Ce eşti tu, viaţă?

Care-ţi este numele, rostul şi dorirea?

Eşti tu nălucă, vis sau realitate?

Eşti tu blestem, mângâiere sau indiferenţă?

De unde vii când apari în această lume?

Şi unde te duci când dispari din şi dintre noi?

Demult, de când a apărut pe pământ,

Omul s-a obişnuit să vorbească despre viaţa sa,

Să-şi descrie fiinţarea şi vieţuirea drept viaţă

Şi să se cunoască trăind încă din pântecele mamei sale.

Astfel, el nu se concepe şi nu se explică

Decât ca fiind viu,

Decât ca având viaţă în sine,

Drept caracteristica sa proprie.

Dar viaţa se află într-o continuă fugă,

Iar omul de multe ori rămâne în urmă,

În închistarea de egoism şi dispreţ,

Prin care moartea lumii distrage atenţia

Oricărui trecător pe acest pământ.

Întoarce-te, viaţă, revino în mine

Şi dă-mi bucuria de a şti că trăiesc,

Aşa strigă omul ce a uitat să trăiască,

Fiind ocupat cu nostalgia timpului trecut.

Moarte şi viaţă, viaţă şi moarte,

Sunt răscoliri ce inundă gândirea şi bulversează fiinţarea,

Căi neştiute, drumuri ale introspecţiei nesfârşite.

Între viaţă şi moarte omul nu poate să-şi explice

Cum mulţimii de clipe i se pune un punct

Prin clipa finală a nerăsuflării.

Cum atâtea şi atâtea planuri, de cuvinte şi de fapte

Se şterg în marea tăcere a despărţirii trupului de suflet.

Ce eşti tu, viaţă, de ne scapi printre degete,

De alergi în neştire fără ca gândul să te prindă,

Sau sentimentul prezentului să te poată vedea?

Oare tu-mi slujeşti mie sau eu îţi sunt sclav?

Pot să spun, oare, că eşti doar a mea?

Sau şi tu eşti dată de Altul, aşa cum sunt şi eu

Şi Acela te cheamă şi El te trimite,

Iar tu îţi faci treaba fără să ai timp să răspunzi?

Aşa se face că dialogul cu viaţa

M-a ajutat să înţeleg că şi ea are o Viaţă a ei,

O respiraţie profundă, o fiinţă nevăzută

Care o ţine în fiinţare şi în vivificare,

Iar ea, viaţa din mine, îşi îndeplineşte conştiincios menirea,

Ca un înger smerit doxologia liturghiei cereşti.