune ca să aud ce spunea și cum spunea, dar îmi aduc aminte că dădea intens din mâini, ca orice român sau ungur serios de pe-aici, când trebuia să comunice ceva. La urma urmei, nu ăsta a fost primul sistem de comunicare între oameni?

Nu mi-l închipuiam pe Fasole în postura de mare afacerist după ce s-a dat liber la economia de piață. Și nici nu cred că a reușit performanța asta. Ceea ce vreau să spun este că prea mulți inși de teapa lui au reușit în economia și, ceea ce este mai grav, politica românească. Fasole nu era un intelectual, nu cred că l-am văzut vreodată cu o carte în mână, deși era capabil să abordeze pe oricine intra în Continental, fie român, fie de altă naționalitate, cum se spunea pe atunci, ba cred că o fi făcut tentativa de a sta de vorbă chiar cu vreun intelectual ilustru din Cluj, care mai intra în braseria sau în restaurantul fostului New York.

Dacă te uiți bine la majoritatea celor care conduc azi țara, n-ai să vezi la mulți obiceiul de a umbla cu cărțile, n-ai să-i auzi vorbind ca unii care ar fi deschis vreodată o carte, ca să citească, nu ca să caute poze. Intr-o stație de autobuz, l-am auzit nu de mult pe un tânăr laudându-se că el n-a citit niciodată nici o carte, cam cum se spunea, mincinos, despre madam Thatcher, fie-i țărâna aia englezească ușoară. Ăsta se lăuda, ăia nu mai au nevoie să se laude, se vede pe ei.

Dar revenind la bișnițari, abia acum, când nu mai pot să-i spun asta direct lui Alexandru George, mi-a dat prin cap că, totuși, între bișniță și bussines e o mare deosebire. Bussinesmanul se înțelege cu tine, îți strânge mâna și știe că afacerea e ca și făcută, în timp ce bișnițarul nostru, o variantă soft a celui emanat acum și la noi din fosta URSS, de preferință basarabean sau ucrainean, nu știe cum să te tragă în piept (așa se zicea pe atunci) sau să-ți dea țeapă (cum se zice acum). Cu ăsta, nici după ce ai semnat și parafat contractul nu poți să fii sigur. A nu se crede că bișnițari sunt numai în patria noastră, unde, vorba primei propoziții care se învăța cândva la latină, pe când se învăța latină în școli, multe silvae sunt (pe-atunci erau), dar pe noi ăștia ne interesează. Deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, ar cam trebui să ne intereseze și ăia care vin din țările cu faimă de piață stabilizată și să ne întrebăm de ce vin ei aici, nu cumva pentru că seamănă cu bișnițarii noștri, dar cu mai multă experiență, și vin să le dea țeapă alor noștri? Unii, nu spun de unde, ca să nu se spună că sunt anti- nu știu ce, își luau valizele cu bani de la cazinoul închiriat, neplătindu-și taxele cât a mers, până când s-au declarat în insolvabilitate, că valizele trecuseră granița spre patria lor, și pe-aci le-a fost drumul, lăsând în urma lor sute de mii, ba chiar milioane de euro neachitați statului și celor care le închiriaseră clădirea.

O să vă întrebați: bine, bine, dar ce are asta cu ziarele locale din orășelele de peste hotare, din Uniunea Europeană adevărată? Are, pentru că, deși acolo toți aleargă după bani, unii mai știu și să citească. În paranteză fie zis, TVR ne arată că se fac și lucruri bune în România. Ei bine, eu aș prefera să se facă și lucruri rele în România... În fond, dispariția ziarelor din țară este un simptom, un simptom al dezinteresului pentru comentariu, pentru a afla pe ce lume trăiești, specific unei perioade de înapoiere a umanității. Că, de fapt, primitivul nu era deloc interesat de cine îi sunt vecinii, de unde vine și încotro se duce, el își căuta hrana toată ziua, dormea cu teamă noaptea și a doua zi o lua de la capăt. Calea e deschisă într-acolo, chiar dacă pașii care se fac sunt încă lenți, pentru c㠖 s-o recunoaștem – mai sunt încă oameni care citesc în România și chiar înțeleg ce citesc, nu ca absolvenții ăștia de liceu.

Într-un fel, tot a avut dreptate Alexandru George, deși lui nu i se părea că e un simptom al unei prăbușiri acesta, și anume că, într-adevăr, țara asta intra, imediat după căderea regimului comunist propriu zis, pe mâna bișnițarilor. Numai că nu crearea economiei de piață era ținta lor, ci crearea unei piețe pentru interesele lor personale și ale găștii sau clanului lor, cum se spune azi, după modelul mafioților mai vechi. Și dacă te uiți la sfera politicii, aceea e plină de bișnițari. Or, bine, bine, să facă bișnițarii afaceri, dar să nu se amestece în politică și în legiferare. Greșit raționament, valabil poate, în general, în țări mai calde sau mult mai reci, nu la noi. Că aici nu se mai știe de rușinea de a fi prins cu plagiatul universitar, nu se mai știe de rușinea de a fi prins cu corupția la minister sau parlament, vinovați sunt cei care descoperă asta, DNA-ul sau ANI, Monica Macovei care le-a inventat, procurorul care și-a făcut datoria, nu infractorul prins. La ei, la bussinesmani, hoțul neprins e negustor cinstit, la noi, și hoțul prins e negustor cinstit, ba chiar e declarat cetățean de onoare al unor mari orașe. Nici nu ne mai dăm seama de abisul de imoralitate și necinste în care ne afundăm cu toții, votându-i pe ăștia, pe toți acești bișnițari care ne conduc și ne fac legile așa ca să le meargă lor afacerile necurate.

A murit de curând premierul din anii nouăzeci care, după ce a auzit pe cineva afirmând că nu mai e nimic de furat în România, a replicat că, dimpotrivă, mai e mult de furat în România. Anii care au trecut de-atunci l-au confirmat și continuă să-l confirme pe fostul meu coleg de la Cotidianul de pe când era ziarul lui Ion Rațiu...

Mă făceam că sunt convins că bișnițarii nu au carte și totuși au parte. Ei bine, în Parlamentul României a fost cel puțin un bișnițar care avea carte, ba și scria cărți. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri întâlnirea mea cu el, un ceva mai vechi cunoscut, și cum mi s-a lăudat ce bine o duce, ia un milion, prin anii nouăzeci, când un milion însemna ceva, și stă acasă și citește și scrie cărți. Ei, pe ăsta unde să-l pui, că deși citea și scria cărți, și ăsta prejudicia țara, alături de toți semianalfabeții intrați acolo pentru afaceri grase cu statul și mai ales pentru rapt, furt, corupție, trafic de influență?

Din păcate, germenele economiei de piață descoperit de Alexandru George în bișnițarul român a proliferat, ieșind mult dincolo de spațiul lui normal, cum de fapt o făcea și înainte, când nu numai că schimba valută, dar mai și dădea din gură la poliția aia secretă pe care o știa toată lumea. Germenele economiei de piață s-a extins, a intrat în parlament și în guverne, escrocii au ajuns miniștri și se cramponează de posturi, ca să nu mă mai gândesc la ce-o fi pe la consiliile județene sau pe la primării, de unde mai vin știri câteodată. Dacă jumătate dintre primarii din România sunt incompatibili, fiind declarați astfel de cea mai urâtă (de la verbul a urî) instituție a statului nostru, ANI, pe care o ține totuși în viață Uniunea Europeană, și ea urâtă de toți bișnițarii de sus, vă dați seama în ce hal am ajuns.

Poți să-i spui lui Caliban du-te la școală, dar poți să le spui ăstora să se ducă la locul lor, acolo, la piață? Poți să le spui falșilor doctori sau licențiați de universitățile de piață să se ducă înapoi la liceu și să se pună cu burta pe carte dacă vor diplome și grade universitare? Poți să-i spui poporului suveran că votează prost și că se lasă prostit de fiecare dată de niște ticăloși fără scupule? Poți, dar degeaba.

 

© 2007 Revista Ramuri