Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Niculina Oprea

MASCA TIMPULUI

I

Steaua în care locuieşti

este un soare al nopţilor în care înfloresc

macii albi.

Macii albi, Ali1,

macii albi în ale căror petale

s-au cuibărit cioburile timpului

sfărâmat de roţile dinţate

ale unei dimineţi blestemate.

Dar timpul,

timpul care ar fi trebuit

să germineze lângă respiraţia ta,

s-a transformat în bobiţe de rouă

şi îmi netezeşte drumul desenat

pe mantia numelui tău.

În urma paşilor mei

înfloresc doar macii roşii...

Ah, mantia numelui tău este harta

din inima mea,

iar tu,

tu eşti un câmp înflorit

cu maci albi şi maci roşii.

II

Cât de prost începe ziua de azi!

Plouă şi bate un vânt

de-i simţi usturimea în rărunchi,

în acest dans haotic

stropii de ploaie se răsucesc

în sensul invers al acelor de ceasornic

dar timpul,

timpul coboară în scorbura somnului

în loc să lase libere

cărările prin labirintul pădurii

înmugurite pe furiş.

Ce anotimp nehotărât!

Lumina aruncă un fascicul minuscul

peste grădina în care seminţele

au germinat cu mult prea devreme

iar bulbii crăpaţi de rodul nuntit

sub mantia iernii

nu mai pot face cale întoarsă.

 

III

Îmi este dor

de dimineţile scânteietoare,

dimineţi de argint în care

lumina binecuvânta

ochii şi faţa celui care nu reuşea evadarea

din coşmarul unui vis cu balaurul

cu şapte capete.

Îmi este dor

de troienele copilăriei,

de primăverile adolescentine,

primăveri pe nedrept traversate de brume

şi niciodată ştiut dinspre care

punct cardinal veneau…

Îmi este dor

de cei care acum respiră

prin rădăcinile muşcatelor din ferestre,

aceleaşi ferestre care dau înspre răsărit.

Dorul acesta sfâşietor este mai înalt

decât toate cerurile la un loc,

însă nu cred că este dovada profundă

a iubirii mele

pentru ţărâna care mi-a fost furată

de sub tălpi

fără să pot simţi această pierdere

odată cu număratul cercurilor

din apa fântânii…

Tot mai mult

sunt îndreptăţită să cred

că este o mască nouă a timpului

o mască pe care omul iubit mi-a furişat-o

printre darurile nenumite la cântători,

daruri fără de care

nu mi-ar fi permisă trecerea

în ţinutul celor fără dor.

Această stare îmi săgetează

coşul pieptului,

mai mult decât o amputare voită

pare a fi o lepădare de un trecut

azvârlit în groapa

incertitudinilor mărunte.

 

IV

Iar şi iar

o dimineaţă sufocată de ştiri false,

neînchipuit de false şi nocive

pentru mine şi îngerul meu…

Nu ştiu la ce gândeşte îngerul,

zâmbetul îi este prea senin…

La vederea apei cum se tulbură

în paharul de ceai din faţa mea,

îmi pierd cumpătul –

toate proiectele de viitor

mi se clatină în cap,

unele încearcă să evadeze

din strâmtoarea venelor capilare,

dar nu, nu ar trebui să coboare de acolo,

din vârful capului,

culoarea ochilor

dacă îmi rămâne aceeaşi

mă voi mulţumi cu o moarte eroică

în faţa îngerului meu hlizindu-se

la auzul ştirilor false,

neînchipuit de false

şi de nocive. nouă

V

Început de săptămână

cu mirosuri pestilenţiale

plutind peste oraşul în care

teama de luna nouă

creşte continuu...

Deasupra minciunii şi urii

flutură iluzia că niciun câine

nu va mai mânca vreun copil,

dar, spiralele morţii se ridică

cum îşi ridică şarpele capul

spre vasul din lut cu lapte

încă fierbinte...

 

Am ajuns

de nu ne mai recunoaştem

în oglinzi,

mergem pe străzi

ca nişte bezmetici

cu sufletele goale,

în aerul de nerespirat

doar câte o petală de trandafir

pluteşte în ligheanul cu clor,

ei, da, uneori împrumut din curajul ei

ca traversarea să nu se încheie

cu încă un eşec.

VI

Aş putea spune că te iubesc

fără a gândi mai mult de atât,

fără să-mi amintesc de bruma toamnelor

aşezată pe trandafirii din curte.

Aş putea spune că te iubesc ca pe un frate

plecat să-mi cumpere halviţă,

un frate al cărui mers legănat îmi pare

că îl zăresc de departe.

Aş putea spune că te iubesc

fiindcă îmi este dor de zorii

care îţi atârnă de gene

când în pocalul timpului

roua crinilor se transformă în perle

pentru binecuvântarea ceremoniilor

mereu amânate.

Aş putea spune că te iubesc

pentru toate sunetele vocii

după al căror ecou

îmi îndrept paşii spre ziua de mâine,

sunet ştiut doar de rădăcinile nevăzute

dar mereu născătoare

de sensuri noi într-o viaţă

înjumătăţită în chip nefiresc.

Aş putea spune că te iubesc

pentru toate cuvintele nerostite,

pentru cămaşa de mire pe care

nu am albit-o îndeajuns,

pentru voalul miresei pe care

ape învolburate l-au furat,

dar te iubesc ca pe un frate

plecat să-mi cumpere halviţă,

al cărui mers legănat îmi pare

că îl zăresc de departe.

1 Enver Ercan, important poet turc (21.01.1958 – 22.01.2018).

© 2007 Revista Ramuri