Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Nu scrii niciodată cât iubeşti, nici nu spui!

        de Nora Iuga

Interviu realizat de Simona Preda

*******

 – Spuneaţi la un moment dat c㠄nu am ştiut niciodată cât de categoric e atuul seriozităţii asupra unei femei învăţate să se joace”... Întrebarea mea este: de unde vine acest joc şi mai ales, de ce se joacă femeile? Este parte a senzualităţii?

– Nu numai femeile se joacă, în fiecare om există potenţe de râs şi de plâns. Seriozitatea la o femeie jucăuşă e pierzătoare, fiindcă riscă să lege un om prea multă vreme de ea. Şi eu nu ştiu cum or fi altele, dar mie îmi place libertatea! Nu cred că aici e vorba de senzualitate.

– Presupune scrisul (şi) o formă de ludic?

– Scriitorul scrie ce îi dictează creierul sau dispoziţia. Da, nu pot să neg că uneori forţezi registrul ludic să nu ţi se vadă eşecul.

– Mai este valabilă afirmaţia: „Când vrei să scapi de o iubire, scrii o poezie”? De ce? Este scrisul (şi) o terapie?

– Nu! Deşi marele Goethe spunea că dacă vrei să scapi de o iubire, scrii o poezie.

– Aş vrea să ne oprim puţin şi la Hipodrom (Polirom, 2020), cel mai nou roman al dumneavoastră. Cât e autobiografie, de fapt, în el?

– Hipodromul e sută la sută autobiografie… în cartea asta nu e loc de minciună! Până şi cerul metafizic sunt convinsă că ne este dat pentru eternitate ca o patrie.

– Cât de greu este pentru un scriitor să scrie la persoana întâi?

– Nimic nu e mai uşor. E ca şi când aş vorbi cu taximetristul. Nimic nu te face să te dezvălui mai total decât un necunoscut.

 – Este Sibiul mai mult decât un loc? Este o stare de spirit, o lume, un sentiment?

– Pentru mine e leagănul, unde o ursitoare bună a ştiut că aş fi fost foarte nefericită dacă îmi dădea ce mi-am dorit cel mai mult. Aşa mi-a lăsat răgazul de a aştepta.

– Undeva în roman este scrisă o frază care, vă mărturisesc, pe mine m-a impresionat într-un fel aparte: „Nu există suferinţă mai mare decât să nu poţi arăta cât iubeşti”. Cum arată scriitorii că iubesc? Arată ei altfel? Iubesc ei altfel?

– Nu scrii niciodată cât iubeşti, nici nu spui! Orice declaraţie e pierzătoare.

 – Jovis – calul alb din vitrin㠖 este un însoţitor de gânduri. Pe unde l-aţi dus, unde l-aţi plimbat de-a lungul vieţii? Îi spuneţi ceva adesea?

– Jovis mă duce numai în vis sau în ţara numită Imaginaria. Noi nu vorbim. Noi gândim.

– De ce a venit acum acest roman? De fapt, el când s-a scris în mintea dumneavoastră?

– Nu putea să se scrie decât după punct. Fiindcă punctul învie tot ce urmează după ce nu mai e.

– Care a fost primul sentiment atunci când l-aţi terminat?

– La sfârşit îţi iei zborul, călare pe calul alb spre Alfa Centauri… cea mai apropiată lume de Soare, unde o să-l cunoşti pe Akhenaton. Lăsaţi-mă să visez… lăsaţi-mă în pace!

*****

 

în labirint

aş putea să mă întorc nu mă amână nimic

împrejur e un gard şi în mijloc un greier

se ciocnesc din când în când două rotiţe de ceas

şi-aş spune că a căzut o bilă câştigătoare

în labirint

poate asta e viaţa

şi totuşi uneori un copac

seamănă cu o mână întinsă

aşteptând ceva mai omenesc

şi este iar ieri totul este ieri

de parcă am murit dinainte

pe foaia albă golul

ce oră de douăsprezece ori

răsucită ca tirbuşonul în frica mea

pământul şi măruntaiele lui

numai patimă numai violenţă

e o maşină de scris fără degete

pe foaia albă golul

începe să curgă

şi-l cred pe dante mai mult

decât burta căscată a calului

sub pleoapele închise

ochii mei nu citesc

văd doar desenul aburului

ieşind din mlaştină

(Nora Iuga, poeme din volumul Opinii despre durere,

reeditare Casa de pariuri literare, 2020)

şi unghia

trei oameni pe stradă

nescrisele persecuţii

cele trei stări ale materiei

un ochi se uită prin microscop:

spaimă şi furie

nu-i foşnetul mării

cearşafuri jilave simţite la fel

şi unghia crescând ca un obelisc

despre negul albastru

nu această stare mă interesează

nu această mereu lăcomie de dragoste

şi nu mila de oameni sau afecţiunea

pentru feţele mai urâte ca mine

vreau să vorbesc despre negul albastru

despre luceafărul rău pândind la tâmpla femeii

când alăptându-şi copilul visa trei cai albi

şi-o lampă de gaz răsturnată

– lipeşte-ţi o frunză pe faţă! –

ca un păianjen o mână te pipăie

(orbii au obiceiul să-ţi caute

pete secrete sub piele)

ce visezi când şezi noaptea

în albul cearşafului sugând din somn

dulce laptele morţii?

acolo sub carapace

încetează de unde eşti atât de sigură că ei nu văd

ce faci tu acolo sub carapace când eşti mereu în toate trupurile şi în toate

ipostazele

nimic nu se schimbă cu trecerea anilor

decât această oribilă încreţire a pielii care pe cealaltă parte e netedă

şi simte la 2 noaptea când tu stingi lumina şi te gândeşti că

mă ustură gâtul de aerul tău

după toate succesele şi celelalte accesorii de seducţie

un ins anonim se întoarce în ascunzătoare aştepţi

fără să fii îţi tremură mâna vreau şi nu eşti

îmi deschei rochia vreau şi nu eşti nu pot să ajung

mă ustură gâtul de aerul tău când văd crângul mă depărtez

storurile sunt trase între euforie şi dezolare uşa batantă

îmi trece înainte o fată frumoasă mă loveşte

în moalele capului unde doarme creierul dus sub plăpumi

de carne vorba dulce a unui bărbat se strecoară binişor

octogenara îndoaie piciorul se întoarce pe burtă şi începe să toarcă

sub calota mea e o mare erogenă valuri uriaşe mă împiedică

să-mi găsesc ochelarii care mă constrâng la normalitate

(Nora Iuga, poeme din volumul Alături cu drumu,

Casa de pariuri literare, 2018)

© 2007 Revista Ramuri