Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2022

Într-o după-amiază, pe când inspectam un nou transport de ferigi şi orhidee în grădinile nordice, un şir de trei limuzine negre cu geamuri fumurii a intrat pe aleea mărginită de palmieri imperiali, ridicând în aer un nor de praf, şi s-a oprit în faţa biroului temporar al administraţiei parcului. Imaginea lor, ca a unor nevăstuici întunecate ivite printre verdeaţă, mi-a dat fiori reci pe şira spinării. Toate patru portierele primei maşini s-au deschis brusc, ca acţionate de un resort, şi din ele au coborât patru bărbaţi în uniformă militară şi cu ochelari de soare cu rame aurii. Unul dintre ei a bătut în uşa biroului administrativ, a intrat, şi după câteva minute a ieşit iar. Apoi s-au deschis toate cele patru portiere ale celei de-a doua maşini şi au coborât încă patru inşi în uniformă, dintre care unul a făcut un semn calm, lejer în direcţia noastră. Portierele celei de-a treia limuzine negre au rămas închise.

— N-ar trebui să mergeţi la ei?, l-am întrebat.

— Ba da, a răspuns, dar a rămas ţintuit locului, cu o mică Aphelandra squarrosa tremurându-i în palmă. Ba da, desigur, a zis din nou, adresându-se mai mult plantei decât oricui altcuiva.

În cele din urmă au venit ei, l-au luat şi l-au urcat în cea de-a treia limuzină neagră. A fost deschisă din interior o singură portieră, şi îmi amintesc că, în timp ce stătea el acolo, abia desluşind cu privirea interiorul întunecos, capitonat, expresia feţei lui era aceea a unui om pe marginea unui abis, la fel de temător să nu cadă şi să nu se arunce el singur în hău.

Am urmărit cu privirea convoiul de maşini până a dispărut pe acelaşi drum pe care venise, apoi, oricât eram de tulburat, m-am reîntors la lucru – la munca mea, care, la urma urmei, nu consta nici mai mult, nici mai puţin decât în a îngriji conştiincios plantele fragile şi istovite, sosite din toate colţurile ţării să îşi ocupe locul în celebrul parc proiectat de marele botanist şi arhitect peisagist care îi învăţase pe oameni să descopere o frumuseţe neasemuită în speciile autohtone din ţara lui. În noaptea aceea, o noapte de primăvară albastră, luminoasă, m-am întors acasă cu bicicleta, am făcut baie şi am privit cum se scurge murdăria, învârtejindu-se pe canal în jos, până acolo unde avea să se alăture tuturor celorlalte sedimente pe drumul lor lent înapoi spre mare, coborând în adâncuri, leghe după leghe, în tăcere. Voiam să sun pe cineva şi să-i povestesc cele întâmplate, dar pe cine? Am crezut că s-ar putea să nu îl mai văd niciodată, ceea ce, dacă privesc în urmă, arată cât de naiv eram în privinţa modului în care acţionau generalii.

În noaptea aceea nu am dormit. A doua zi, devreme, când am ajuns în parc, el era deja aşezat la birou. Arăta groaznic; fie dormise aşa îmbrăcat, fie nu închisese un ochi. Am simţit totuşi o uşurare. Am fiert apa pentru ceai. Când am venit cu tava, a insistat să toarne el lichidul aburind pentru amândoi. I-a tremurat uşor mâna şi s-a vărsat un strop de ceai în farfurioară.

— Ar trebui să ştii unele lucruri, a spus el pe un ton calm.

— Chiar ar trebui?, am întrebat, şi i-am turnat în cană o linguriţă cu vârf de zahăr.

Am amestecat, şi amândoi am privit cum se dizolvă zahărul.

— Astea nu-s vremuri obişnuite, a şoptit el. Ca să construieşti un parc cum e ăsta, vrei, nu vrei trebuie să te faci frate cu dracul.

Mi-am împreunat mâinile în poală, mâini de simplu grădinar, şi mi-am privit cu luare aminte unghiile.

— O grădină este un mod de distribuţie a luminii. Trebuie să te gândeşti din ce direcţie va străluci soarele, cum va apune şi cum va răsări, care frunză se va dezvălui privirii şi care va fi umbrită.

Am desfăşurat sulurile cu planurile parcului şi, fără un cuvânt – chiar aşa, doar arătând cu degetul pe hârtie –, i-am atras atenţia asupra cutărui sau cutărui detaliu până i s-a limpezit din nou vederea. După care m-am ridicat şi am strâns cănile de ceai.

— În grădinile dumneavoastră îşi are sălaş Dumnezeu, am zis, şi am ieşit pe uşă să mă apuc de treaba pe care o aveam de făcut în dimineaţa aceea.

*

M-a invitat la Trei Vânturi. Era o invitaţie care putea să aibă multe semnificaţii, şi abia când mi s-a strâns stomacul ghem mi-am dat seama că o aşteptam. Proprietatea se afla la distanţă de mai bine de o oră cu maşina, pe câmpia litorală. Am stat în faţă, lângă şofer, în timp ce el şedea pe bancheta din spate, şi din când în când am simţit că privirea îi poposeşte pe ceafa mea foarte uşor, ca o muscă. Proprietatea Trei Vânturi era o grădină lăuntrică. Acela era locul unde el se cultiva pe sine; acolo făcea experimentele cele mai abracadabrante, fără nici un fel de restricţii. Când mi-a oferit un tur al locului, îmi amintesc de şocul pe care l-am avut dând cu ochii de zidurile de beton fără acoperiş, asemenea unei ruine a viitorului, sau de cărarea umedă, strălucitoare, care şerpuia printre tufişuri şi lăstărişuri către o catedrală alcătuită din copaci. Pe urmă m-a condus la pepinieră, la colecţia de plante tropicale, la erbariu, la micuţa capelă benedictină dedicată Sfântului Francisc, şi, în final, la atelierul lui de pictură, năpădit de iederă. Stând în faţa uneia dintre pânzele lui mari, un vălmăşag de culori întrepătrunse, am simţit o mână grea alunecându-mi pe umăr. El avea răsuflarea caldă şi chinuită şi mirosea a santal şi a vin.

— Ce vezi?, m-a întrebat, vorbindu-mi la ureche.

— E o pictură faină, domnule, i-am spus.

Am auzit un gâlgâit pornit de undeva, dinapoia gâtului lui.

— Poate că nu eşti omul pe care mi-l închipuiam, a şoptit el.

— Văd în faţă o prăpastie, şi în spate lupi, am spus.

Degetele lui mi-au apucat umărul mai strâns.

— Îi vezi, nu-i aşa?, a zis el. Îi vezi?

Perioada aceea nu a durat mult. Când suntem avertizaţi clar, nu-i aşa că ni se pare întotdeauna inevitabil ceea ce urmează? Când au venit generalii din oraş şi au ajuns la Trei Vânturi cu maşinile lor negre, i-am întâmpinat în capătul aleii de acces, i-am condus până în casă şi i-am servit cu pahare de limonadă pe tava de cupru lucrată manual. Eram scrupuloşi în privinţa protocolului. Au vizitat proprietatea. În micuţa capelă a Sfântului Francisc, unul dintre ei a îngenuncheat şi s-a închinat. Când se pregăteau de plecare, acelaşi general nu şi-a mai găsit ochelarii de soare, şi arhitectul peisagist s-a aşezat pe podea şi a început să se târască disperat printre scaunele din jurul mesei lungi din sufragerie. Nu îl mai văzusem niciodată aşa, parcă era un câine sau un gândac, şi îmi venea să ţip la el să se ridice, dar, în acelaşi timp, ştiam că nu am de ales şi trebuie să mă alătur lui. În clipa aceea mi-am amintit de capelă. Am dat fuga până acolo şi iată ochelarii, bineînţeles, lucind sub banca goală. Generalul i-a examinat ca să se asigure că sunt intacţi, apoi mi-a zâmbit şi a şters fără grabă amprentele mele cu o batistă.

Şi curând după aceea, foarte curând, grădinile din vale, din mijlocul parcului public al oraşului au fost înlocuite în planuri cu un lac cu ape scânteinde, unul atât de adânc încât nimeni nu putea să ajungă până la fundul lui, care, oricum, era de beton. Au sosit buldozerele să sape pământul, excavând frenetic arbuşti cu lamele lor, şi cernoziomul negru a fost luat de acolo cu camioanele care forfoteau huruind pe aleea străjuită de palmieri imperiali. Au trecut patru zile, timp în care groapa s-a căscat sub cerul palid. În cele din urmă, într-o seară, au sosit ei, oamenii care se ocupă de cele ce se află în adâncuri. Au îngropat tot ce au vrut generalii să îngroape, apoi au turnat betonul. Dacă s-or fi auzit focuri de armă, sau ţipete, ori dacă o fi fost doar tăcerea celor morţi, nu ştiu. Noi eram departe, claustraţi la Trei Vânturi, unde ceasornicul bunicului de la Leipzig marca trecerea orelor cu un ticăit plăpând. Trebuie să fi fost nevoie de o mică armată de oameni, cu camioanele şi cu reflectoarele lor, pentru că, în dimineaţa următoare, betonul se şi uscase în soarele care niciodată nu încetează să strălucească. Câteva săptămâni mai târziu, lacul a fost umplut, soarele şi-a făcut de lucru scânteind pe suprafaţa lui albastră, şi de la însuşi Conducătorul Suprem al Statului a sosit un mesaj: hidrobiciclete. Asta a fost tot. Păsările au venit singure de îndată ce au fost plantate lintiţa şi nuferii.

Din camera mea îl auzeam strigându-mă, indiferent în ce loc al casei se afla, deşi cu timpul am învăţat să recunosc sunetele care precedau o întrebare şi, chiar înainte să apuce să mi-o adreseze, mă şi înfiinţam în cadrul uşii. Dacă suna telefonul, eu eram cel care răspundea; eu ştiam dacă putea vorbi chiar atunci, ori dacă trebuia să notez un mesaj; eu îi dădeam instrucţiuni bucătăresei, spunându-i ce să gătească pentru cină, eu îl ajutam să meargă la culcare când bea prea mult, îi aduceam dimineaţa prima cană de ceai aburindă în bolul vechi din secolul al şaisprezecelea, care-i fusese trimis de un admirator din Japonia; eu îi dădeam la mână creionul, pălăria, bastonul, mistria de grădină, cuţitul; eu veneam cu trusa de prim ajutor ori de câte ori se tăia, pentru că i se făcea rău – celui mai mare arhitect peisagist şi botanist al nostru – la vederea propriului sânge.

*

Totul creşte bine în ţara asta, sub un asemenea soare. Palmierii imperiali au crescut sub ochii vigilenţi ai generalilor cu privirea lor de bronz. Frunzele de nufăr gigant au crescut mari cât blaturile de mese. Bambusul uriaş a crescut până la o înălţime de trei-patru etaje şi, când sufla briza, tulpinile lui pocneau, iar când ele se plecau în vânt, scrâşneau precum tramvaiele când frânează, şi cumva se auzeau şi tropote de copite de cai şi câte un răget de măgar, ba chiar şi sunetele unui întreg ţarc de vite, toate reunite în acel bambus. Se auzeau şoapte şi copii jucându-se, sau poate plângând, sau doar cântând încetişor. Cel mai mare arhitect peisagist al Americii Latine nu auzea însă niciodată toate acestea pentru că, după ce s-au încheiat lucrările de construcţie şi a participat la ceremonia de deschidere, nu a mai avut timp să mai vină în parcurile şi grădinile pe care le proiectase cât timp lucrase ca director al grădinilor publice – parcuri care, până la urmă, erau vizitate şi apreciate de mulţimea de oameni care veneau să se plimbe pe aleile lor sau să se odihnească pe băncile lor. Pentru el, aceia au fost ani de activitate intensă. Nu vreau să mint: au fost, în general, ani buni. El avea munca lui. Incidentul grotesc de la lac nu s-a mai repetat. Iar când, după aproape cincisprezece ani, unii dintre generali au fugit din ţară, unora li s-a intentat proces, iar cei mai mulţi s-au retras în spatele zidurilor înalte, ornamentate cu stucatură, ale caselor lor somptuoase, ca să trăiască pentru tot restul vieţii în liniştea propriilor grădini, nimeni nu l-a mai deranjat pe arhitectul peisagist al ţării noastre; a fost lăsat, şi el, în pace.

„Ce vrei să-ţi spun?“, zbiera el. „Munca mea a fost clară: am colecţionat plante şi am proiectat parcuri şi grădini. Atât, nici mai mult, nici mai puţin. Locuiesc într-o casă pe care am construit-o cu mâinile mele, înconjurată de acrii mei de teren cultivaţi cu plante şi copaci, unele specii comune, iar unele foarte rare, atât de rare încât ar trebui să mergi pe jos, ca mine, zile întregi până în inima pădurii ca să le găseşti. Pe unii copaci i-am plantat cu mult timp în urmă, când eram tânăr, striga el, şi acum ei sunt bătrâni, ca şi mine, dar, spre deosebire de mine, planurile lor nu au fost distruse, pângărite şi distruse, înecate în beznă.“

O dată – o singură dată – l-am privit drept în ochi şi am spus, calm şi răspicat: „Nu dumneavoastră aţi fost cel înecat pe întuneric“.

Nu voi uita niciodată expresia feţei lui, ca a unui copil care nu mai fusese niciodată plesnit peste gură. S-a dat înapoi îngrozit, sau a încercat să o facă, dar, până la urmă, nimeni nu se poate distanţa de sine însuşi.

*

— Ce tot încercaţi să-mi spuneţi?, l-am întrebat.

— Cum adică să-ţi spun?, s-a mirat el. Ce vrei să zici? Am fost orbit de lumina soarelui. Nici măcar nu ştiam dacă eşti acolo sus.

Nu sunt creştin, dar adeseori m-am simţit îndemnat să intru în capela de la Trei Vânturi ca să mai arunc o privire la mica pictură cu Sfântul Francisc ţinând în mână un porumbel. Sunt unii oameni care au comis crime monstruoase. Şi mai sunt şi unii care le-au încuviinţat. Ceea ce nu am ştiut eu niciodată a fost asta: Ce înseamnă să-i aprobi pe cei care le-au încuviinţat? Uneori, când stăteam acolo, trecea o bună bucată de timp, atât de mult, încât fasciculele colorate de lumină solară care pătrundeau prin vitralii se deplasau, proiectându-se pe un alt perete. Ce înseamnă nu doar să te supui, nu doar atât, ci, în felul tău, să afirmi că eşti de acord?

Ultima noastră călătorie a fost în America. Acolo era iarnă şi am scos de la păstrare haina de blană a tatălui lui, cea de samur rusesc, pe care o adusese de la Leipzig. Mirosea a cufăr de lemn de cedru, dar era încă frumoasă. Înfăşurat în blana aceea, care îi ajungea aproape până în podea, era o apariţie stranie, dar impunătoare, şi lumea întorcea capul când trecea el. Haina îl făcea să vorbească mai tare, de parcă, îmbrăcat cu ea, nu se putea auzi pe sine, ceea ce atrăgea şi mai mult atenţia asupra lui. Refuza să şi-o scoată chiar şi înăuntru, şi uneori, când lua masa în sala spaţioasă a hotelului unde se servea micul dejun, îi mai cădea pe blană câte o fărâmă de mâncare şi rămânea înfiptă acolo, de unde mai târziu încercam să o scutur când nu se uita el, sau când adormea pe bancheta din spate a taxiului după o zi lungă de mers pe jos. Atunci vedeam cum îmbătrâneşte şi intram în panică. Cum să ţin totul în ordine, la locul lui? Pantofii sub pat. Paharul pe masă. Porumbelul în mână. Scaunul lângă uşă. Mistria de grădină la îndemână. Bucătăreasa în bucătărie. Soarele pe cer. Frunza pe pământ. Lumina pe lac. Era prea mult, ca într-unul din visele acelea în care, ori de câte ori te întorci cu spatele, îndărătul tău s-a mai mişcat din loc câte ceva. Dar el întotdeauna se trezea şi, tot aşa, pierdut în blana lui imensă, începea din nou să discute (cu sine însuşi sau cu mine, nu ştiam niciodată cu cine anume, de fapt), şi eu îl ascultam iarăşi, ca de obicei, când şi când dând aprobator din cap, dar altfel vorbind puţin, aproape deloc, şi între noi totul era exact ca mai înainte, aşa cum avea să fie mereu.