Vorba asta are, vorba lui Arghezi despre cuvântul maestru, mare căutare şi răspândire astăzi la noi. Toată lumea garantează tot felul de lucruri, ba unul, de rang înalt, că nu ştiu ce candidat la preşedinţie va fi un preşedinte bun, ba altul că la anul o să fie aşa şi-aşa, că sub partidul în care e o s-o ducem tot mai bine. Garantează cu toţii, din gură. Nimeni nu se gândeşte să-i întrebe: şi dacă o să fie exact pe dos, dumneata care garantezi ce o să ne dai în schimb, ca să ne despăgubeşti de încrederea pe care am avut-o în cele spuse de dumneata? Nimeni. Şi între noi, civilii, se aude vorba asta foarte des, foarte des cineva ne îndeamnă să facem ceva şi ne garantează că dacă o să facem n-o să regretăm, ba dimpotrivă. Şi dacă nu ştim că putem greşi şi fără sfaturile altora, vai de noi.
Băncile cer, atunci când împrumută cuiva o sumă de bani şi acesta nu are proprietăţi interesante pentru ele, o garanţie a altcuiva care are nişte bunuri valorificabile în cazul eşecului tranzacţiei, adică a neplăţii de către benficiar a sumei împrumutate, plus interesele. Acesta şi este înţelesul originar al verbului a garanta. Numai că de la sensul originar la cel de azi e cale lungă, aşa cum cale lungă este de la multe dintre cele inventate de democraţie la cele aplicate în zilele noastre la noi şi pesemne şi la alţii, dar ce e la ei nu e, în această clipă, treaba mea. Uşurinţa, ba chiar uşurătatea cu care sunt aruncate cuvintele azi e de natură să înspăimânte, noroc că puţină lume se mai gândeşte la ce aude şi la ce ar trebui să se întâmple dacă cele spuse şi auzite de ei/ea n-ar fi simple vorbe goale. O mânecă goală a unei haine purtate de cineva demonstrează o infirmitate, lipsa unei mâini. O vorbă goală nu pare a ascunde nimic, în ochii lumii de azi, obişnuite, ea însăşi, cu pronunţarea vorbelor goale de tot felul. Ameninţări şi promisiuni fără acoperire sunt, azi, pe toate drumurile şi în toate cazurile.
Pe vremea comunismului circula un banc. Cum îşi face curat la locul de muncă un activist? Simplu, se şterge cu mâneca la gură. Locul de muncă era gura, mai precis instrumentul muncii, mijlocul de producţie, ca să mă păstrez în cadrul economiei politice şi al politicii care se profera atunci, era gura. Azi, chiar mulţi dintre cei care mai muncesc şi cu altceva, dau foarte mult din gură şi vor să fie crezuţi. Sau poate: să nu ne creadă, dar să ne asculte, sau să se facă a ne asculta. Un fel de echivalent al vechiului principiu: să ne urască, dar să se teamă. Dacă tot am început acest paragraf cu o poveste din vremea socialismului biruitor, să reamintim celor care l-au trăit şi să le facem cunoscut celor care nu, că, în ultimii ani ai socialismului birruitor, nici nu mai trebuia să crezi ce spun ei, nu trebuia să te manifeşti în acest sens, ajungea să taci din gură, adică să nu spui nimic împotrivă-le. Aşa şi cu discursurile de azi, nu-i neapărat nevoie să aplauzi şi să strigi ura, că are cine s-o facă, dacă nu persoanele de faţă, atunci înregistrări ca la congresele lui Ceauşescu, totul e să taci şi să dai impresia că asculţi. Şi că deci îi crezi. De aceea toţi garantează de zor, fără teamă că vor fi întrebaţi: şi dacă nu se întâmplă aşa, dumneata cum ai să ne despăgubeşti?
Uşurinţa, uşurătatea în multe, în toate dacă se poate, sunt specifice imposturii, iar impostura e specifică unei lumi în derivă, e un fel de parazit social care suge seva societăţii şi o face tot mai slabă şi tot mai fără vlagă. Uitaţi-vă la licheni şi la arborii pe care cresc, uitaţi-vă la vîsc şi la copacii care-l adăpostesc. Acestea sunt modelele unei societăţi podidite de paraziţi, de impostură şi minciună, de vă garantez eu şi de vă promit eu, eventual cu mîna la inimă ca fotbaliştii la imn, că tot e la modă.
Dacă analizăm mai departe această proliferare a expresiei garantez eu, ea demonstrează şi un dispreţ al limbii în care este rostită, nu numai al adevărului. Or, asta ascunde sau, dimpotrivă, dezvăluie, dacă ştii să vezi şi să înţelegi ce vezi, o altă carenţă, esenţială, a personalităţii celui care rosteşte astfel de vorbe cu asemenea uşurinţă. Demnitatea însăşi a cuvântului, a limbii chiar, este călcată în picioare. Pentru că limba are o anume demnitate atunci când cu ajutorul ei se dezvăluie adevărul şi devine o zdreanţă atunci când acoperă adevărul şi arată minciuna drept adevăr. Vă garantez eu că-i aşa (sic).