| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Nikiforos VrettakosAnul 2012 începe sub semnul sărbătoririi uneia dintre marile voci lirice ale Eladei. 2012 a fost denumit Anul Nikiforos Vrettakos din raţiuni ce privesc atât biografia poetului, cât şi amplitudinea operei sale şi răsunetul ei în lume. Nikiforos Vrettakos s-a născut la 1 ianuarie 1912 în Krokkees, un sat din câmpia fertilă a Spartei. Şi-a terminat gimnaziul la Ghition. În 1929 a plecat la Atena. Aici i-a apărut prima culegere de versuri: Sub umbre şi lumini. Şi-a câştigat existenţa ca muncitor funcţionar la firme particulare, funcţionar public, redactor literar la diferite ziare şi reviste. Dintre numeroasele volume (peste 40) pe care poetul le-a dat la iveală, de-a lungul vremii, menţionăm: Coborând în liniştea secolelor (1933), Grimasele omului (1935), Întoarcerea lebedei (1937), Călătoria arhanghelului (1938), Margarita imagini de asfinţit (1939), Amiaza focului (1940), Simfonia eroică (1944), Taygetul şi tăcerea (1949), Râurile tulburi (1950), Exod cu calul (1952), Mama la biserică (1957), Timpul şi râul (1957), Adâncul lumii (1960), Autobiografie (1961), Oda soarelui (1972), Râul Bies şi cele 7 elegii (1975), Prometeu sau jocul unei zile (1978), Liturghie mai jos de Acropole (1981), Cor (1988). În 1940 şi 1956 a primit Premiul de stat pentru poezie, iar în 1976 i s-a decernat Premiul Academiei pentru întreaga sa creaţie. În 1987 a devenit membru al prestigioasei Academii ateniene. S-a stins la 4 august 1991, la Atena. Care sunt notele distinctive ale poeziei lui Nikiforos Vrettakos? Altfel spus, ce-l defineşte pe Sfântul poeziei greceşti în raport cu alţi făuritori de vers din generaţia sa? (Generaţie stralucită, căreia îi aparţin Elytis şi Ritsos). Mai întâi, o fragezime de gând şi expresie ce pătrunde până în straturile cele mai adânci ale sufletului. Apoi, simplitatea. O simplitate rodnică şi complexă. Umanismul, în sensul larg al termenului, acela de dragoste pentru om, e o trasatură esenţială a poeziei sale. Un studiu asupra acesteia ar pune în evidenţă un fapt semnificativ: frecventa folosire a unor cuvinte (cuvinte cheie) referitoare la om ca fiinţă totală, fizică şi psihică. În integralitatea ei, poezia vrettakiană ni se relevă ca un vibrant elogiu adus omului şi umanităţii. Traducere din limba greacă de Valeriu Birlan
Inscripţie Mâna ta, lipită de piatră, pricepe şopotul apei; tu la mine te gândeşti. Iar eu mă gândesc la soarta lumii. M-am născut plin de lumină, Elada şi destinul ei m-au umplut de lacrimi. De vrei să cauţi, vei găsi, această inscripţie scrisă pe piatră de mâna ta, ce desluşeşte şopotul apei: Viaţa i-a respectat-o în tinereţile lui sărăcia, în munţi trăsnetele, în război gloanţele. Iubirea lui în Elada l-a răpus. Cartierul amintirii Mi-amintesc de patria mea, de cei morţi, de vulturii şi de leii de pe chipurile copiilor, de frumoasele lor vise un întreg ogor nimicit , de pustiire. E cartierul amintirii, de unde niciodată n-am să mă mut. Ochii lor, stând în juru-mi, cu amărăciune grea mă privesc şi se află-n aceleaşi locuri mereu, aşa cum se află nopţile şi astrele-n cer. Iar când somnul vine şi-amintirea se pierde, aud atunci ca o litanie, undeva departe, într-un spaţiu incert glasurile eroilor. Patria ta Şi patria ta, când o ai închisă în tine, e pretutindeni. Constelaţia ta, de la acea înălţime, nu vede Taygetul. Vede Pământul. Reîntoarceri Mă-ntorc adesea pe pământu-mi natal. Acolo, mă vede iarba, m-ascultă glia, recunosc trei cuvinte de vânt. Locurile sunt ca o-mbrăţişare ce strâns mă cuprinde; şi-n timp ce capul mi se clatină, nesprijinit, îmi cad braţele precum braţele lui Iisus pe miloşii umeri ai lui Iosif, după pogorârea de pe cruce. Galop Soarele, galopând în univers, şi-a lăsat în jos arzătoarea, fluturătoarea-i mantie. Pe culme, mi-a găsit sufletul singur şi ce bine că doar l-a trecut prin foc. Umbrele arborilor le-a măturat cu totul. Sania Cade zăpada dintr-al şaptelea cer; scurtă, ziua se clatină-n mers afundându-se, dispare. Noaptea vine repede şi rămâne mult. După mine parcă o trag, într-o sanie mare, pe-o întindere oarbă ce n-are nicăieri cu lumea hotar. Întâlnirea M-a-ntâmpinat, soare, fulgerul prieteniei tale pe dealuri neproteguite şi inima mi-a zdrobit-o. Mă-mpleticeam în mers cu oasele frânte. Mase de lumină au alunecat în lăuntrul meu atât de mult, că pierzându-şi calea, vocea mea se-nvârtea orbeşte şi aflându-mi ochii cădea ca metalul topit. Scrisul de pe piatră Şi piatra de care mă prind să urc pe munte îmi e de-ajutor; iar când stau lângă ea, tovărăşie îmi ţine (chiar dacă n-a devenit încă embrion sau filă). Cred că există, în goliciunea-i ce nimic nu-nseamnă, o scriere nedescoperită, aşa cum e pe-ntinderea lucitoare a apei, ori pe-adierea de vânt. Fiorul sfântului ei scris îl disting, dar literele îmi scapă. Somn Sus, pe deal, ţi-am aşternut ace de pin şi peste ele raze de soare şi deasupra un surâs, să nu ţi se rănească trupul. Şi-am spus timpului să nu te trezească. Sau, mai bine, să te trezească, de-ar putea, cât mai târziu, fiindcă de multe ori lucrurile se-ntâmplă o singură dată şi fie zilele toate egale şi soarele etern. Echilibru Ochii tăi: un cântar pe care sorii, lunile şi aştrii, şi norii, şi munţii, şi pădurile, şi mările se-adună, cu toată greutatea lor, fără să-l încline. Dimpotrivă, ochii tăi ridică mai sus universul ponderabil. Aşteptarea şi visul Mă uit la ceas nu e încă ora să vii. Învârt cheia în uşă şi iau prima carte ce nu spune nimic. Şi deodată, în jurul meu, acolo unde citesc, aerul se-mblânzeşte, se-alină imperceptibil. Ai intrat pe neauzite în cameră. Toate lucrurile devin diafane. Te apropii purtând pe cap un văl de cer. Nescrisul Precum euforia soarelui sau precum marea-n extaz, seara târziu, când pare că se desface deasupra ei un uriaş trandafir aşa-i de tăcută iubirea. În adâncuri se află cuvintele ei şi-n pământurile ce nu se dezvăluie. Nicicând nu se vor preschimba în sunet perceptibil, articulat, în vorbă. Dă-mi mâna ta. Poate degetele vor găsi firul unui cuvânt. Comuniune Pe masă, asemenea unei Evanghelii închise o pâine neagră. Şi înlăuntrul ei, mâinile. Cea care a ţinut grâul şi l-a semănat, cea care l-a secerat şi a frământat aluatul. Nu sunt singur. Ţărmuri sudice Vreau, pe mici pietre, mici poeme să scriu. Vreau să alcătuiesc un ţărm de lumini. Şi vreau ca micile-mi poeme să-nconjoare întregu-i cuprins, făcându-l luminos, ca o centură a pământului. Toate pietricelele tale, Doamne, le iubesc şi iubirea mea pot, de-mi îngădui, s-o preschimb în culori, în strălucire, în podoabă. O schelă-mi lipseşte şi-o Capelă Sixtină cât cerul. Datoria Ai grăit şi lucrurilor care nu aud, ştiind că şi cele care aud n-au să asculte. Ai deschis fereastra şi ţi-ai spus cuvântul. Vorbele tale firimituri ce nu sunt păsărilor pe plac, seminţe ce n-au să-ncolţească din pietre. Însă, orice-ar fi fost, orice s-ar fi întâmplat, datoria e de folos. Dând ceea ce simte cineva în tragedia celui eliberat. Esenţialul Să văd şi să iubesc, pretutindeni găsesc lumina: în pâinea puţină, în culmea golaşă de munte, în floarea din glastră, în apa izvorului, în vântul uşor, plin de nobleţe, ce vine şi-mi dezmiardă mâinile ostenite, în luminozitatea discretă a casei mele noaptea, în prezenţa unui om care înaintează pe celălalt trotuar, în subitul policromul foc bengalez al vocii unui copil nevăzut. |