Umbra mamei

     (fragment)
     Traducere din engleză şi note de Carmen Paţac
     Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu
     (c) Editura Humanitas Fiction, 2024

     Debutul Nikolei Scott, Umbra mamei, a fost tradus în peste 15 limbi şi a ajuns, în scurt timp, un bestseller internaţional Nikola Scott s-a născut în 1973 la Kiel, în Germania, şi a studiat la Universitatea din Tübingen, specializându-se în literaturile engleză şi germană în cadrul masteratului. Pasiunea pentru cărţi şi literatură a purtat-o mai întâi la New York, după absolvire, iar ulterior la Londra, continuându-şi aici cariera în domeniul editorial. După zece ani a decis să devină scriitoare, împlinindu-şi astfel un vis. Romanul său de debut, My Mother’s Shadow (2017), a devenit imediat bestseller şi este tradus în 15 limbi. Cel de-al doilea său roman, Summer of Secrets (2018), a ajuns, de asemenea, în topurile de vânzări. Fetele din livada cu meri (The Orchard Girls, 2021; Humanitas Fiction, 2023) este, la rândul lui, bestseller internaţional. La sfârşitul anului 2023, Nikola Scott a publicat romanul The Life I Stole. În prezent, scriitoarea locuieşte la Frankfurt împreună cu soţul său şi cei doi fii ai lor.
     Casa Hartland ascunde nenumărate secrete în spatele unor ziduri aurii, mângâiate de soarele verii din 1958. Din Londra cea rece şi ploioasă, acolo unde mama ei se luptă cu o boală necruţătoare, tânăra Elizabeth Holloway e trimisă pentru a fi găzduită de familia Shaw în vila lor însorită din apropierea mării. Naivitatea adolescentei e cucerită pe loc de tulburătoarea eleganţă şi nobleţe ale unei familii pline de viaţă. În scurt timp însă, cel mai frumos vis se va nărui sub răceala unei realităţi cumplite. Peste patruzeci de ani, după moartea lui Elizabeth, Addie, fiica acesteia, încearcă să afle adevărul despre propria mamă din momentul în care descoperă că are o soră geamănă. Călătoria pe care o va face alături de Phoebe, noua ei soră, va aduce la suprafaţă un trecut care va transforma totul: o poveste extraordinară despre propria mamă, despre familia Shaw şi despre o iubire nebună din vara lui 1958.
     „O carte uluitoare, plină de surprize... Am adorat-o.“ (Dinah Jeffries)
     „Un secret de familie fascinant. Convingător scrisă şi cât se poate de captivantă.“ (Inside Out)

     Limpsfield, 17 iulie 1958
     Am cumpărat un jurnal nou astăzi, de la simpaticul domn Clark de pe strada mare. Primise o culoare nouă, roz mat, şi mi-a arătat închizătoarea mică din faţă şi florile de pe unele pagini. Perfect pentru o tânără ca tine, a zis el făcând cu ochiul. Avea intenţii bune, sunt sigură, dar eu nu voiam chestia aia. În loc de asta am luat cenuşiul cel mai închis, aproape negru, fiindcă ştiu foarte bine că n-o să fie un an roz. Am ales şi hârtia un pic mai groasă, chiar dacă a fost mai scumpă, fiindcă presimt că anul ăsta o să am nevoie de hârtie mai groasă. Hârtie groasă, însetată să absoarbă gândurile şi lacrimile şi toate lucrurile cumplite care se petrec în casă la mine.
     În autobuz, când mă întorceam acasă de la şcoală, mi-am scris numele pe copertă, cum fac totdeauna, Elizabeth Holloway, şi anul, 1958. Şi pe urmă mi-am dat seama că până când o să termin eu jurnalul ăsta, până o să umplu toate paginile însetate cu toate lucrurile la care mă gândesc şi despre care se presupune că e de datoria mea să le fac şi pe care nu am voie să le fac, când toate lucrurile cumplite care ştiu că se petrec se vor fi petrecut, mama n-o să mai fie printre cei vii. Va fi pierit, va fi murit. Va fi îngropată. Se va fi dus.
     Proasta de doamnă Farnham, când am întâlnit-o acum câteva zile la măcelărie, a zis că e tuberculoză şi mi-a spus să nu mă apropii prea mult de ea sau o să dăm toţi de dracu’ curând-curând. Am lăsat-o să stea la coadă, deşi mă oferisem să mă duc după oasele şi ghearele de pui pentru supa mamei. Nu suport oameni ca ăştia, aşa de tâmpiţi. Şi, în primul rând, nu văd ce treabă are ea ca să vorbească despre mama şi, în orice caz, nu e tuberculoză. Am ascultat la uşă când era asistenta la ea, înăuntru, am căutat la biblioteca de la şcoală şi acum ştiu exact ce este. E o tumoare care a crescut pe plămânii ei. Cred că vine de la iernile când ceaţa începe să fie supărătoare şi peste tot lumea tuşeşte până primăvara. Doar că mama a tuşit mai departe toată vara şi o altă toamnă ceţoasă şi încă o iarnă până s-a făcut ce e acum. O tumoare incurabilă. Cancer, aşa au spus când mama s-a dus în cele din urmă la spital. Incurabilă, simplu şi clar. Simplu şi clar ca atunci când eşti mort şi îngropat şi dus de pe lumea asta.
     Tata nu vorbeşte despre asta, nu vorbeşte niciodată despre ce e acum şi despre ce o să fie. Poate că-şi închipuie că o fată de 16 ani nu trebuie să ştie ce sunt alea tumori incurabile şi ploşti şi injecţii cu morfină, dar mie pur şi simplu nu-mi intră în cap cum Dumnezeu poate să creadă că n-o aud pe mama tuşind până-i iese sufletul. Are o tuse urâtă, sfâşietoare, de care ştiu sigur că îi provoacă durere. E aşa de clar că o seacă la inimă şi, pe zi ce trece, se aude tot mai slab şi cu mai multă greutate. La început mi-era frică să aud tusea, o aşteptam şi mă simţeam uşurată când era o noapte ca lumea, când totul era liniştit. Acum lucrul de care mi-e cel mai frică este să nu mai aud tusea deloc. A devenit un etalon al vieţii mele, un barometru fragil al speranţei şi disperării. Şi o simt peste tot în jurul meu, intrând pe furiş în fiecare încăpere, urmându-mă pas cu pas când urc scările ca să ajung la mama în cameră. S-a îmbibat în perdelele de la salonul din faţă şi în spetezele scaunelor tapiţate din sufragerie, pe care nu le mai folosim decât foarte rar, s-a aşezat pe dalele de pe jos din bucătărie unde numai Dora mai umblă acum de colo până colo. Stă agăţată în aerul umed din zilele când se spală rufele şi trosneşte în foc când mama îmi dă cu peria pe păr în fiecare vineri seară, ceea ce tot o mai las să facă, deşi nu mai sunt copil, fiindcă ştiu că în curând n-o să mai fie aici ca să mă pieptene. Tusea ei e ultimul lucru pe care-l aud când plec la şcoală dimineaţa şi primul lucru când deschid uşa din faţă după-amiaza, după ce am sărit jos din autobuz şi am venit în fuga mare pe drum ca să mă bucur la maximum de timpul preţios pe care îl pot petrece doar cu ea, înainte ca tata să se întoarcă de la bancă şi să mă trimită la mine în cameră, înainte să vină asistenta din zona noastră să-i facă injecţia de seară şi înainte ca mama să cadă într-o pâclă supărătoare de durere şi morfină.
     Acum stau aici şi aştept să plece sora Hammond. Am luat o carte nouă din bibliotecă, al cărei titlu este Îmi place aici şi care părea destul de nostimă ca să mă facă să mă gândesc la altceva. Ar trebui probabil să pisez verbele la latină dacă vreau să mă prezint ca lumea după vacanţa de vară şi la urmă să mă duc la universitate aşa cum am discutat cu mama. Dar nu pot în niciun chip să mă apuc serios de carte sau de verbe, căci îi aud glasul sorei Hammond la celălalt capăt al holului şi nu pot nici să-mi adun gândurile şi să mă gândesc la viitor cu toate grijile şi fricile astea care mi se îmbulzesc în minte. Faptul că le scriu şi le închid între paginile astea însetate e singura posibilitate pe care o am ca să le opresc să se reverse şi să pună stăpânire peste tot, aşa că am hotărât că verbele mele vor trebui să aştepte. Aş prefera să scriu despre strada de jos, înfierbântată, uscată şi plină de praf în soarele de după-amiază târzie. Despre comis voiajorul la câteva case mai jos de noi, care asudă în costumul de pe el când merge din uşă în uşă. Despre copiii de la numărul 4 pornind-o în goană în josul străzii şi strigându-şi prietenii fără să se oprească din fugă.
     Toţi copiii de la şcoală nu mai pot de bucurie când se gândesc la vacanţa de vară, când o să meargă la Brighton şi la Blackpool şi la Torquay. Acolo merge şi Judy, la Torquay, şi cu câtva timp în urmă mama ei fusese atât de amabilă ca să mă invite şi pe mine să mă duc acolo. Dar am spus imediat „nu“ şi nici măcar nu i-am pomenit mamei nimic, fiindcă nu pot pleca acum. Mama lui Judy nu m-a presat. Şi-a pierdut şi ea doi fraţi în război şi cred că înţelege că timpul se scurge repede când cineva e pe moarte, iute ca argintul viu, ca apa printre dinţii unei furculiţe, şi că eu am nevoie de mai mult, de mai mult timp ca să stau cu mama dacă vreau să-mi trăiesc restul vieţii fără ea.
     Am făcut o listă de cărţi pe care ştiu că mama vrea încă să le citească, precum Portretul nostalgic al unei căsătorii, care e un pic cam tristă, şi Iarba cântă, pe care tatei nu-i place s-o citim fiindcă, zice el, e o prostie comunistă. Am însemnat în Radio Times emisiunile pe care o să le ascultăm şi aşa o să petrec vara lui 1958, îndopându-mă cu lecturi, ascultând şi vorbind ceea ce avea să ne ajungă pentru o viaţă întreagă.
     Asta e uşa din faţă. Se aude cum se-nchide. Şi iat-o pe sora Hammond pe bicicletă. Se uită în sus o dată şi eu îi fac cu mâna, dar nu sunt sigură că mă vede, căci stau pe pervazul de la geam, pe jumătate ascunsă de perdea. Trece pe lângă doamna Peckitt şi doamna Smith de pe partea cealaltă a drumului, care s-au aşezat la un pahar de vorbă în prag, şi se opreşte ca să întrebe ceva, apoi se uită în gâtul ţâncului care se ţine de fusta doamnei Peckitt. Îmi place de sora Hammond, e mereu cinstită şi directă şi îl înfruntă pe tata când le spune el tuturor ce să facă. Şi sunt sigură că, după toată tăcerea şi moartea de aici, trebuie să se simtă uşurată când se uită la viaţă chiar dacă viaţa asta apare sub forma unui copil murdar, roşu la faţă, care n-are deloc astâmpăr şi bântuie pe strada copleşită de arşiţă. Totuşi, sunt uimită că, după ce a văzut-o pe mama cu doar câteva minute în urmă, poate acum să râdă cu atâta uşurinţă cu doamna Peckitt, al cărei păr cârlionţat se tot ridică din cauza vânticelului de seară, şi cu doamna Smith, care ţine o mătură în mână. Sunt atât de în largul lor toate trei, mustind de viaţă şi plesnind de sănătate, atât de pricepute, vesele şi roşii în obraji, cu rezerva lor nesfârşită de ceaiuri pentru dureri în gât şi iod pentru genunchi juliţi, leacuri simple pentru boli simple. Atât de diferite faţă de mama care, la o distanţă de numai câteva uşi, palidă şi chinuită de tuse, se îndepărtează de mine pe un nor de morfină.
     Le invidiez, pe toate familiile alea cu toţi copiii lor veseli. Am fost totdeauna salutaţi destul de politicos şi mama şi-a făcut câteva cunoştinţe prin partea locului, dar cartierul e un amestec ciudat de case vechi care sunt aici de când lumea, ca şi a noastră, şi terase şi construcţii noi şi, cumva, a fost mereu o uşoară rezervă între noi şi vecinii noştri. Mama, numai ea, e mai elegantă şi mai deşteaptă şi mai nostimă decât oricare dintre gospodinele de aici, doar pe ea o ajută cineva să spele geamurile şi să spele rufele luni şi să aducă cumpărăturile de la băcănie, când cele mai multe mame stau în genunchi şi freacă pe jos sau se chinuie să târâie după ele o sacoşă de mai multe ori pe zi. Eu, doar eu, sunt singură la părinţi, elevă la liceul clasic şi merg la şcoală cu autobuzul în fiecare dimineaţă, ceea ce iese aşa de tare în evidenţă printre liotele astea care ţâşnesc ca din puşcă şi intră în fiecare casă într-o harababură nemaipomenit de veselă, ai căror copii merg în pas de marş spre şcoala primară din cartier şi spre liceul modern. Şi tata, doar el, care respinge orice progres social, care detestă anii ăştia noi şi grozavi când îţi merge atât de bine, care pare să nu dea doi bani pe veselie, pe uşurătate şi pe frivolităţi, hrănindu-şi amintirile încâlcite despre război şi moarte cu evlavia înaltului său nivel moral.
     Dar, mai presus de toate, ştiu bine că e moartea însăşi care a început să coboare încet şi inevitabil asupra acestei case, care pluteşte pe deasupra acoperişului nostru şi le spune tuturor că nu suntem oameni cu care să ai de-a face.
     Sora Hammond merge cu bicicleta pe stradă în jos acum şi le văd pe doamna Peckitt şi pe doamna Smith cum îşi iau la revedere şi cum îşi strâng turma de copii, chemându-i înăuntru la ceai. În curând liniştea se va aşterne pe stradă şi în casele alea peste care a dat norocul să aibă aşa ceva, familiile se vor aşeza în jurul a ceva ce eu nu pot vedea de aici, de sus, dar ştiu că sunt televizoarele. Mi-i închipui uitându-se la Jumătatea de oră a lui Hancock, la emisiunea culinară a lui Marguerite Patten sau poate la sport. La şcoală, fetele vorbesc despre emisiuni muzicale despre Six Five Special şi ceva care se numea „Ţâţă de mâţă“, ceea ce pare să fie nostim. Dar eu nu sunt la curent cu toate astea. Tata nu vede cu ochi buni televiziunea, nici mare parte din ce se dă la radio şi bineînţeles că nu vede cu ochi buni rock-and-rollul. Nici eu nu prea mă dau în vânt după toate astea, dar tare mi-ar plăcea să mă uit la Cerul noaptea. Domnişoara Steele mi-a spus la şcoală despre emisiunea asta şi sunt înnebunită s-o urmăresc, având în vedere cât de des stau pe pervazul de la geam şi mă uit în sus la cer.
     Acum aştept să se facă noapte ca lumea şi tata să se retragă la culcare pentru ca eu să pot să mă furişez pe coridor, să mă aşez pe un scaun lângă patul mamei şi să vorbesc cu ea sau să-i citesc dacă vrea. Dar el e tot la ea în cameră, deşi mai e puţin şi se face ora nouă. Îi aud vorbind, glasul aspru al mamei întrerupt de tuse şi lătratul sacadat şi nerăbdător al tatei. Mă întreb despre ce-or fi vorbind. Mă întreb adesea ce i-o fi adus la un loc, împreună, fiindcă în toată lumea asta mare şi nesfârşită nu există doi oameni care să fie mai diferiţi unul de altul decât George şi Constance Holloway, locuitori respectabili de pe Bough Road, Limpsfield. Tata s-a născut în casa asta, părinţii lui au stat în casa asta înaintea lui şi şi el o să moară în cele din urmă în casa asta, acelaşi cetăţean respectabil care fusese mereu, plecând la bancă într-un costum de culoare închisă şi cu melon pe cap dimineaţa, înapoi acasă ca să ia cina cu nevasta şi fiica lui seara. El n-are niciodată nevoie de schimbare, niciodată, dar absolut niciodată nu tânjeşte să aibă mai mult. Nu vrea luna de pe cer, ca mama, care îmi spune mereu că noi, ca fiinţe umane, care am supravieţuit celor două versiuni ale iadului, suntem acum obligaţi să facem ceva bun pentru lumea asta nouă.
     — Du-te şi ia Luna de pe cer, Lizzie.
     Asta mi-a spus când mi-am dat examenele la 11 ani sau când m-a dus la autobuz în prima mea zi de şcoală.
     Nu cred că tata ştie ce e asta, adică luna, fiindcă, pe Bough Road la numărul 7, draperiile de catifea, care stau atârnate acolo de când le-a pus stră-străbunica mea Alice înainte de războiul cel mare, se trag la ora 8, iar el se retrage la unsprezece jumate fără să se mai scoale decât a doua zi dimineaţa la şase şi un sfert, şi asta zi de zi, fără excepţie. Ce o fi făcut-o pe mama să dea din aripi şi să intre în viaţa lui, atunci, ca o pasăre fericită şi pusă la punct, curioasă şi nerăbdătoare, ce o fi făcut-o să se cuibărească în casa asta, care e aşa de plină de el, care lasă să se prelingă personalitatea tatei de pe pereţii ei tăcuţi şi de pe duşumelele lustruite şi din colţurile întunecate? Mamei şi mie ne place să mergem la expoziţii de flori şi la circ, ne ducem la spectacolele de pantomimă de Crăciun şi la cofetărie ca să luăm dulciuri din borcane. Facem pe fandositele când ne ducem să bem ceai cu brioşe în zilele când sunt deschise saloanele caselor mari şi la librărie mama îşi pierde minţile de tot şi cheltuie prea mult din banii ei de buzunar pe cărţi, pe care pe urmă trebuie să le ascundă de tata pentru a evita o predică despre luxul nejustificat. Uneori simt că atât mama, cât şi eu suntem doar musafire aici, păsărele care dau din aripi într-o casă din cărămidă roşie, rece şi întunecoasă, uitându-ne la lună printr-o găurică din draperiile de catifea ale stră-străbunicii mele Alice.
     Acum se face seară şi peste câteva clipe o să aprind lumina, o să-mi ascund jurnalul bine sub o margine a covoraşului de lângă patul meu, unde tata n-ar putea să-l găsească în veci. Dar vreau să stau la fereastră cât mai târziu posibil fiindcă e aşa de cald afară. Trandafirii din grădina din faţă trimit o puzderie de norişori de parfum, aerul nopţii îmi mângâie părul şi mă face să zâmbesc,  şi ultimele raze de lumină învăluie treptele din faţă şi ferestrele boltite şi acoperişurile năpădite de muşchi, în vreme ce strada se pregăteşte şi ea de culcare. E una din serile pe care vrei să le atingi cu mâna şi să nu le mai dai drumul, fiindcă atunci când, în cele din urmă, se lasă întunericul şi liniştea, o să înceapă tusea din nou.

     Limpsfield, 18 iulie 1958
     Acuma ştiu despre ce discutau aseară. Şi când mă gândesc că tocmai ce azi-dimineaţă, am luat-o la fugă spre şcoală mult mai veselă decât de obicei, fiindcă era ultima zi dinaintea vacanţei de vară şi că am venit acasă mult mai fericită decât de obicei, fiindcă terminasem cu şcoala pentru toată vara. Dar apoi am văzut că tata ajunsese acasă devreme şi verifica maşina, şi am avut o presimţire, una foarte neplăcută, că avea să se întâmple ceva. Niciodată, dar absolut niciodată nu vine acasă devreme, din moment ce trebuie să fie exemplul perfect pentru toţi ceilalţi de la bancă.
      Când treceam mai târziu pe acolo, m-a chemat în camera din faţă şi mi-a spus că trebuie să-mi fac valiza, fiindcă mâine o să plec la ţară şi o să stau toată vara acolo. O să stau la ţară cel puţin o lună întreagă, a zis el, poate şase săptămâni, şi pe urmă mi-a prezentat pe scurt beneficiile aerului de la ţară, spunând că speră c-o să-mi folosesc timpul în mod util şi, cumva, părea că-şi zice că făcea ceva frumos pentru mine şi se aştepta ca eu să spun tot ce trebuie şi cum trebuie, să fiu recunoscătoare şi politicoasă. În loc de toate astea eram pur şi simplu uimită şi doar stăteam în uşă şi nu scoteam nicio vorbă, ascunzând la spate noul program de radio, fiindcă nu voiam ca el să vadă tot ce aveam de gând să ascult împreună cu mama. În niciun caz nu e obişnuit să i se împotrivească cineva, nici eu, nici mama, aşa că după ce şi-a făcut cunoscut mesajul, s-a reîntors la ziarul lui şi m-a lăsat în plata Domnului, uitându-mă la el şi încercând să găsesc cuvintele potrivite ca să spun „nu“.
     Acum, că sunt din nou în cameră la mine, îmi vin în minte toate vorbele pe care ar fi trebuit să le spun. N-am de gând să fac ce zice el. Nu, pentru nimic în lume. Jur aici şi acum, în aceste pagini, şi mă duc direct la mama în cameră să-i spun şi ei chestia asta, să-i spun să facă front comun cu mine şi să-l convingă că n-are dreptate.

     Mai târziu
     Mama stătea în capul oaselor când am intrat eu. După părerea mea, arăta mai bine azi, părea că are mai multă culoare în obraji decât de obicei şi chipul nu mai părea aşa de devastat. Inima mi-a tresăltat, întotdeauna tresaltă, fiindcă speranţa e aşa de prosteşte de indestructibilă, şi m-am dus să stau cu mama. Arătându-i programul de radio, am întrebat-o dacă era pregătită să asculte Jurnalul doamnei Dale sau dacă voia să cobor în grădină. Acum câteva luni, când primăvara îşi intrase în cele din urmă în drepturi, mama a început să vorbească de grădina ei, despre faptul că trebuia să vadă cum le merge plantelor şi legumelor, şi dacă mărul pus pe spalier se prinsese sau nu. Dar n-a reuşit fiindcă efortul a făcut-o să respire atât de greu, încât a trebuit să stea în casă. Aşa că dacă se nelinişteşte prea mult, îi mut fotoliul chiar lângă fereastră, de unde poate privi în grădină şi scrie în carneţel ce înfloreşte şi ce trebuie făcut, ca mai apoi să mă trimită jos cu o listă. Uneori îmi dă indicaţii de la fereastră, iar eu sunt jos, cu foarfecele în mână, gata să preiau comanda. Avem un grădinar care vine pentru treburile importante şi tatei nu-i place când mama strigă de la fereastră. După părerea lui este total nepotrivit pentru o femeie să strige aşa, ca să nu mai spunem că, pe lângă toate celelalte, e vorba de o femeie care e pe moarte. Dar ea e fericită să facă treaba asta şi-şi iubeşte florile, aşa că, indiferent ce zice tata, fac buchete mari şi i le aduc sus, uneori două sau trei vaze pline pe care le pun peste tot prin cameră.
     Dar astăzi n-a fost genul de zi plină de fericirea adusă din grădină fiindcă, într-adevăr, sunt trimisă să stau toată vacanţa de vară departe de casă, la o familie pe care o cunosc ei, familia Shaw, care locuieşte într-o localitate din Sussex, numită Hartland. Mama şi-a pus cartea deoparte când am intrat eu şi, deja când s-a uitat la mine, am ştiut că hotărârea fusese luată.