Nu mă număr printre fanii identităţilor accentuate. Sunt, fireşte, plăcut impresionat când, vreodată, la vreun jurnal televizat din te miri ce ţară din lume, mai des din Europa, văd şi aud şi o ştire cât de cât pozitivă despre România. Dar a afirma mereu „sunt român si sunt mândru de asta” nu mi se pare o atitudine prea raţională. Sunt om şi sunt mândru de asta, poate. Deşi, dacă stau să mă gândesc, nici a fi om nu e cine ştie ce mare realizare, dacă te uiţi la efectele acţiunilor omului pe Pământ, şi nu doar împotriva altor vietăţi, dispărute din cauza omului, ci chiar împotriva altor oameni, omorâţi cu milioanele în războiaie şi conflicte nedeclarate ca atare.

La noi, există un fel de mândrie că folclorul nu ştiu ce spune şi ce semnifică. Ei, bine, nu cred că folclorul este chiar un tezaur atât de demn de luat în seamă azi, altfel decât ca o piesă de muzeu sau document pentru istoria neamului. ?tiu că el, folclorul, a fost un izvor nesecat (chiar aşa?) de inspiraţie pentru paşoptişti, dar şi pentru, să zicem, un Marin Sorescu, în perioada sa penultimă, cu La Lilieci. O fi fost, dar nu ştiu cât mai pot spune unui om modern, de azi, sau postmodern, şi mai de azi, cimiliturile care ţineau loc de înţelepciune unor oameni fără instrucţie şi educaţie pentru lumea în care, până la urmă, au ajuns să trăiască. Am văzut recent, pe scena teatrului ce poartă numele lui Marin Sorescu, din Craiova, un spectacol care accentuează faţeta oltenească a operei titularului. Lucruri de fapt elementare şi banale până la plictiseală sunt rostite acolo cu emfaza cu care spui cine ştie ce înţelepciune, deloc populară, din Faust de Goethe, însă publicul se bucură că-s de-ale noastre. Aşa să fie?

Cred că multe dintre caracteristicile satului, fie el şi de azi, ne mai ţin încă în loc. Faptul că multă lume de pe la marginea oraşelor mai crede încă în zvonurile răspândite de tot felul de simbriaşi care o fac pe ziariştii de informaţie, faptul că multă lume chiar mai din centru expediază rapid, cu vreun calificativ parţial pe cutare sau cutare personaj public, faptul că mai nimeni nu se oboseşte să judece mai întâi ce spune şi/sau face personajul respectiv, grăbindu-se să aducă în discuţie, dacă discuţie poate fi numită aia, vreo faptă sau declaraţie marginală a aceluia, toate astea şi încă multe altele de la lumea rurală, întunecată de secolele de ignoranţă, ni se trage. Aceasta e o identitate. Păi cum să aderi la o asemenea identitate? Bun, o să spună adepţii fanatici (că de fanatism, nici satul şi nici oraşul-sat de azi nu duc lipsă) ai identităţii noastre neaoşe, dar prin asta ne deosebim noi de alţii, inumani, lipsiţii de haz nemţi sau englezi sau mai ştiu eu care de pe-acolo. Mereu aud, încă, prostia asta cu nemţii care sunt nesăraţi, nu râd la glumele noastre etc. etc. Identitatea noastră nu ne permite să recunoaştem identităţile altora, acesta e lucrul cel mai rău. Dacă vrei să ţi se recunoască identitatea, recunoaşte-o şi tu pe a altora, ca egală, cel puţin, cu a ta. Deşi eu aş opta pentru cuvântul superioară în loc de egală…

Dacă doriţi noi elemente de identitate, ale epocii pe care o trăim, păi atunci să le spunem pe nume. Minciuna, impostura, corupţia, lipsa de generozitate, meschinăria endemică. Ajung? Cred că da, pentru două popoare, nu pentru unul. Plus duşmănia aia endemică faţă de mai toţi străinii, care, vezi Doamne, o să ne fure ţara („Vai de biet român, săracu’ ”…). Mereu se spune că poporul e bun, dar aleşii săi, nu ştiu cum dracu’, nu. Păi ei nu apar din neant, nu sunt paraşutaţi din farfuriile zburătoare care ne-au şi cam părăsit de la o vreme (nu mai prezentăm interes? nu noi, cei de pe piciorul de plai, ci mai toţi muritorii…), ci se înalţă pe umerii alegătorilor cu garda (intelectuală) deschisă, grăbiţi să voteze contra te miri ce kilogram de făină sau de mălai. Că sunt săraci. Dar ei ştiu că sunt săraci şi pentru că votează astfel?

Ni se dau mereu exemple de tineri străluciţi, care studiază în străinătate, au succese şi sunt aleşi pentru situaţii înfloritare acolo. Ia faceţi suma şi comparaţi cu a celor ce rămân aici pentru a-şi trage pe sfoară conaţionalii gata să se lase traşi pe sfoară şi o să vedeţi că ei nu pot da o caracteristică, încă, demnă de luat în seamă pentru construcţia unei alte identităţi. Toată lumea ştie că nu putem fi cu toţi genii IT sau de altă profesie, dar unii ştiu şi că identitatea e un rezultat mediu al însumării caracterelor naţionale, adică media între cei mediocri şi cei de sus. Or, la noi, mediocritatea e foarte jos, dacă pot a zice aşa, iar cei de sus sunt la nivelul celor de sus de oriunde. Prilej să ne bucurăm, dar şi să ne întrebăm „de ce, de ce, nene Anghelache?...” aşa, ca nişte zevzeci caragialieni.

Poate că dacă nu ne-am mai crampona atâta de comorile noastre populare, de frecţiile cu accent oltenesc sau moldovenesc, de rusticitatea noastră şi de hazul nostru şi de felul cum ştim să ne distrăm, ca nimeni alţii, ci ne-am concentra pe lucruri mai serioase şi mai constructive ne-am căpăta o identitate mai demnă de interes pentru noi şi pentru ceilalţi. Ştiu că asta nu se va întâmpla, vorba bancului, „în timpul mandatului meu”, dar nu sunt sigur că se va întâmpla nici în mandatul Unuia de mai Sus, aşa cum spunea şi bancul, pe care nu vi-l mai reproduc, e vechi şi ştiut.