Ne-am putea găsi o anumită justificare pe aici, pe acest pământ, cu condiția să fim răbdători și modești, ținând cont de speculația că astăzi suntem niște mamifere cu sisteme nervoase deteminate și prodigioase. Ar trebui să fim luați pur și simplu așa cum ne-a lăsat amurgul, plini de simplitate în răcoarea nopții de vară, încărcați de greieri și păduri stelare. Dar pentru că nu avem nimic de ascuns, am început in-cantația neasemuitului Piros, cel fără de mormânt, care a lăsat neamurilor sale prin testament ca locul de veci să nu fie în pământ, ci deasupra, între niște stânci golașe, pentru ca sufletul să-i fie în veci liber, așa cum i-a fost viața. - M-am gândit, auzind această legendă, că cel mai ciudat lucru este să fii claustrat la doi metri și cincizeci, de unde nu vei mai auzi murmurul nopții, nu vei mai simți trecerea anilor, nu vei mai sluji întregul farmec al umbrelor, nu vei mai fi... - De fapt nu vei mai fi, și de ce toată această zbatere? - Da, nu voi mai fi decât în conștiința unei iluzii pierdute și în cărțile mele scrise pentru a fi un neant viu, mult peste miracolul existenței umane. Iar din universul meu, de dincolo, vor face parte toți aceia care mi-au folosit drept fascinație deambulatorie. - Îmi place sarcasmul tău. Asta da justificare! Cu o asemenea glumă s-ar putea să-ți dorești să mori mai repede pentru a nu te lua lumea în serios. Tăcerea Aș fi putut să-mi confirm trecerea prin ani cu mai mult aplomb, să mă dedic oricărei experiențe, dar mai ales supraviețuirii cu orice preț. De cele mai multe ori am evitat autodistrugerea în modul ultimelor drame romantice, preferând să-mi mărturisesc păcatele sub forma spovedaniei sau să apelez la un specialist în ale destăinuirii. Bătăile în fereastră din acea noapte (așa mi s-a părut) erau de fapt adierile unor brize somnolente care încercau să-mi comunice lucruri pe care le așteptam de multă vreme. Și nu eram la primele semne ale vieții mele. Îmi spuneau că profunda neliniște ar putea da atenție fiecărei clipe, fiecărei veritabile reverii, pentru a demonstra trăirile cu mult mai multă franchețe. Tot ce știu în urma acestor experiențe este că în dreptul suferinței poți manifesta un înfricoșetor lirism izvorât din dorința de a fi cât mai profan. Iar atunci când totul devine și mai incomod, te asimilezi unei abile descompuneri care ia forma bestiei cu chip uman, în mărime naturală, pentru că ultimele cuvinte se referă numai la tăcere. Atât ne-a mai rămas, tăcerea, imposibil de mințit, imposibil de abandonat, înlăuntrul nostru, ca o plagă malignă, pentru care nu există nici un remediu, nici un medicament, nici o sălbăticie. Doar tăcerea!