Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2023

Violet se gândea de mai multe zile la aventura care o aştepta: călătoria cu trenul şi tot ce urma. Simţea o uşurare ştiind că va ieşi din ea însăşi, asemenea unei crisalide, şi se va ascunde în spatele personalităţii lui Lily Burns. Lily, hotărâse ea, avea să fie o fată tăcută, cu picioarele pe pământ, deosebit de capabilă şi bravă, cu simţul umorului.

Când colo, se trezi înghesuită într-un colţ al vagonului plin până la refuz cu militari şi civili care fugeau din Londra. Stătu ghemuită acolo ore în şir, roasă de nelinişte, în timp ce în jurul ei se încrucişau vocile răguşite ale oamenilor. Şi mai era faptul că purta pantaloni. Pantaloni. Pornirea rebelă pe care o simţise de dimineaţă se topise în momentul când ieşise pe peron, aproape paralizată la gândul că toată lumea îi putea vedea picioarele.

Acum, roşie la faţă şi transpirată, strângea valiza la piept, de teamă să nu i-o smulgă cineva; nu îndrăznea să se mişte, ca să nu-l atingă şi mai mult pe bărbatul de alături, un soldat cu figură obosită, al cărui cap cădea tot mai aproape de umărul ei. Îşi căută discret documentele şi, cu bărbia ascunsă în piept şi pălăria cu insigna aurie a Armatei Terestre trasă pe frunte, le citi din nou de la prima la ultima pagină. „Lily Burns“, zise în sinea ei. Lily Burns n-ar mai fi roşie începând chiar de acum, l-ar împinge mai încolo pe soldatul obosit şi i-ar privi cu răceală pe cei doi care îi aruncau ocheade din spatele unei femei corpolente, cu un coş pe genunchi. Lily Burns nu s-ar lăsa intimidată, ci ar face faţă oricărei situaţii. Apoi avea să vină cineva din partea domnului Hardwick, patronul, ca s-o ia şi să-i spună ce sarcini are de dus la îndeplinire.

Era totuşi prea încântată ca să stea liniştită. Ea, Violet cea răsfăţată şi trândavă, avea acum un patron şi mergea să muncească. Nu trebuia decât să termine cu bine această călătorie. „Lily Burns şi domnul Hardwick“, mai murmură o ultimă dată, în timp ce soldatul de alături îşi lăsă capul pe umărul ei. Puse hârtiile la loc şi se apăsă cu mâna pe piept, unde simţi lănţişorul lui Romy şi discul tare de metal pe piele. Nu mai ridică ochii nici măcar când un grup numeros de militari urcă în tren şi se apucă să cânte Anglia va fi mereu.

Soarele coborâse spre apus când, după interminabile întârzieri, şoferul autobuzului strigă în sfârşit „Barleigh!“ şi opri în centrul satului. Pasagerii se împrăştiară unul după altul şi Violet se văzu nevoită să accepte realitatea înspăimântătoare, şi anume că autobuzul, care trebuia să ajungă acolo după-amiaza devreme, întârziase prea mult şi n-o mai aştepta nimeni. După ce se învârti mai bine de zece minute în staţie, închipuindu-şi că o vede pe maică-sa pândind-o la fiecare colţ, îşi luă inima în dinţi şi întrebă două femei care stăteau la bârfă peste gard unde îl putea găsi pe domnul Hardwick.

— La capelă, mai mult ca sigur, spuse una din ele. Acolo e de obicei. La vecernie, adăugă, văzând figura întrebătoare a lui Violet. De pe ce meleaguri păgâne vii?

— Ăă… Londra.

Violet nu se gândise niciodată cât de religioşi erau londonezii şi nici nu mersese la slujbă decât atunci când buna-cuviinţă o cerea.

— Aha! făcu femeia, de parcă aşa mai venea de acasă. Oi fi una dintre fete? întrebă, izbutind să pară atât dispreţuitoare, cât şi entuziasmată şi invidioasă.

— Da, sunt în Armata Terestră, încuviinţă Violet, bucuroasă că găsise un reper în această conversaţie derutantă, şi le zâmbi celor două. E drept, nu se aşteptase să fie bătută pe spate, dar nici privită cu ironia cu care femeia o măsura din cap până în picioare.

— Într-acolo, spuse în cele din urmă, şi Violet, în timp ce se îndepărta şi până dădu colţul, îi simţi privirea aţintită asupra ei.

Poate că interpretase greşit situaţia, îşi zise. Poate că le prinsese într-un moment nepotrivit. Însă felul în care îi vorbiseră femeile, fără menajamente, era departe de a-i risipi temerile privind reuşita aventurii ei. Se lăsa noaptea şi, dacă nu dădea de urma domnului Hardwick, nu avea idee ce ar putea face.

Mergea încet pe uliţă, încă îmbujorată după stânjenitoarea discuţie purtată cu cele două femei, cu privirea aţintită în jos, la propriile picioare. Pe pantofii strâmţi, din piele tare, care îi roseseră degetele până la sânge, se aşternuse un strat gros de praf, haina îi atârna grea pe umeri, aproape sufocând-o, masca de gaze i se izbea de şold la fiecare pas. Îşi aduse aminte de mica sumă de bani pe care Duffy i-o dăduse în ciuda voinţei ei. „Ca să trimiţi o telegramă acasă dacă dai de necaz“, spusese ridicând din sprâncene, de parcă ştia deja că nu avea s-o scoată la capăt. „Nu te pricepi la nimic, Violet“, auzi vocea mamei în urechi. „Femeile nu sunt făcute să fie singure“. Îşi scoase mânioasă haina, o trânti pe valiză, trase de cravată şi îşi descheie cămaşa la gât. Întoarse capul şi privi înapoi spre sat, făcându-şi vânt cu capătul cravatei. Aerul avea alt miros aici, îşi zise după o vreme. Proaspăt, cu un iz de fum. Avea un iz de mâl şi de pământ, aşa cum era descris mirosul toamnei în cărţi şi, pe deasupra, o aromă dulce, spumoasă, purtată de vânticelul care îi adia prin păr şi îi răcorea obrajii. Mere, desigur. Winterbourne era patria merelor. Se întoarse cu spatele spre sat şi aruncă prima oară privirea dincolo de vale… şi, în acea clipă, uită de mama ei şi de Duffy, uită să se mai simtă singură şi înspăimântată.

Drumul se arcuia într-o curbă largă, îmbrăţişa întreaga vale şi se pierdea în depărtare, într-un nor de frunziş ale cărui culori – portocaliu, purpuriu şi roşu – străluceau în lumina soarelui. În dreapta se întindeau, asemenea unui covor din petice, câmpuri cultivate şi livezi; pajiştile erau mărginite de garduri vii ca de nişte panglici de catifea, copacii se legănau încet în briza începutului de seară. Păsările se învârteau pe cerul vârstat cu roz, liliachiu şi portocaliu, şi dedesubt, cuibărit într-un desiş de arbori şi tufişuri, se afla conacul Winterbourne.

Casa, construită din piatră galbenă la fel ca acelea din sat, avea două etaje şi două aripi bine ascunse în spate. Soarele coborât spre asfinţit îi împrumuta culoarea mierii, zăbovea pe cercevelele albastre, lumina bogăţia de trandafiri agăţători roz care încadrau uşa din faţă. Dacă mergeai în linie dreaptă, casa nu era departe de drum, însă acesta şerpuia pe marginile văii înainte să întâlnească o şosea mărginită de copaci, care urca dealul. Pe o parte a şoselei, în ceea ce părea a fi curtea dintre grajduri, erau răspândite construcţii anexe şi magazii, ascunse vederii celor din casă de pâlcuri de copaci.

Conacul Winterbourne era o frumuseţe. Fermecător şi tihnit, parcă era acolo de când lumea, crescut din pământ împreună cu copacii şi pajiştile, traversase secolele lucind tăcut ca o bijuterie de aur vechi. Văzând atâta frumuseţe, Violet simţi o împunsătură în piept. De durere, de bucurie şi de dor. Un sunet ajunse până la ea, clipi nedumerită, şi atunci zări, printre copacii şi arbuştii din faţă, o mică clopotniţă.

Nu se aşteptase ca bisericuţa să fie aşa de plină. Uşa scârţâi zgomotos, iar Violet rămase pironită în prag şi toate capetele se întoarseră spre ea. Preotul, aflat în faţă, se întoarse şi el, surprins, iar bărbatul care citea ceva cu glas tare, stând lângă strană, se opri brusc. Se uită la Violet, la faţa ei roşie, transpirată, la pălăria mototolită, îndesată peste părul ciufulit. Deschise gura, apoi se prinse cu mâna de marginea stranei şi reîncepu să citească. Violet se sprijini de peretele din spate şi rămase cu ochii în pământ până când, judecând după încordarea astmatică a orgii – şi după ce auzi, cu relativa ei sensibilitate religioasă, mult prea multe vorbe despre păcat şi pocăinţă –, părea că slujba se apropie de sfârşit. Deşi răsuflase uşurată, o năpădi spaima la gândul că va fi nevoită să-l găsească pe domnul Hardwick între cei care ieşeau din biserică, trecând pe lângă ea. Ar trebui să întrebe pe cineva. „Hai, Violet, întreabă pe cineva, nu-i mare lucru…“

— Cum îndrăzneşti să intri în timpul slujbei? întrebă o voce groasă chiar lângă ea, atât de aproape, că tresări violent.

Era bărbatul de la strană. Primul gând care îi trecu prin minte – o prostie, dacă stai să cumpăneşti, fiindcă ce însemnătate ar avea, în faţa furiei lui evidente – a fost acela că bărbatul nu era nici pe departe atât de înalt pe cât părea când stătea pe podium. Al doilea gând a fost că el era probabil conştient de acest lucru, deoarece se forţa să stea drept, efort încă şi mai accentuat de severitatea costumului negru şi a cămăşii albe, apretate şi imaculate, în contrast izbitor cu hainele mototolite şi murdare ale lui Violet.

— Şi pe deasupra te mai prezinţi şi în halul ăsta, adăugă, evitând să-i privească trupul şi privindu-i încruntat uniforma răvăşită. Încheie-ţi cămaşa în clipa asta! Aşteaptă-mă afară. Să nu vorbeşti cu nimeni, nici să nu atragi atenţia cuiva în vreun fel.

Descumpănită, Violet se lupta să-şi ţină firea.

— Dumneavoastră sunteţi domnul Hardwick? se strădui să pronunţe fără să se poticnească. Ţinând seama de sfatul lui Duffy, se hotărâse să nu adopte un accent muncitoresc, pentru că s-ar fi dat de gol în scurtă vreme, ci să vorbească pe un ton cât mai neutru posibil.

— Numele? întrebă omul, scoţând un carneţel negru şi un ciot de creion din buzunarul de la piept.

— Vi… ăă… Lily. Lily Burns.

— Eşti prea firavă, zise, notând ceva în carneţel. Avem nevoie de cineva care să poată conduce tractorul.

— Mă voi strădui să nu vă dau bătăi de cap, spuse ea, încercând să pară cât mai convingătoare.

— Aşa să faci, şi o să fie bine. Du-te.

Se dădu la o parte, însă uşa de la intrare era prea îngustă, aşa că Violet, vrând să nu-i stea în drum, se împiedică de prag.

— Ai grijă cum mergi, strigă bărbatul după ea. Şi unde ţi-e haina?

— Am scos-o… e cald… mormăi Violet.

— Haina trebuie purtată tot timpul cât eşti afară.

Praful se aşternuse în umbrele ferestrelor din biserică şi pe alee, atenuând culorile vii ale toamnei. Cu acoperiş de ardezie şi turlă înaltă, cum avea şi conacul Winterbourne, biserica se înălţa deasupra văii asemenea sculpturii de la prova unei corăbii. Când se uită cu atenţie, Violet zări mişcare în curte, deşi n-ar fi putut spune exact ce se întâmplă acolo, pe întunericul care se lăsa. În scurtă vreme, urma să se dea stingerea, îşi aminti şi, în virtutea obişnuinţei, ridică ochii spre cerul nopţii, ciulind urechea ca să distingă în depărtare vuietul motoarelor de avion. Era însă linişte; doar o boare de vânt se juca printre copacii din jurul capelei. Câţiva enoriaşi erau adunaţi în curte şi discutau în şoaptă. Văzând-o că se apropie, unul dintre ei le făcu semn celorlalţi să tacă. Hardwick îşi îndreptă umerii şi îi arătă lui Violet un cal şi o căruţă trasă ceva mai departe. Părea că vrea s-o ia cât mai repede de acolo. Dar nu îndeajuns de repede. Din grupul de enoriaşi se desprinse un bărbat cu părul tuns scurt, milităreşte, şi mustăcioară.

— A, Hardwick! Ai pus mâna pe fetişcana cea zvăpăiată, din câte văd? Se dădu mai aproape ca să se uite mai bine la pantalonii lui Violet şi la cămaşa albă, încă descheiată la gât. Avea pleoape grele şi obraji buhăiţi, străbătuţi de un păienjeniş de vinişoare roşii. Violet se stăpâni cu greu să nu facă un pas îndărăt. Până atunci nu ieşise în lume decât în umbra mamei, la braţul unui tânăr politicos sau în compania lui Edward, şi nimeni nu se încumetase s-o privească cercetător într-un mod făţiş. Mustăciosul, văzând-o împietrită de stânjeneală, zâmbi şi mai larg.

— Măi, măi, da’ bine le mai cresc în armată! spuse împăciuitor. Trebuie să-mi revizuiesc părerea despre femeile care se înrolează. Bine ai venit în vale, duduie!

Dar înainte ca mâna lui – albă, umflată şi umedă de sudoare – să atingă mâna lui Violet, Hardwick o trase pe fată de acolo şi o împinse spre căruţă.

— Pune-ţi haina, fato, ce Dumnezeu!

— Nici nu mă mir că le ţii ascunse prin livezi, Hardwick, îl auzi Violet spunând şi, când îndrăzni să arunce o privire înapoi, omul îi făcu conspirativ cu ochiul, ceea ce avu darul să-l înfurie şi mai tare pe Hardwick, care scrâşni din dinţi, împingând bărbia înainte.

Violet se grăbi să-şi scoată haina petrecută prin mânerul valizei şi o îmbrăcă, apoi se sprijini de marginea căruţei, sleită de puteri.

Hardwick se apropiase de grupul de oameni ca să-şi ia rămas-bun. Era în largul lui printre ei, se vedea că îl cunosc bine, dar, în acelaşi timp, simţeai la el o anume prudenţă când înclina respectuos din cap în faţa preotului şi făcea o plecăciune ţeapănă în faţa unei femei trupeşe, înainte să plece. Nu izbutise totuşi să se descotorosească de mustăciosul care se ţinea după el, pe buze cu acelaşi zâmbet insinuant din cauza căruia Violet se asigură că şi-a închis toţi nasturii hainei.

— Sus, mârâi Hardwick, şi Violet se supuse fără să crâcnească.

În timp ce se cocoţa cu mişcări stângace pe bancheta de lemn, văzu că mustăciosul era cu ochii pe picioarele ei; se aşeză repede şi îşi îndreptă privirea în faţă.

— Acum te las să pleci, Hardwick, ca să ajungi cu bine acasă până se dă stingerea. Dar poate o să vin în scurtă vreme într-o mică inspecţie. Să văd şi eu magnifica forţă de muncă în carne şi oase, ce zici? Întinse mâna şi o mângâie pe gleznă.

Revoltată, Violet îşi feri piciorul, însă mustăciosul se mărgini să râdă şi îi flutură un deget în faţa ochilor.

— Eu sunt domnul Manson, magistratul local, şi uneori îi ţin locul gardianului pe timpul raidurilor aeriene. Aşa că trebuie să te porţi frumos cu mine. Până acum, nemţii nu ne-au vizitat decât ocazional, însă mai încolo, spre coastă, au făcut deja mai multe raiduri aeriene. Dar să nu ai nicio teamă, de asta mă aflu eu aici: ca să apăr fetele drăguţe.

Hardwick plesni din bici atât de tare, încât calul ţâşni din loc. Violet se crispă văzând urma lăsată de bici pe gâtul animalului, dar nu îndrăzni să întoarcă privirea nici spre domnul Manson, nici spre Hardwick, care stătea ţeapăn alături.

Hardwick mâna calul repede, vrând în mod evident să ajungă înainte să se întunece, fiindcă seara adusese cu ea un vânt rece, din cauza căruia Violet clănţănea uşor din dinţi. Drumul înconjura valea, apoi dădea într-o alee marcată de stâlpi în care erau prinse balamale de fier. Porţile fuseseră luate, probabil pe la începutul anului, când orice obiect de metal era la mare căutare.

— Fumatul e interzis, glăsui Hardwick în cele din urmă.

Vocea îi devenise puternică, era mai sigur pe el, ca şi cum, după ce lăsase biserica şi satul în urmă şi revenise pe teritoriul lui, voia să arate cine e şeful.

— Da, răspunse ea intimidată.

— Da şi mai ce?

Avu nevoie de câteva clipe ca să se lămurească ce aştepta de la ea.

— Da, ăă… domnule Hardwick, murmură.

— Uniforma trebuie să fie reglementară în orice moment. Ştiu că în alte locuri le lasă pe fete să mai poarte şi altceva, dar aici nu merge aşa. Nici vorbă de suflecat pantalonii sau mânecile, indiferent de temperatură. Trebuie să ai mereu o ţinută decentă.

Violet observă că accentul pe care îl punea pe cuvântul „decent“ semăna în mod bizar cu felul în care femeile vorbiseră despre „fete“: cu un amestec de zeflemea şi superioritate, a cărui implicaţie evidentă îi adusese sângele în obraji.

Trecură pe sub o arcadă de piatră, apoi traversară curtea în păcănit de copite şi se opriră în faţa uşii unui grajd. Un rândaş scoase capul afară. Se vedea că îi aşteptase, pentru că se grăbi să apuce hăţurile.

— Bună seara, domnu’ Hardwick. Asta-i tot?

Hardwick îi aruncă hăţurile fără să-i răspundă, sări jos şi porni hotărât spre clădirea lipită de arcada pe unde intraseră.

— Aşteaptă-mă aici, îi aruncă peste umăr lui Violet.

Fata puse valiza jos şi se aşeză pe ea, ruptă de oboseală, chiar în clipa când el intră în clădire. Rămase cu ochii aţintiţi la uşă, gata să sară în picioare la întoarcerea lui. Însă minutele treceau, curtea aproape se cufundase în întuneric şi ea tot mai aştepta. Picioarele o dureau insuportabil şi încerca să-şi amintească exact ce-i spusese. Să nu fi înţeles bine? Să fi trebuit să meargă altundeva? Tocmai căzuse în genunchi, încercând să-şi stăpânească tremurul picioarelor, când o umbră apăru din beznă.

— Stingerea e la nouă, fără excepţie, o anunţă Hardwick şi o luă înainte. Se mişca sigur pe el, cu toate că era întuneric, pe când ea se căznea să se ţină după el. Bineînţeles că nu mai iese nimeni afară, adăugă, arătând cu mâna spre curte cu un gest larg, pe care Violet mai mult îl ghici.

— Da, domnule Hardwick.

Violet se străduia să zărească ceva în jur, în timp ce el o luase printre ceea ce păreau a fi clădirile de lemn văzute de pe drum. Pesemne că aici va dormi şi să dea Domnul să găsească un pat, un sendviş din felii groase de pâine şi o faţă prietenoasă.

— Nu e voie să pleci decât în ziua liberă, iar zilele libere se dau numai dacă ţi-ai terminat treaba şi ai avut o purtare exemplară. Nu staţi de vorbă cu sătenii sau cu muncitorii din livezi, dacă îi întâlniţi. Nu vă amestecaţi cu ei. Voi, fetelor, să vă ţineţi deoparte. Se opri brusc în faţa unei uşi şi o deschise cu o mişcare aproape brutală. Înăuntru era şi mai întuneric – o beznă de catifea, de nepătruns.

Violet se dădu înapoi fără să vrea.

— Aştepţi invitaţie scrisă? o întrebă Hardwick fără menajamente.

— Veniţi… adică nu intraţi cu mine să-mi arătaţi locul?

Hardwick o privi de parcă îşi pierduse minţile.

— Bărbaţii nu au voie în hambar, sub nici un motiv, zise pe un ton aspru, apăsând pe ultimele cuvinte. Fiica mea va veni ceva mai încolo să vadă dacă se respectă stingerea. Vezi să le spui celorlalte că micul dejun e mâine cu o jumătate de oră mai devreme. Vremea se schimbă, trebuie să ne grăbim. Şi încă ceva, spuse, strângând-o de braţ atât de tare, că Violet se strâmbă de durere. Să nu te prind că vorbeşti spurcat ori te porţi necuviincios, sau cum veţi mai fi voi învăţate. Femeile n-au ce căuta în livezile mele decât dacă fac ce li se spune, muncesc pe brânci şi îşi ţin gura.