Traducere din neogreacă de Ion Diaconescu

Colecţia „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu

Copyright (c) Editura Humanitas Fiction, 2014

Nikos Kazantzakis (1883-1957) s-a născut la Iraklion, în insula Creta, unde a fost şi înmormântat. Între 1902 şi 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, şi-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut Grecia şi lumea în lung şi-n lat, călătorind ca nici un alt scriitor grec. Aflat veşnic în conflict cu autorităţile din ţară pentru opiniile sale îndrăzneţe (asemenea prietenului său Panait Istrati, era ataşat ideilor de stânga), deşi a îndeplinit o vreme şi funcţii publice, a găsit mai multă preţuire în străinătate decât în Grecia. A fost nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel. A primit, în 1956, Premiul pentru Pace la Viena. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie (Odiseea. O continuare modernă conţine 33 333 de versuri, 1938), proză (în afara celebrei Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas, 1946, a scris romane care sunt tot atâtea momente de referinţă ale literaturii secolului XX – între care Hristos răstignit din nou, 1948, Ultima ispită a lui Hristos, terminat în iulie 1951, dar publicat în Grecia în 1955, şi Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte, 1953), dramaturgie, memorialistică (autobiografia Raport către El Greco, apărută după moartea sa, în 1961; cărţile de călătorie ale lui Kazantzakis au reputat, de asemenea, un mare succes), eseuri şi traduceri (Divina Comedie, Iliada, Odiseea etc.). S-a bucurat de celebritate în lume ca nici un alt autor grec, deţinând recordul de traduceri: în peste 100 de ţări. Proza menţionată aici şi autobiografia au apărut în ultimii ani, în versiuni noi din neogreacă, la Editura Humanitas Fiction, iar volumele de călătorie apar, pentru prima dată traduse la noi, la Editura Humanitas.

După ce în 1938 Nikos Kazantzakis compunea o continuare modernă, tot în versuri, a Odiseei homerice, în 1953, spre sfârşitul vieţii, îi apare romanul considerat o Iliadă modernă, magistrală poveste despre război, dragoste, prietenie şi ură, cu personaje menite să vieţuiască veşnic – Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte. Fundalul istoric al naraţiunii este perioada revoltei antiotomane a cretanilor din anul 1889 (două sute de ani a luptat insula Creta pentru eliberare, într-un lung şir de înfruntări între greci şi turci, între creştinătate şi islam). În satul-fortăreaţă Megalo Kastro (astăzi Iraklion, oraşul natal al lui Kazantzakis), viaţa comunităţii – furnicar pitoresc şi pestriţ de greci şi turci trăind laolaltă, zdruncinat la răstimpuri de cutremure de pământ şi legănat, în rest, de valurile mării, de briză şi de vânturile mai aspre sau mai blânde ale anotimpurilor şi ale vremurilor – este ritmată de încleştările violente dintre rezistenţa antiotomană (cetele neînfricaţilor „căpitani“ creştini – căpetenii ale comunităţilor cretane) şi turcii mereu puşi pe măcel şi distrugeri. Se perindă pe scena romanului marinari, negustori, proprietari de prăvălii şi taverne, preoţi şi călugări, clopotari, învăţători, doctori, bătrâni căpitani veterani, copii care se pregătesc să ajungă şi ei bărbaţi de arme neînfricaţi, gospodine, smintiţi şi caraghioşi ai satului, bei, cadâne şi paşale. Iar dintre figurile brave de palicari, cea al cărei crez şi strigăt de bătaie, „Libertate sau Moarte!“, răsună aprig este a căpitanului Mihalis (posibilă întruchipare a tatălui scriitorului, Mihalis Kazantzakis) – neîmblânzită fiară a Cretei, erou asemenea celor din Grecia epopeilor homerice, ale cărui nume şi isprăvi au devenit simbol universal al vitejiei întru libertate.

La început, în fiecare generaţie, dar mai apoi, după Marea Revoluţie, şi mai departe, neliniştea a crescut, mânia şi-a iuţit pasul; inima Cretei îndura dispreţul, nedreptatea, suferinţa, se umfla, dădea pe dinafară, în minţile ei stătea nestrămutată, neclintită dorinţa de libertate şi se repezea să mănânce îngrozitoarea fiară care o ţinea în gheare. Îşi sfâşia propria-i carne, îşi ardea satele, îşi distrugea măslinii şi viile, îngrămădea, din câmpiile pleşuve ale Cretei până la pragul lui Dumnezeu, cadavrele; şi cădea din nou, numai sânge, în ghearele fiarei. A sărit în aer odată cu mănăstirea Arkadi în 1866, s-a ridicat din nou în 1878, dar a căzut iarăşi, a îndurat din nou nedreptatea şi suferinţa, iar acum, la începutul lui 1889, inima Cretei a început să dea pe dinafară. Prin sate creştinii îşi puneau fesul de-a-ndoaselea, îi mâncau palmele, scrutau zările spre miazănoapte, către Grecia, şi chiar mai departe, către Moscova, se trezeau şi furnicau în ei strămoşii, nu-i mai încăpeau casa şi satul şi cuminţenia, îşi pierdeau somnul, puneau în fiecare duminică pe învăţător sau pe preot sau pe ceteraş să le povestească sau să le cânte chinurile Cretei, ca să se înteţească în ei mânia şi să ia o hotărâre. Mai ales ori de câte ori venea primăvara, adică împreună cu pământurile împrospătate, care se încălzeau şi fremătau, şi împreună cu vietăţile, care de prea multă forţă nerisipită se înăbuşeau, se înfuria şi inima cretanului, iar turcul ştia asta şi trimitea firmane şi nizami s-o potolească.

Inima căpitanului Mihalis se umflă şi ea, nu mai îndura suferinţa Cretei. [...]

Astăzi soarele era strălucitor, cerul, senin, iar vântul, rece. Două-trei vrăbii coborâră în curtea ninsă a bunicului şi scurmau şi ciuguleau zăpada. Thrasáki ieşise afară cu o bucată de pâine şi se umplu curtea de vrăbii înfometate.

— Bunicule, bunicule! strigă Thrasáki şi-i arăta vrăbiile.

Dar el se strânsese într-un colţ lângă vatra aprinsă şi privea neclintit, tăcut, flăcările care lingeau şi mistuiau şi făceau cenuşă lemnele. De zile-n şir nu mai vorbea, se făcuse tot mai palid şi se cufundase în gânduri întunecate, o mare nelinişte pusese stăpânire pe el.

Thrasáki le fărâmiţă vrăbiilor toată pâinea şi intră.

În clipa aceea bunicul se ridică. Ceruse să i se aducă de la Kastéli o cutie de vopsea roşie şi o pensulă. Se întoarse şi îi făcu semn lui Thrasáki.

— Ia vopseaua, Thrasáki, şi să mergem. Uite-o colea-n colţ. Şi dă-mi mie pensula.

— Unde mergem, bunicule?

— Acum o să vezi. Numai repede, acum, că nu ninge.

Ieşiră pe poarta de la drum. Bunicul şi nepotul se opriră şi priviră în jos satul, nemişcat, mut, învelit în zăpadă… Ce vrajă, ce albe casele, porţile, pietrele, drumurile, cât de frumos se împodobiseră toate, lemnele, zdrenţele, dărâmăturile, acoperite de zăpada pufoasă, neatinsă! Thrasáki nu se mai sătura să se uite cum se preschimbase satul într-o singură noapte.

Bunicul scoase de la brâu un ştergar mare, pestriţ şi începu să cureţe poarta de zăpadă.

— Du-te în casă, Thrasáki, ia o pânză şi curăţă şi tu.

Lemnul străluci curat. Bunicul se aplecă, scoase capacul cutiei şi cufundă pensula.

— În numele lui Dumnezeu! murmură el.

— Ce-o să faci, bunicule?

— Acum o să vezi!

— A! strigă Thrasáki. Am înţeles.

Bunicul zâmbi:

— Ai înţeles acum de ce m-a apucat toana să învăţ literele? făcu el. Am avut eu scopul meu. O să umplu satul, n-o să las nici un zid, o să urc şi în clopotniţă, o să mă duc şi la geamie şi-o să scriu: Libertate sau Moarte! Libertate sau Moarte, înainte să mor.

Vorbea şi scria cu tuşe groase de pensulă cuvintele vrăjite. Şi din când în când lăsa capul pe spate şi admira cele scrise. Mintea lui nu putea încă să încapă, ce taină mai era şi asta, să tragă câteva linii şi ovale şi din acestea să iasă un glas, ca şi cum ar fi gură de om, buze şi gâtlej şi suflet şi ar striga.

— Dar e adevărat, Thrasáki, îl întreba din când în când pe nepotul său. E adevărat că semnele astea sunt lucruri vii şi vorbesc? Cum se face că vorbesc? Mare eşti, Doamne!

Acum poarta lui striga, iar el zăbovea şi-o admira. Asta nu mai era poartă, era el însuşi, căpitanul Síphakas, erau două foi ale inimii lui care strigau.

— Am scris bine, Thrasáki? întrebă el neliniştit. N-am făcut vreo greşeală?

— Îţi pun nota zece, bunicule, foarte bine! făcu nepotul şi râse.

— Ei, atunci să mergem mai departe!

Mai departe, la cotitura drumului, găsiră un zid pe care-l ocolise zăpada, bunicul afundă iarăşi pensula şi luă avânt. Scria, scria, apoi porni mai departe, scria, picăturile de vopsea îi stropeau barba, îi cădeau pe cizme, îi murdăreau pieptarul, dar el nu le lua în seamă. O flacără sfântă îl vrăjise. Unde găsea un zid curat, neted, o poartă mare, se oprea, şi dă-i, picta mereu semnele magice. Şi zidul care era înainte mut şi fricos acum scotea un strigăt şi vestea ardoarea lui vitejească. Poarta, lemnul cel tăcut, prindea suflet, vorbea, făcea minuni precum Cinstitul Lemn.

De-acum mâna lui căpătase dibăcia scrisului şi zbura. Ajunse în piaţa satului. Acolo erau şcoala, biserica, geamia, iar mai departe, cafeneaua. Afundă pensula în vopsea şi începu de la poarta şcolii: Libertate sau Moarte! Doi bătrâni ieşiră din cafenea:

— Ehei, căpitane Síphakas, când ai învăţat literele? Ce scrii? Ce-ai păţit?

— Îmi iau adio, răspunse bunicul fără să se întoarcă. Vă las un cuvânt, ultimul, să v-amintiţi de mine.

— Ce cuvânt?

— Libertate sau Moarte! strigă Thrasáki.

Bătrânii clătinară din cap şi intrară.

— Se duce, bătrânul Síphakas a intrat în anul morţii, se apropie Charon, murmurară ei.

Bunicul se opri acum în faţa geamiei. Tare curate erau zidurile, văruite de curând, iar poarta era galbenă.

— Amestecă vopseaua c-un lemn, Thrasáki, spuse bătrânul. Aici o să-mi pun toate puterile. La fiecare literă o să leg şi-o coadă ca podoabă. Acum o să vezi! Şi dă-i, urca şi cobora pensula pe poarta galbenă, cu mai mult meşteşug acum.

Sfârşi, obosit.

— Să mergem acasă acum, zise el. Am obosit. În altă zi biserica. O să iau şi-o scară. Vreau să urc în clopotniţă, şi pentru asta e nevoie de picioare vânjoase.

— Să nu cazi, bunicule. O să urc şi eu.

— Nu, eu, stăruia bătrânul, eu. Să mergem acum! [...]

În acest timp, departe, în Petroképhalos, în duminica de astăzi, bunicul şedea dinaintea vetrei aprinse, îi era frig. Obrajii i se scofâlciseră, genunchii i se muiau. Privea focul, se gândea la viaţa lui, o auzea cum îi curge gâlgâind prin minte, ca un fir de apă întortocheat şi lung.

Şi în clipa asta intră un căruţaş:

— Bine-ţi merge, moş Síphakas, zise el vesel. Nepotul tău cel mare a sosit din Apus la Megalo Kastro. A luat, se pare, până şi hârtia şi scrie.

Bunicul tresări:

— Ce scrie, măi? strigă el şi ridică toiagul.

Dar căruţaşul apucă să fugă.

Bunicul nu mai vorbi. Ca o tainică veste de moarte i se păru venirea aceasta, „mi-a sosit ceasul“, se gândi el şi se ridică.

— Ia pe umăr scara cea mare, Harídimos, zise el, şi să mergem.

— Unde, moş Síphakas?

— Ţi-am spus de mii de ori să nu mă-ntrebi. Hai repede!

Harídimos puse scara pe umăr, iar bunicul mergea înainte. Luase tinicheaua cu vopsea şi pensula şi mergea. Se grăbea şi din când în când se poticnea de pietre. Ajunseră în piaţa satului şi bătrânul arătă spre mica clopotniţă văruită a bisericii:

— Sprijin-o de zid! porunci el. Aşaz-o bine, să nu cad. Unde e Thrasáki?

— Şi-a luat ceata şi carabina şi dus a fost, moş Síphakas.

— Să aibă binecuvântarea mea. Bine face!

Ciobanul sprijini scara de clopotniţă, îi puse două pietre drept întăritură şi o ţinea cu amândouă mâinile.

Bătrânul călcă pe prima treaptă şi porni să urce, gâfâind. Harídimos îl privea înspăimântat.

— Aminteşte-ţi de mine, Doamne! murmura el şi-şi făcea cruce.

Bătrânul se căţărase acum până în vârful scării şi ajunsese la brâul de piatră, la poala clopotniţei. Afundă pensula în vopsea, întinse mâna şi începu să scrie, una câte una, uriaşe litere de tipar, L, I, B… inima îi bătea bucuroasă. „Cine-ar fi crezut, se gândea el, c-aş putea să-mi sfârşesc aşa viaţa! C-o pensulă, c-o tinichea de vopsea şi scriind pe ziduri!“ Scrise toate literele mari de tipar, ţinea încă pensula în mână, uită că era pe scară şi se trase înapoi, să le vadă mai bine şi să le admire. Dar îndată ce se aplecă pe spate îşi pierdu echilibrul, întinse braţele şi se prăbuşi la pământ.

　1 Primele trei litere ale cuvântului grecesc eleftheria – libertate. (N. tr.)