De câte ori trec în alt an mă mir că lumea se bucură de acest eveniment, în fond, trist. E o mirare plictisită, mărturisesc, pentru că e uzată de atâta repetare. Dar, în paralel cu asta, mă întreb uneori ce aş fi zis la trecerea în anul 1969 dacă mi s-ar fi spus cum o să fie cea în anul 2014. În primul rând că n-aş fi crezut să mai prind o atare îndepărtată întâmplare. Mulţumesc lui Dumnezeu, am prins-o. Încerc să-mi aduc aminte cum era în 1969 şi constat că e greu, foarte greu. Pe vremea aia eram de capul meu, doar partidul şi Securitatea aveau grijă de noi toţi, sigur, din umbră. Cenzura veghea să nu greşim, iar Securitatea, aşa cum i-a spus cândva un preşedinte al Uniunii Scriitorilor lui Dorin Tudoran, ne apăra. Ne apăra de dracu’, poate, sau de dracul din noi înşine. Ei, dacă ar fi avut şi Faust un astfel de paznic, probabil că n-ar fi căzut în păcat!

Astăzi avem motive să ne simţim ceva mai singuri, pentru că nu mai există Securitate. Nu? Dacă zici mata… În schimb, pentru cei celebri sau sus puşi, ceea ce e tot aia, există presa de scandal, care îi fotografiază pe eventualii preşedinţi de state atunci când se suie pe scuter, noaptea, cu casca pe cap şi cu un singur păzitor, ca să se ducă la amanta secretă pentru o noapte fericită. Mă rog, treaba lor, eu nu am nici scuter, nici cască, nici – vai – amantă. Şi nici nu sunt socialist ca orientare turistică în această lume nebună. Dar şi astăzi mai circulă vorba şi intriga, se mai fac bilanţuri secrete sau semi, acesta e băsist, ăsta nu, e cu noi. Azi, însă, cum se schimbă orientarea turistică a puterii, hop, te trezeşti cu alte elemente vesele că trec la acţiune în cultură, exact ca şi în celelalte domenii. Deşi, ca să fiu sincer, cultura îi interesează mai puţin pe clienţii politici, dar există, totuşi, acolo jos, la baza piramidei, inşi care-şi fac un scop şi din asta. Micii arivişti ai culturii nu dorm, stau la pândă să vadă când le vine şi lor rândul la osciorul uscat care mai rămâne pentru această zonă evident defavorizată. Aşa o fi şi pe lumea cealaltă? se întreabă cei care mai pot avea umor. Cu condiţia să existe, aş completa eu.

Bătălia pentru nimic e mare la noi. Sunt pretendenţi care nu se lasă. Totul se joacă la scara respectivă. Scara unu pe unu e sus, dar, privită din te miri ce mare putere, şi aia e unu pe vreo sută, aşa că vă daţi seama cum e scara unu pe o sută a culturii de jos, privită din marea putere. Dar nici asta n-ar fi nimic, dacă metodele cu care se duce lupta n-ar fi atât de murdare şi de incorecte. Am fost, odată, demult, în situaţia de a juca un fel de golf ţărănesc, într-o fermă din Columbia. Nu-şi juca fiecare bila lui, pe rând, şi trebuia să ţi-o plasezi într-un anume punct, în timp ce şi cea a adversarului tău era pe teren şi atunci când aceasta era în faţa ta n-aveai decât să o dai deoparte cu o mişcare dibace. M-am mirat, nu era fair play, dar cel care mă invitase mi-a explicat că, dimpotrivă, regula jocului asta e, să-i pui piedică celuilalt. Mi-a intrat greu în cap, credeam că nu înţeleg eu româna lui (învăţase în România), dar până la urmă m-am lămurit că fair play-ul nu e tocmai acelaşi pe toate continentele. Ei bine, la noi e mai necurat, spui că respecţi regulile fair play-ului şi faci tot cum ştii tu, cu intrigi, turnătorii, calomnii şi minciuni. Pe mine mă indignau minciunile deliberate spuse aici, jos, la grupa mică, culturală, literară chiar cu oarecare indulgenţă vorbind, dar nu aveam motive, din moment ce modelul, cel de sus, de la grupa enormă, era şi mai gogonat. Păi să auzi ce auzi pe la campaniile electorale nu e de colea. Să vezi ce spun oameni care ştiu bine că mint, dar o fac cu atâta convingere încât prost informaţii chiar îi cred. Cât despre ăştia din urmă, cei care nu sunt informaţi, ăştia sunt de mai multe categorii, de fapt două: cei care nu vor să mai audă de politică şi cei care nu au cum să se informeze, ba, uite că mai e cel puţin una, formată din cei care, deşi aud adevăruri, nu le înţeleg, sau înţeleg tot ce le convine lor sau celor care le-au băgat în cap altceva cu mult timp înainte. La CNN e o reclamă care spune că informaţia e cunoaştere, putere, siguranţă (ei spun securitate, dar la noi asta e deochiată altfel). Spune-i asta unui român care e chemat, deh, ca toţi cetăţenii cu drepturi, la alegeri şi o să vezi ce răspuns primeşti. Nu mai vreau, dom’le să aud de politică! Bine, nu vrei să auzi, dar la alegeri te duci? Dar adevărul n-ai vrea să-l ştii? Se pare că nu, e şi concluzia unei cărţi despre Cunoaşterea inutilă, a lui Jean-François Revel, că oamenii nu caută adevărul.

Dar, de fapt, ce voiam eu să vă spun? Cine ştie, poate tocmai asta, poate cu totul altceva care ducea tot aici. Că lupta pentru un mic oscior de peşte în zona joasă a culturii nici nu se compară cu cea pentru unul ceva mai consistent, de mai sus. Se compară, că minciunile sunt cam la fel, sigur, specifice, dar la fel de gogonate şi sunt tot aşa, crezute de dezinformaţii zonei respective. Şi că deplâng faptul de a fi pusă şi zona noastră, culturală, ba chiar literară, la o adică, în situaţia de a plagia zona politică, cea atât de importantă. Cu metode specifice. Şi că îmi pare atât de rău că omenirea nu vrea să afle adevărul.