Fugi de o ideologie şi dai în alta
de Nicolae Prelipceanu
Cea dintâi dintre
forţele care conduc lumea este minciuna. Aşa începe (în traducerea românească)
o carte de ale cărei idei principale numai moartea mă va despărţi. (Căci
moartea memoriei tot aia e.) Cunoaşterea inutilă, în variantă românească, o carte scrisă de Jean-François Revel în
1988: La Connaissance inutile. Într-o altă carte care ar putea deschide
mulţi ochi ce stau încă închişi, Alain Besançon, un discipol al filozofului
Raymond Aron, îşi deschide capitolul întâi (nu spun că e prima frază din carte,
deoarece există şi o prefaţă unde primul rând îl ocupă Karl Marx) cu următoarea
frază, pe care aş vrea să o coroborez cu cea a lui J.-Fr. Revel: Tehnica
minciunii e la fel de veche ca Rusia. Aici, poate, filozoful francez se
grăbeşte puţin, deşi nu este autorul care să facă prea des asta. Pentru că,
privind în istorie, dar şi în cartea lui Revel, constaţi că minciuna e chiar
mai veche decât Rusia. Tehnica pe care acest moloh (Sfânta Rusie se
intitulează cartea lui Alain Besançon) o dezvoltă, încă mult înainte de statul
bolşevic, este, poate, puţin diferită de minciuna care guvernase lumea (după
cum ne spune Revel) până atunci. Dar dacă reconsiderăm fraza de deschidere a Cunoaşterii
inutile, carte a cărei idee principală (aia cu numai moartea etc.)
este că, în ciuda informaţiei şi a cunoaşterii în general, care se tot
îmbogăţeşte şi la care are acces toată lumea în vremurile democratice, ideile
(fixe) rămân în punctul/punctele unde erau şi fără cunoaşterea asta. Mă rog,
reducând vulgar demonstraţia acestui extraordinar de atent gânditor despre
lumea în care a trăit, cam asta e ideea.
Nu demult, am auzit
cu urechile mele, proferate cu siguranţa şi prezumţia prostului de cineva,
aceleaşi fumate clişee despre nemţii care nu au haz, nu ştiu să se distreze
(ca noi), sunt nişte dobitoci. Nu că alte popoare scăpau. Până la urmă, ca să
devină democrată, persoana admitea că toate popoarele au acelaşi grad de
prostie care le duce unde le-a dus. În zadar existaseră marii filozofi germani,
despre care toată lumea a auzit măcar, în zadar marii compozitori germani (nu,
Mozart nu e german, e austriac!), în zadar cercetarea ştiinţifică dezvoltată
de germani, în zadar modul cum şi-au revenit după dezastrul din cel De-al
Doilea mare Război (de care, într-un fel destul de serios tot ei erau vinovaţi,
să recunoaştem), ideea insuflată de te miri ce discuţie între mahalagii era
învingătoare.
Jean-François Revel
observa la om, cel puţin în aceste din urmă secole, o aprigă nevoie de
ideologie. Or, ideologia, în sensul ei cel mai simplu, cu ce altceva
lucrează, decât cu idei sumare şi mai ales false, în afară de faptul că sunt
dintre cele de suprafaţă? ?i nu e ea, indeologia, minciuna care guvernează
lumea, astfel încât îţi cam vine să spui că lumea chiar se lasă guvernată de
minciună, o cheamă? Culmea e că, foarte adesea, cei care vituperează împotriva
civilizaţiei vestice, cu argumente de doi bani, sunt dintre cei care au evitat
să trăiască dincoace, în umbra şi sub teroarea ideologiei roşii, plecând spre
ţări mai calde şi întorcându-se de-acolo cu aceste fixuri care constituie,
chiar ele, un fel de ideologie populară, pentru uzul omului neinstruit. Nu o
dată am asistat la asemenea condamnări fără apel ale civilizaţiei occidentale,
pronunţate de către oameni care-şi găsiseră acolo un refugiu oricum mai călduţ
decât viaţa din infernul ideologiei bolşevice. Nu încetez să mă uimesc de
fenomenul acesta, eu, care trec uneori de
cârtitor. Sigur, imperfecţiuni or fi având, ba chiar le vedem
azi, şi acele zone ale Europei care au scăpat de urgia bolşevică, dar pentru
cei care le vorbesc de rău după ce le-au parazitat ani de zile, calea mai
onestă ar fi fost aceea de a face o cât de sumară comparaţie ca să afle
adevărul pe care se presupune că-l poate furniza cunoaşterea. Dacă ar fi utilă,
dar ea e, cum spune J.-Fr. Revel, inutilă, adică lumea a ales să ducă
înainte cercetarea şi cunoaşterea, dar şi să o ignore atunci când e vorba de a
da soluţii sau de a le aplica, aşa cum observă filozoful francez, în
organizarea sa.
În fond, între multe
dintre judecăţile pe care le emit cu o generozitate demnă de cauze mai bune
oamenii care conduc lumea, mai ales pe a noastră, abia ieşită din grotele
bolşevice, şi ideologia acelei persoane de mai sus nu e mare diferenţă, deşi se
presupune că aceştia, oamenii politici, aşa cum observă şi autorul cărţii la
care ne referim, dispun de informaţii pe care ceilalţi cetăţeni nu le au.
Atunci de ce? Păi, simplu, pentru că minciuna guvernează mult mai bine totul
decât adevărul. Sau, nu, greşesc, nu mult mai bine, mult mai profitabil pentru
cei care o exercită. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă vreunul dintre
personajele care se oferă insistent
alegerii cetăţenilor ar spune adevărul despre ce gândesc şi ce fac.
|
|