– Sunteţi co-editor al unui volum intitulat Copilării trecute prin război (Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, 2021), care pune accentul pe un subiect ce nu a fost foarte des abordat în literatura istorică. De ce copiii?

– Într-adevăr, copiii au fost neglijaţii istoriei, deşi un renumit specialist pe Primul Război Mondial precum Stéphane Audoin-Rouzeau afirma că nu ar trebui să fie aşa. Copiii sunt încă ascunşi privirii, deşi realitatea este că îi întâlnim peste tot: în corespondenţa părinţilor (şi a familiilor, în general), în propaganda combatanţilor, în discursurile oficialilor, printre bolnavi, orfani şi refugiaţi, iar exemplele pot continua. Ei rămân încă un grup invizibil, iar alegerea de a-i aduce în faţă este la noi, ca istorici; contează mult şi cum o facem, să evităm capcanele de abordare ale prezentului şi să ne concentrăm pe contextul epocii.

– În timpul Primului Război Mondial ce înţelegeau de fapt copiii despre conflict?

– Războiul a surprins pe toţi, dar copiii l-au perceput şi prin prisma adulţilor. Un exemplu, provenind dintr-o arhivă explorată de unul dintre autorii din volum, Delia Bălăican: un adolescent de familie bună învaţă ce este raţia zilnică în condiţiile în care mătuşa sa, Elena Perticari-Davila, fostă doamnă de onoare a reginei Elisabeta, este numită în Consiliul de Administrare al Spitalelor din Iaşi. El nu îi mai spune pe nume, ci tanti Lăcăţel pentru că şi acasă ea pune lacăt la sobă (care este de teracotă şi cu uşi obişnuite de fier), supraveghează şi distribuie cu zgârcenie proviziile. Tanti Lăcăţel este şi Ministrul Hranei, întrucât împarte mâncarea, se târguieşte pentru preţuri mai bune şi aleargă neîncetat între casă şi locurile afectate de război. Cadrul familial lipsit de griji este zdruncinat chiar şi pentru copiii din familiile bune: alimentele de bază (pâine, ouă, lapte etc.) sunt raţionalizate şi pentru ei, văd că adulţii trec prin neajunsuri pentru a-i proteja (tanti Lăcăţel mănâncă întotdeauna mai puţin ca noi). Totodată, asociază ce se întâmplă în familie cu evenimentele exterioare (raidurile aeriene, epidemia de tifos, prezenţa germanilor ca element de ocupaţie etc.) şi cunosc experienţa refugiului. Apoi, pentru majoritatea copiilor este vorba de o maturizare forţată, grăbită de trauma şi experienţa războiului. Copii care-şi văd taţi, fraţi, unchi plecând pe front fără a se mai întoarce, mame zbătându-se să supravieţuiască singure, inclusiv sub ocupaţie, dar, mai ales, ei înşişi asumându-şi roluri de om matur. De aceea, poate cea mai comună trăire este cea amintită de Irfan Orga în autobiografia sa referitoare la Turcia acelei epoci (Portretul unei familii turceşti. O poveste din Istanbulul de altădată, trad. Marius-Adrian Hazaparu, Polirom, 2014). Pentru el, amintirea cea mai pregnantă despre război a fost despărţirea de părintele său, moment însoţit de un întreg amalgam de emoţii şi senzaţii. Din acel moment, micul Orfan devenea noul tată pentru fratele mai mic; mama rămâne acasă drept un posibil mai bun soldat, iar bunicii şi cunoscuţii făceau un „front” comun de susţinere morală, îmbinând bocetul cu îmbărbătarea. Oricât de literaturizată ar fi, respectiva conjunctură este punctul comun al majorităţii copiilor din perioada Primului Război Mondial, indiferent de teritoriu.

– Care a fost consecinţa directă a războiului asupra lor? Dincolo de traumă...

– Există o maturizare forţată, o responsabilizare care se amplifică după terminarea războiului. Copiii sunt martorii şi supravieţuitorii conflictului, dar, totodată, şi cei prin care statul va purcede la clădirea României Mari. Dacă în discursul oficial părinţii sunt generaţia de sacrificiu, copiii devin o generaţie a construcţiei naţionale. Cele două generaţii sunt interdependente în această nouă ideologie care creează un sentiment de apartenenţă naţională pentru populaţia vechii şi noii Românii. Copiii cresc cu datoria de a cinsti memoria părinţilor, de a munci şi a se autodepăşi, iar o parte dintre ei participă ca soldaţi în al Doilea Război Mondial. Într-un fel, războiul rămâne prezent în vieţile lor.

– Numărul lor este considerabil, într-o primă statistică realizată fiind 350.394, din care 226.719 în Vechiul Regat, însă cifrele sunt într-o continuă schimbare. Pentru orfani acţionează şi misiuni străine umanitare, şi societăţi şi asociaţii locale. Societatea Orfanilor din Război creată în 1917, devenită un pilon al asistenţei sociale româneşti, îşi continuă activitatea până în 1935 şi foloseşte o ierarhizare în funcţie de prezenţa unui alt reper economic în familie. Sunt o varietate de cazuri: orfani de ambii părinţi, copii cu un părinte invalid sau în imposibilitatea economică de a-i creşte, copii infirmi şi orfani etc. Ajutoarele luau forma indemnizaţiilor, a burselor şcolare, a internării în spitale şi în sanatorii, scutiri de taxe, gratuităţi şi, cel mai important, o pensie. Drepturile se suspendau dacă orfanii se dedau la acte de delincvenţă şi vagabondaj, societatea privindu-i ca pe nişte copii ai naţiunii, copii de eroi cu datorii morale şi de conduită. Orfanii de război se disting de celelalte categorii cu care ar părea înrudiţi: orfanii săraci, ilegitimi sau abandonaţi. Societatea face distincţie între aceştia – copii ai virtuţii supreme, prin moartea părinţilor pentru ţară – şi ceilalţi. Ei sunt aşezaţi pe un piedestal imaginar şi preiau din calităţile morale ale părinţilor.

– Într-un război, copiii sunt categoria prin excelenţă vulnerabilă şi inofensivă. Şi, totuşi, putem vorbi şi aici despre violenţe asupra lor. În ce contexte?

– Există violenţa bombardamentelor, unele părând a le fi dedicate. De altfel, Primul Război Mondial se remarcă prin noile metode folosite, care îi iau prin surprindere pe mai puţin pregătiţii români. Numeroase surse vorbesc despre raidurile aeriene germane din 1916, în care se aruncă substanţe otrăvitoare mascate prin bomboane, dulciuri, jucării care îndeamnă la atingere şi consum. Atacul chimic rămâne o realitate a acestui conflict, iar regina Maria chiar afirma că... şi totuşi suntem copii în arta războiului! Suntem atât de nepricepuţi. Există însă şi o violenţă cotidiană, care ar trebui şi ea explorată, generată de destrămarea familiilor, de intrarea copiilor pe o piaţă a muncii mai devreme sau de relaţia cu ocupantul. Mortalitatea în rândul copiilor este ridicată, în decembrie 1917 fiind înregistrată o rată de 60%.

– Avem şi o literatură de război dedicată copiilor?

– Da, şi există şi în volum o analiză a Ramonei Caramelea pornind de la Revista copiilor şi a tinerimei. Războiului i se acordă valenţe eroice şi patriotice, iar copiii şi tinerii sunt încurajaţi să se implice voluntar. Războiul reprezintă un nou început şi o etapă în reconstrucţia naţională, un efort colectiv, de la mic la mare. Dar se subliniază şi ororile, violenţa uneia sau alteia dintre părţi, micilor români fiindu-le sugerat să nu urmeze o astfel de cale, ci să dovedească empatie şi înţelegere. Mobilizarea se face prin poezii, naraţiuni şi istorioare, dar şi prin crearea unui model de copil care reacţionează cu curaj în faţa morţii şi a pierderii celor dragi, dovedeşte stăpânire de sine şi disciplină. Nu există o tradiţie în literatura de război, ea se dezvoltă ulterior. O astfel de literatură nu ajungea decât la un public oarecum restrâns, urban şi cultivat, dar în creştere ca număr în perioada de început a veacului al XX-lea.

– Măriuca Zaharia – fetiţa de 12 ani care a transmis informaţii trupelor române înainte de a fi ucisă de germani – rămâne singurul copil ale cărui rămăşiţe au fost aduse în Mausoleul de la Mărăşeşti. De ce ea?

– Măriuca devine un simbol, un copil-erou, ca semn de recunoaştere al participării în efortul de război. Ea se înscrie şi depăşeşte modelul promovat în literatura de război: prin vârstă, prin gen şi voluntariatul acţiunii sale.

– Ce înseamnă, de fapt, copii-eroi? Ce reiese din documente?

– Sunt copiii care au avut un rol semnificativ în război şi/ sau au murit pe front. Corespondenţa purtată între diverşi membri ai familiei arată atributele cu care-i investesc pe cei plecaţi la război (curaj, sacrificiu) şi care se reunesc în termenul de eroi. Tinerii plecaţi pe front sunt salvatorii unei populaţii aflate între-o aşteptare nocivă – ocupată, asediată ideologic, supusă violenţelor. Familia îi eroizează în corespondenţă, iar copiii angrenaţi în efortul de război preiau din atribute, însă majoritatea lor rămân necunoscuţi, şi doar excepţionalitatea unor cazuri se face remarcată. Să ne întoarcem la exemplul Mariei Zaharia. Povestea ei o transformă într-un erou, îi dă dreptul de a fi în mausoleul de la Mărăşeşti şi în conştiinţa unei societăţi traumatizate de experienţa războiului. Această eroizare continuă în timpul perioadei interbelice şi în regimul comunist. Personajul este „confiscat” şi remodelat în funcţie de ideologia vremii. În timpul lui Carol al II-lea şi al dictaturii sale, când copiii şi tinerii trebuiau atraşi într-o organizaţie concepută şi patronată de rege, Straja Ţării, povestea Mariei Zaharia este spusă hiperbolizat, presupunând motive de acţiune. Ea este transformată într-un strămoş exemplar, mica străjeră. Aflăm astfel că Măriuca – o copiliţă bălăioară, cu ochii luminoşi ca sufletul ei, a venit ca o salvare – s-a urcat în copacul de observare a inamicului, motivată de ideea că şi tatăl ei poate fi printre vitejii din tranşee. Moartea ei nu este accidentală, ci datorată unui duşman care a depistat-o; un duşman neidentificat ca Germania în rememorarea interbelică a poveştii, ci plasat la modul general: copacul sfârtecat de obuze se prăbuşi şi sângele nevinovat al copilei ce sta de strajă la hotarul luptei, puzderia de crăiţe ce parcă cu dinadinsul crescuseră sărbătoreşte, la tulpina mândrului copac răpus, să primească ele, jertfa trupului gingaş, fulgerat de moartea eroică, la datorie pentru ţară. Pentru perioada comunistă, Măriuca devine fetiţa din nuc în Povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş, dar şi personaj de film... şi aşa ajunge şi rămâne în memoria celor de azi, mai degrabă decât prin mausoleul de la Mărăşeşti. Copilul erou acţionează voluntar, cu gândul la familie, la ceilalţi. Poate să înlăture o ghiulea de tun neexplodată, să furnizeze informaţii, să muncească pentru fraţii mai mici sau să decidă, ajuns adolescent, că pleacă pe front. Cei din jur îi traduc faptele drept eroice.

– Oficialităţile, armata, cei implicaţi în conflagraţie au considerat ca fiind un act firesc să implice copiii în război?

– Aş nuanţa. Exceptând cercetaşii, un grup aparte şi pe care îl întâlnim ca organizaţie şi în Occident, ceea ce ştim este doar de domeniul hazardului, ceva improvizat, acţiuni de moment. Chiar şi povestea Mariei Zaharia asta transmite, şi nu o folosire intenţionată a copiilor în spaţiul luptelor. De altfel, ca să fim sinceri, armata română la începutul războiului era slab pregătită şi dotată, şi misiunile străine aliate, în special cea franceză şi generalul Berthelot, au un rol formator. Copiii, în general, sunt mai mult victime decât agenţi de intervenţie în teritoriu. Cum spuneam, personal exclud din discuţie cercetaşii. Ei sunt o categorie de copii/ adolescenţi cu o pregătire în prealabil, sunt sub patronaj regal şi urmează reguli cercetăşeşti care le facilitează înţelegerea şi adaptarea la condiţiile războiului. Create începând cu 1913, patrulele româneşti sunt formate, preponderent, din elevi de liceu din burghezie şi elită. Ei merg în tabere, au o revistă dedicată, manuale şi se întrunesc periodic. Cercetaşii reprezintă un grup destul de compact, elitist, care îşi modelează şi întreţine un spirit combativ, de rezistenţă şi răspuns în faţa primejdiilor; pe timp de pace, natura este spaţiul de desfăşurare. Ei preiau o organizare ierarhică, un ceremonial, o uniformă, dar şi alte elemente din spaţiul militar şi se bazează pe armată în dezvoltare. Scopul organizaţiei era nu numai de a le dezvolta însuşirile individuale, dar şi pe cele umanitare. Indirect, tinerii erau pregătiţi să facă faţă şi această cercetăşie îi antrena pentru intrarea în armată, iar la momentul izbucnirii războiului îi face recrutabili. Cercetaşii sunt mobilizaţi după intrarea României în război, şi sunt întrebuinţaţi atât la serviciile auxiliare ale armatei, cât şi în serviciile publice. Sunt folosiţi pe posturile pentru care au fost pregătiţi: factori poştali, ataşaţi pe lângă telefonişti, distribuitori etc. Cercetaşii ajută la transportul răniţilor, la observarea raidurilor şi luptelor, dar totodată o parte dintre ei intră ulterior în şcolile de ofiţeri şi în armată. Îşi valorifică singuri pregătirea sau o fac la recomandarea instructorilor/ profesorilor lor. Numărul cercetaşilor este însă redus comparativ cu majoritatea copiilor şi tinerilor din mediul rural, din clasele sociale defavorizate şi nu numai. Cu alte cuvinte, nu aş spune că experienţele cercetaşilor sunt experienţele tuturor copiilor; sau că dacă ei ajută armata, toţi copiii o fac. Aici apare excepţionalul din exemplul Mariei Zaharia şi poate şi motivul intrării ei în panteonul eroizării: o fetiţă, fără pregătire specială, din proprie iniţiativă ia locul unui soldat imobilizat pentru a observa inamicul şi transmite mai departe informaţia. E drept însă că elevii din şcoli sunt utilizaţi şi în efortul de obţinere a resurselor pentru armată: alimente, bandaje, îmbrăcăminte, dar departe de primejdia frontului.

– Ce se întâmpla cu răniţii, cu copiii refugiaţi, cu victimele?

– Fiecare reprezintă un subiect în sine. Numărul răniţilor creşte şi intră în grija Crucii Roşii şi a societăţilor de binefacere locale – ele activează chiar şi în Bucureştiul şi Muntenia aflate sub administraţie germană, existând o solidaritate românească sub ocupaţie. Crucea Roşie Română însăşi acţionează divizat, în zona ocupată, dar şi în Moldova şi în spaţiul luptelor. Refugiul este unul cosmopolit, am putea spune: cel al familiei regale, al cercetaşilor, al familiilor mai înstărite sau nu. Mulţi fug din calea germanilor pentru o reorganizare în Moldova, sperând la mai bine. Experienţele lor diferă în funcţie de categoria socială căreia le aparţin. O tânără burgheză precum Anella Robănescu – Jurnal de război (1916-1918). Amintiri din viaţa mea, Vremea, 2015 – îşi notează trăirile şi plecarea din Câmpulung, cum schimbă trenuri, înfricoşarea de a vedea aeroplanele inamice în depărtare, zvonurile şi informaţiile terifiante ce o înconjoară. Anella ia cu familia drumul pribegiei spre Iaşi, într-un vagon cu prizonieri şi se întreabă cu tristeţe când îi va mai revedea pe cei dragi. Cealaltă imagine a copilăriei, propagată în străinătate, este a unei Românii în zdrenţe, cu copii dezbrăcaţi sau precar acoperiţi, înfometaţi şi stând la cozile misiunilor străine pentru a primi alimente. Îi vedem înghesuiţi în trenuri sau în grupuri pe uliţe, surprinşi de câte un fotograf sau descrişi în câteva rânduri în ziare. Ei nu au vocea Anellei Robănescu, pentru ei vorbesc şi acţionează adulţii. Ce transpare, mai ales din apelurile şi listele de colectă publicate în presă, este implicarea cât mai multor categorii sociale în susţinerea răniţilor, copiilor şi victimelor. Războiul surprinde, dar atrage solidarităţi de la elita politică, la medici, profesori şi chiar elevi de şcoală.

– Cum s-au implicat Biserica şi Şcoala în susţinerea copiilor?

– După înfiinţarea Societăţii „Ocrotirea Orfanilor din Război” (1917), se înfiinţează comitete judeţene cu concursul autorităţilor locale şi se colaborează constant cu Biserica, armata, familia regală şi guvernul. La finalul războiului, existau şase regiuni de asistare cu o acoperire fragmentară, pentru ca în 1920 să fie încorporate şi provinciile recent alipite teritoriului Vechiului Regat. Înlesnirea se produce printr-o acomodare graduală, folosind un personal familiarizat, cunoscător al regiunii şi obiceiurilor locale. Principiul este cel al unei asistări sociale descentralizate, care include şi reprezentanţi ai regiunilor. Primăriile întocmesc liste de copii săraci, orfani care se transmit la centru pentru a fi încadraţi în tipul de ajutor de primit, iar Biserica îşi are propriile pârghii de asistenţă. Trebuie spus că primele orfelinate deschise la Sibiu şi Blaj, în Transilvania, se datorează şi eforturilor Bisericii Ortodoxe şi Greco-Catolice, iar ele sunt privite cu respect în Vechiul Regat. Şcoala este o resursă, dar totodată încearcă să păstreze nişte limite ale normalităţii pentru copii. Se ţin lecţii, dar există şi o mobilizare în rândul profesorilor şi elevilor, şi situaţia depinde dacă vorbim de teritoriul ocupat sau de Moldova liberă. Clădirile sunt şi ele rechiziţionate, unii profesori pleacă pe front, iar cei care rămân împreună cu elevii se ocupă şi de „cultura zarzavatului”, strângerea de plante medicinale, realizarea de haine pentru armată, contribuţia la colecte prin obiecte etc.

– Regina Maria are mai multe fotografii alături de orfani de război. Cum s-a implicat regalitatea în susţinerea copiilor?

– La nivel public, Regina Maria este personajul central din Primul Război Mondial cu referire la copii şi orfani în general. Este şi un personaj istoric destul de captivant în sensul în care inspiraţia, gândurile sale despre un anumit eveniment, lecturile ei nu le afli doar din jurnal sau din notiţele cu caracter autobiografic. Regina Maria s-a risipit în toate lucrările scrise şi demersurile întreprinse şi este o femeie care-şi ascunde bine sentimentele în spatele frumuseţii cultivate, tăriei şi dinamismului. Pentru a înţelege de ce ea este forţa din spatele asistenţei sociale pe timp de război trebuie să vorbim de construirea relaţiei ei cu orfanii şi copiii din România. Intrarea ţării în război coincide cu momentul morţii fiului ei, Mircea, la vârsta de trei ani de febră tifoidă. Din cauza bombardamentelor şi ocupaţiei germane, regina Maria ia calea refugiului în Moldova cu familia, autorităţile şi o parte din populaţia Bucureştiului. Înmormântarea lui Mircea se face în grabă şi doliul purtat cum se cuvine după fiu este oarecum amânat. Nu i se dă timp să fie o mamă îndoliată şi prin experienţa aceasta se apropie de populaţie. Nici majoritatea femeilor nu au timp să plângă, trebuie să caute singure supravieţuirea şi îmbărbătarea. Maria îşi exteriorizează şi foloseşte durerea pentru a crea punţi de comunicare, înţelegere şi empatie cu cei din jur. În Moldova anului 1917, unul dintre orfelinatele înfiinţate, cel de la Păuneşti (jud. Putna), de generalul Nicolae Petala şi căpitanul Cădere, poartă numele Mircea. Parcurgând jurnalul ei de război surprindem vizitele făcute orfelinatelor şi cantinelor pentru copii. La finalul războiului, regina Maria va fonda Societatea „Principele Mircea pentru Protecţia copiilor din România” pentru ca toţi cei mici să se bucure de toată dragostea şi tot dorul ce-l poartă în suflet după fiul pierdut. 1917 este şi anul în care regina Maria definitivează colaborările pe planul asistenţei sociale cu Franţa, prin Crucea Roşie, dar şi cu America. Imaginile care-o reprezintă înconjurată de orfani fac parte dintr-o suită de instantanee realizate pentru misiunea umanitară americană, cu care regina Maria a lucrat intens. Pe lângă aceste imagini, o mai regăsim în fotografii realizate pentru autorităţile locale, pentru propaganda utilizată în strângerea de fonduri de susţinere a acţiunilor umanitare. Îşi foloseşte frumuseţea, relaţiile, talentul de a scrie pentru a strânge bani şi întreţine iniţiative de asistenţă socială. Apoi, regina Maria este şi un catalizator – prin poziţia sa – între diversele şi numeroasele iniţiative feminine româneşti din epocă şi restul societăţii. În jurul ei este o întreagă reţea de doamne care conduc sau patronează spitale, asociaţii şi societăţi, complementare pe mai multe paliere (răniţi, bolnavi, infirmi, orfani, refugiaţi, prizonieri); aproape toate doamnele din elita românească sunt active, indiferent de culoarea politică. Fiecare îşi aroga, în numele patriotismului, al carităţii creştine şi al principiului responsabilităţii publice faţă de cei afectaţi de război, un rol de substitut: cel de mamă. Olga Sturdza este indiscutabil legată de fondarea Societăţii „Ocrotirea Orfanilor din Război”, dar şi cu ea regina Maria mărturiseşte că a avut discuţii despre statute şi organizare. Societatea se extinde foarte mult, cu filiale regionale şi încearcă să răspundă tuturor situaţiilor de pe teren. Societatea Invalizilor, Orfanilor şi Văduvelor din Război va intra sub patronajul reginei Maria şi va deveni un oficiu naţional în 1920. Asistenţa de război determină crearea unui sistem naţional instituţionalizat, iar iniţiativa particulară este baza şi modelul celui de stat. Toată munca depusă în perioada războiului îşi găseşte o finalitate recunoscută public şi, în acest proces de lungă durată, regina Maria a avut un rol semnificativ. Am putea spune că ea îşi depăşeşte „poza” de regină cochetă şi uneşte iniţiative particulare şi oficiale adresate copiilor indiferent de barierele culturale existente.