De obicei, erau trei. Se strângeau vara, spre seară, când soarele-şi pierdea puterea. Stăteau pe scăunele, în faţa unei buturugi mari care fusese tăiată razant imediat la sfârşitul trunchiului de copac, aşa că se înfiripase acolo, la tăietură, o adevărată măsuţă pe care aşezau păhăruţele şi o sticluţă de ţuică. De felul lor nu prea consumau băutură, dar aşa obişnuiau la întâlniri. Bărbaţi. Camarazi. Mama trebăluia prin casă, pe-afară, trecea pe lângă ei, întrebându-i zâmbind, fără să-i privească:

– Ce faceţi, mă, oamenilor, voi acolo? Vorbiţi? Sau ce faceţi... Of, ce mai vorbă pe ei...

Însă niciunul nu-i răspundea, poate că nici n-o auzeau, aveau înţelegerile lor.

Se lăsau luminaţi de soarele îmblânzit, cu o lumină fericită pe feţele lor muncite de vremuri. Rosteau rar cuvinte şi foarte succint, pentru că, vorba tatei, ei îşi spuseseră tot de-a lungul vieţii. Iar acum, cu paharele-n faţă, retrăiau ce trăiseră cândva: Cotul Donului, ofensivele ruşilor, strigăte şi vaiete şi norocul lor de a se-ntoarce întregi acasă, alegerea nevestelor, înălţarea caselor, pământul primit şi apoi luat – ce viaţă, ce viaţă!

– A ooo uooss! râdea Savu, într-o izbucnire obişnuită de euforie, de veselie neîncetată, în limbajul lui mai nou, de câteva luni, care putea fi tradus doar de tata, vărul lui:

– A fost frumos, da, Savule. A fost frumos.

– De unde ştii tu ce spune Savu? Ce, eşti vreun ghicitor? observa mama, în trecere, mereu glumeaţă.

– Iieee, iieee, râdea Savu către mama, mereu vesel, arătându-l pe fostul lui camarad cu palma dreaptă.

– Adică, ştie? Zici tu, Savule, păi de unde ştie el, zbura mama pe lângă ei ca o zvârlugă binedispusă.

– Iieee, iieee, mai repeta musafirul nostru, prins total în plasa voioşiei lângă tovarăşii lui de adevărată suferinţă.

Tata, însă, nu-şi lua în seamă soţia, în discuţiile lor lente despre Războiul dus de ei, iar prietenul lui râdea şi cu gura, şi cu ochii micşoraţi de fericirea amintirii.

Savu suferise din senin un accident vascular cerebral, iar de-atunci personalitatea lui, cândva admirată şi respectată, luase forma unui bătrânel al cărui limbaj era alcătuit de regulă doar din vocale cântate, radioase, în ciuda necazului de a nu-şi putea mişca mâna stângă ce atârna moale pe lângă corp. Totuşi, sătenii se purtau cu el normal, ca şi cum neobişnuitul handicap n-ar fi existat.

Eu, în vacanţă, stăteam sub umbrarul viţei de vie, lipit lateral de casă. Îi priveam cu uimire cum tac bucuroşi. Citeam, dar atenţia pentru ei nu-mi slăbea. Îi urmăream cum abia duc păhărelele la gură şi iau din ele câte-o gură mică. Ceva mai mult bea Nicu Barac, vecinul lui Savu, spre capătul străzii pe care eram şi noi. El poate-şi aducea aminte, mai cu furie, de oasele lăsate acolo de mulţi cunoscuţi, lângă marele şi cumplitul Don, în cea mai mare nenorocire prin care le-a fost dat să treacă.

– Iii uuuii, eee-ai aiiii eeaaauu...

Nicu Barac râdea încet. Tata râdea încet. Savu scânteia. Lumina scăzută a soarelui îi scălda blând.

– Ce zici, Savule? întreba mama mai mult pentru sine, trebăluind, dereticând, ageră, cu mersul ei rapid, cu vorbele ei lăsate-n aer, fără să le urmărească vreo finalitate.

– Ruşii? zicea tata moale, privind în zare, mereu zâmbitor. Ce-ai naibii erau ruşii...

– Ai naibii rău, întărea şi Nicu Barac, mai cu foc, închizând ochii sub bătaia soarelui.

Chipurile lor erau din altă lume, din afara timpului, din afara necazurilor. Soarele, deşi slab, domol, îi făcea aproape să-şi lipească pleoapele, aşa că ei zăreau doar înăuntrul lor o lume şi o viaţă de care erau mulţumiţi.

– Ăă eeeee. Oooo!, se ridica Savu într-un târziu, cu grijă, ridicând paharul cu dreapta.

– Să mergem, îl încuviinţa şi Nicu Barac. Noroc!

Radiau de plăcerea întâlnirii. Se umpleau de energie cât pentru o lună de zile. Îşi aranjau îmbrăcămintea de vară, de formă, prilej cu care mai întârziau puţin împreună.

– Mă, da’ ce-aţi mai vorbit voi! îi tachina mama, râzând în soare, petrecându-i cu ochii.

Lăsau buturuga-măsuţă în spate şi se deplasau spre poartă, în grup compact, tăcut, de tovarăşi.

– A ooo uuooss! râdea Savu, cu ochii mici în soarele stins.

– A fost frumos, da, repeta tata. A fost frumos, Savule...

Şi ochii lor zâmbitori abia dacă rămâneau deschişi în tihna serii care se lăsa.

În prima lui tineree, cel mai bun prieten al tatălui meu a fost un tânăr din Copuzu, Ion, pe numele lui, din neamul zis Gălăgea. Dar pe la cei 27 de ani ai copuzeanului, şi pe la cei 23 de ani ai crăseneanului, au fost mobilizai în Al Doilea Război Mondial. Pe 22 iunie 1941, Antonescu, conducătorul statului român (strigat de tata uneori, în curte, în şoaptă, cu reproş în glas, „Antoane, Antoane...”), îi trimite pe soldaii românaşi peste Prut, să elibereze Cernăui, Băli, ce mai, toată Basarabia. Ceea ce Niă şi Ion din Bărăgan şi fac. Doar că, acelaşi mareşal – şi de aici invocarea repetată a tatei – îi duce şi peste Nistru, la măcelul de la Cotul Donului. Acolo, Ion, lipsit de noroc, este împuşcat de ruşi. El rămâne pentru totdeauna în pământul rusesc într-un loc necunoscut.

Dar până atunci, cei doi au avut timp, umăr lângă umăr, să discute multe şi mărunte, în tranşee, în frig şi zloată, cu gamelele din fontă pe cap, ziua şi mai ales noaptea (fapt care l-a determinat pe tata ca de-atunci încolo, toată viaa lui, să nu stea în capul gol noaptea, ci să poarte o căciulă specială, inclusiv vara, altfel spunea că-i era frig). Au vorbit şi despre fetele rămase nemăritate în cele două sate. Asta, în beneficiul lui Niă din Crăsani, pentru că Ion din Copuzu, mai iute din fire, apucase să se-nsoare cu tânăra Aurica, cu care şi avea doi băiei, Niculae (viitorul meu naş de botez) şi Ionel. La toate recomandările şi descrierile guralivului copuzean, mai experimentat în temele feminine, prietenul său mai mic strâmba din nas. Nu-i plăcea nimic, ba că una n-avea picioare drepte, ba că alta părea prea bărbătoasă, ba că încă uneia nu-i plăcea munca – le găsea chichie pentru a le respinge ca propuneri. Până când, într-o zi, Niă îşi întreabă camaradul într-o doară, cel puin aşa lăsase să se vadă:

– Da’ sor’-ta ce-are?

– Maria? Sor’-mea a mică?

– Ea. Ce are?

– Păi e prea mică, a precizat Ion, zăpăcit de întrebare. Are doar 17 ani.

– Ce dacă? a parat crăsăneanul zâmbind. Până se duce tot balamucu’, până ne-ntoarcem, se face mare.

– Fugi, mă, de-aici... Adică, s-au terminat toate fetele de măritat, şi-acum ai găsit-o pe amărâta de sor’-mea care ieri-alaltăieri se juca-n praf.

– Mie-mi place de ea.

Până la urmă, Ion a cedat, la insistenele tatei. A scris şi o scrisoare acasă, părinilor lui, să-i pună-n gardă pentru când va veni tovarăşul lui acasă la ei.

Şi, cu adevărat, în prima permisie, tata a plecat din Crăsani în Copuzu, a discutat cu părinii fetei – neamul Crăciun –, deja hotărâi, şi s-a întors de mână cu Maria ce sălta într-un picior de bucurie că pleacă de la ai săi. Au făcut actele repede, nu şi nunta, ca-n împrejurările neobişnuite. Fericit şi mulumit, s-a reîntors pe front, din nou în tranşee, de-acum lângă dragul lui cumnat. Când a murit Ion, tatei i-au venit gânduri de dezertare. Rămăsese singur, fără cel mai bun prieten al său, în faa puhoiului rus şi a vremii ruseşti greu de suportat. Aşa că singura lui rugăciune a fost să rămână în viaă, să se-ntoarcă la tinerica lui soioară.

La încheierea războiului, în 1945, la sfârşitul verii, a apărut în bătătura casei părinteşti din Cămănaru. Maria a ieşit din casă, s-a uitat la el, dar nu l-a recunoscut. Vedea un chip negricios şi înăsprit, un bărbat plin de păduchi şi cu o mustaă lungă şi deasă. Cine-o fi acest străin? Când soldatul a luat-o în brae, tânăra nevastă, acum la 20 de ani împliniţi, şi-a recunoscut soul, uimită şi bucuroasă.

– Da’ i-ai lăsat mustaă, nu te mai cunoşteam. Să i-o dai jos.

Cei doi au avut doi băiei: Ion, numele prietenului şi al cumnatului său în veci neuitat, şi, la distană de şase ani, Nicolae, pe care l-a botezat băiatul cel mare al lui Ion soldatul, naşul meu, aşadar. Uneori, destinul, în care crăsănenii credeau fără rezerve, îţi face pe plac, îţi dă toate cărţile câştigătoare. Totul e ca acele momente nesperate, care te-au înălţat, să fie şi întâmplările decisive ale vieţii tale. Iar dacă mai sunt şi pomenite într-o carte, de cineva pe care încă nu-l cunoşti, merită să le fi trăit pentru a ţi le aduce aminte.