Vara trecută, cu mare întârziere, ne-am trezit şi noi să condamnăm public câţiva dintre torţionarii puşcăriilor comuniste care mai erau în viaţă. Norocul, de data asta, a fost de partea celor care dăduseră colţul, cum se spune uneori despre ultima plecare. Au trecut de la faptele lor câteva zeci de ani. Nu sunt pentru prescrierea unor asemenea atrocităţi precum cele comise de aceşti criminali în puşcăriile comuniste, dar mă întreb retoric, e drept de ce a trebuit să aşteptăm atâta. Regimul comunist a căzut acum aproape 24 de ani, prin urmare ar fi trebuit, dacă nu din ziua de 22 decembrie 1989, atunci măcar din 1991 sau 92 să se treacă la pedepsirea celor care au călcat în picioare demnitatea oamenilor şi
le-au nesocotit drepturile.
Îmi aduc aminte de zilele încă, ale revoluţiei, când vedeam de undeva, din Piaţa Romană, o mică mulţime îmbulzindu-se pe bulevard, spre Piaţa Amzei, în jurul unui tab. Lumea din jur afla că a fost arestat nu ştiu ce membru colateral al familiei Ceauşescu, parcă un Petrescu. Îmi închipuiam că arestările celor vinovaţi de tot ce se întâmplase în anii crunţi ai regimului comunist vor urma şi dreptatea se va face. Mai ţine cineva minte formula de-atunci, Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă? Ea a reînviat, după aproape 24 de ani, în Piaţa Universităţii din toamna aceasta, ca un leit motiv al tristeţii că nici după atâţia ani dreptatea nu a fost, totuşi, văzută.
Când am văzut, vara aceasta, că torţionarul acela, de la Rm. Sărat parcă, a fost descoperit şi va fi deferit justiţiei, mi-am amintit cu tristeţe de acele zile din decembrie 1989, când încă mai aveam iluzii. Am ştiut de-atunci, văzând cum se acoperă cu o tăcere vinovată crimele torţionarilor de prin puşcăriile comuniste, că va dura mult până când li se va face dreptate sutelor de mii de chinuiţi şi ucişi acolo. Dar nu mi-am imaginat că va dura chiar atâta. Criminalii nazişti, până la cei mai mărunţi, au fost descoperiţi şi pedepsiţi exemplar. Cât despre criminalii comunişti, aceştia s-au bucurat până de curând de pensii imense şi de o bătrâneţe liniştită, exact ceea ce furaseră ei miilor de deţinuţi care erau de vârsta lor de acum în urmă cu câteva zeci de ani.
Încă din primii ani de după căderea regimului comunist au apărut în multele publicaţii de-atunci numele unora dintre torţionarii cei mai cruzi, dar nimeni n-a dat curs vreunui proces, fie şi simbolic, de condamnare a lor. Îmi aduc aminte de fostul comandant al puşcăriei teribile de la Sighet, care mai era în viaţă acum vreo zece ani, dacă nu mă înşel. A fost intervievat era, doar, o vedetă, nu? - şi le-a turnat ziariştilor tot felul de baliverne despre regimul blând din închisoarea unde era tartor şef. A avut neobrăzarea să dea şi o listă de alimente care ar fi alcătuit raţia deţinuţilor, încercând să demonstreze, cu neruşinarea specifică speciei, că Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu au murit de moarte bună, nu din cauza relelor şi inumanelor tratamente la care au fost supuşi. Ei bine, nu
s-a întâmplat nimic cu acest criminal, a rămas în casa lui de la Sighet până la sfârşitul vieţii, netulburat de vreo justiţie pământeană. Şi, fireşte, nici de vreo remuşcare. Dacă îmi aduc bine aminte, a fost descoperit, tot la o vârstă înaintată şi fostul torţionar şef de la Aiud şi nici cu el lucrurile nu au mers altfel. Două-trei articole de presă, nişte întrebări la care a răspuns mincinos cum îl învăţase partidul şi gata. Pensia mare a gradului a curs în continuare, ca şi cum ar fi fost vorba de un cetăţean onest, care şi-a făcut datoria o viaţă întreagă. Ce-i drept, toţi torţionarii intervievaţi de ziarişti susţineau că şi-au făcut datoria, au executat ordinele de sus. Numai că datoria de-atunci era una împotriva oamenilor, era crima, li se cerea să înfăptuiască programul criminal de exterminare a tuturor celor care ar fi putut, eventual, cândva, să se ridice sau măcar să gândească împotriva regimului instaurat cu tancurile ruseşti.
În fond, şi criminalii nazişti îşi făcuseră datoria, şi anume aceea de a-i extermina pe toţi cei aduşi în lagărele unde-şi practicau meseria infamă, evrei sau chiar şi alţi nedoriţi de regimul de la Berlin. Şi totuşi, ei au fost urmăriţi şi prinşi şi judecaţi. Procesul lui Eichmann, care a fost comentat şi analizat de însăşi Hannah Arendt, ca să nu mai vorbesc de Procesul de la Nürenberg, ar fi putut constitui un model pentru justiţia noastră, dar n-a fost să fie. Mereu acest teribil n-a fost să fie. Dar când va fi să fie? mă întreb, şi nu doar aici, în aceste rânduri grăbite. Când va fi să fie dreptate şi pentru martirii puşcăriilor comuniste, ştie cineva?
Atunci când majoritatea zdrobitoare a alegătorilor din România l-au ales pe Ion Iliescu preşedinte, în anii 90, am ştiut că nu va fi să fie foarte curând, pentru că acesta, oricum l-ai fi luat, nu era altceva decât colegul criminalilor comunişti, dacă nu chiar unul dintre ei. Şi doar n-o să-şi trădeze el, la bătrâneţe, tovarăşii de idealuri de o viaţă. Iar poporul român a simţit că fără el nu se poate, a ales o continuitate vicioasă care ne-a dus unde suntem azi şi ne va duce în continuare undeva, o să vadă unii dintre noi unde
După scurtul foc de paie de astă vară, torţionarul de la Rm. Sărat a dispărut din atenţia publică, nimeni nu-l mai urmăreşte, nimeni n-o să-l condamne. O să se spună că e bătrân şi trebuie cruţat, chiar dacă e vinovat. Întreb ca prostul: dar Iuliu Maniu nu era bătrân? Şi în plus nici nu făcuse altceva decât să participe la întregirea ţării. Sigur că noi credem că trăim într-o altă epocă, una care nu mai permite pedepsirea unor oameni trecuţi de o anumită vârstă, din motive umanitare, dar asta înseamnă că niciodată crimele unor regimuri totalitare nu vor putea fi răsplătite cum se cuvine, pentru că dreapta răsplată nu poate veni decât după ce aceste regimuri dispar.
Am văzut din nou, zilele trecute, la una dintre manifestaţiile din Bucureşti sau din alt oraş mare românesc, pancarta pe care scria Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă! şi mi-am amintit de primele zile de libertate, din decembrie 1989. Om fi luat-o iar de la capăt? Începem iar ceea ce credeam că a fost depăşit? Să fim noi Sisif?