Avangardistul perpetuu (2)
de Octavian Soviany
Noutatea poeziei pe care o propunea Marin Mincu va deveni evidentă pentru toate vocile criticii de întîmpinare pe măsură ce, în paralel cu elaborarea unei teorii coerente despre text și textualizare, autorul se detașează tot mai mult de poncifele neomodernismului, fiind omologat, cu mai multă sau mai puțină îndreptățire, drept poet textualist, iar sentimentul captivității în zonele cele mai puțin defrișate ale limbajului sfârșește prin a crea conștiința unei noi subordonări, pe care, pornind de la o sugestie a lui Simone Weil am numit-o obsesie textuală. Gânditoarea franceză considera că a trăi obsesivul înseamnă a suferi o necesitate atât de înrobitoare, încât să nu lase puncte de întrerupere, să țină la infinit , astfel că obsesivă este (...) orice subordonare la ilimitat. Actul textualizării presupune acea eliberare de cosmic despre care vorbea unul din comentatorii italieni ai autoarei (Alessandro Dal Lago), dar presupune, în același timp, o servitute încă și mai înrobitoare, încătușarea imaginației textuale de propriul său ilimitat, dependența scriiturii de propria ei ilimitare, în care sunt conținute toate virtualitățile limbajului. Astfel scrierea se dovedește mai redutabilă, infinit mai greu destructibilă decât realul, așa că subiectul uman își mai descoperă o dată precaritatea și lipsa de libertate în tentativa lui eșuată de a perfora labirintul lumii inscripționate. Iar sentimentul legat de această balansare obosită și autocompătimire dezabuzată a imaginației numit de Simone Weil obsesie se convertește acum în obsesie textuală. Ea presupune o stare de servitute absolută și se asociază adeseori cu figurile imaginarului demonic despre care vorbea Northrop Frye și care fac transparentă dependența totală a subiectului uman de o instanță exterioară. Ele conturează așa cum arăta criticul canadian o lume a coșmarului și a țapului ispășitor, unde ființa omenească se află sub tutela unei divinități necruțătoare. Aici mașinăria sorții e pusă în mișcare de un grup de zei, îndepărtați și nevăzuți, a căror libertate și plăcere sunt ironice, deoarece exclud omul, înjosindu-l și oprimându-l. La nivelul ego-ului textual, în asociație cu imaginarul demonic, obsesia textuală generează pharmakos-ul, animalul de sacrificiu care trebuie ucis pentru a fi consolidate mecanismele nemiloase ale puterii. Traduse în limbajul fantasticii textuale, imaginile demonice se metamorfozează în reprezentări ale instanței ce guvernează actul textualizării, iar pharmakos-ul ajunge să se confunde cu imaginea scriptorului dezabuzat, captiv (o captivitate ce exclude orice tentativă de evaziune) în rețelele propriului său produs textual.
Imaginea acestui scrib «captiv» sau «neputincios» , devorat de propria lui grafie, se face simțită și în poezia lui Marin Mincu, mai ales odată cu volumul Proba de gimnastică, unde emitentul de scriitură dobândește facies-ul bufonului scriptural, iar producerea textului devine o pantomimă burlescă: «Din nou ordin la baionetă ne repezim împungem/pluton atenție de voie/alarma a încetat/aruncăm harnașamentul ne dezbrăcăm iese soarele/ce bine să simți arsura razelor pe piele/mai ales când ești mort când dulce începi/să te descompui sub acțiunea stahanovistă a viermilor/mă culc lângă un trup e cald/carnea lui mă respiră tandru/închid ochii nu mai respir/uit unde sunt/hârtia foșnește întoarsă»(probă de mobilizare). Aici asistăm la multiplicarea personajului textual, semn al demistificării ironice, în timp ce «proba textului» capătă aspectul agon-ului parodic, pe parcursul căruia se desfășoară sarabanda ipostazelor degradate ale virilității eroice. Avem de a face cu procesiuni de marionete umanoide, al căror exces de vestimentație, provenind din repertoarul belicosului derizoriu și enunțat sub forma listei enumerative, nu mai disimulează, ci, dimpotrivă, accentuează, în linia spectacularului exhibiționist, vidul de forță: «chemați deodată la o stare de alarmă-surpriză/ne echipăm într-o clipă cu costume de luptători/catarame epoleți măști de gaze pături cauciucate//gamele ranițe corturi avem agheuri carabine/gloanțe cuțite etc». Parada simulacrelor culminează prin parodierea «morții violente», indicând trecerea lumii în fantomaticul scriiturii, de vreme ce moartea e o figurare a actului poetic care produce fantasma realității, adică ficțiunea. Asimilată astfel unui «ritual de sacrificiu», producția textuală presupune prezența victimei, a pharmakos-ului, dar și a sacrificatorului, care în proba de mobilizare îmbracă ipostaza monstrului zoomorf, multiplicat, la rândul lui, în jocul de oglinzi pe care îl implică spectacolul textualizării, exacerbându-i-se astfel până la paroxism lipsa de autenticitate, spectralitatea ce-l face izomorf cu materia evanescentă a semnificării: «mărșăluim cu ochii scoși din orbite/fugim în poante pe un câmp minat/un ordin abstract ne culcăm fulgerător/pe burtă pe spate înainte înapoi/vine asupra noastră inamicul/o să tragem/o turmă de patrupede se apropie-n goană/peste puțin ne va călca în copite». În asociație cu emblemele virilității degenerate, această ceremonie grotescă de sacrificiu se integrează într-o viziune care nu se mai cantonează exclusiv asupra vacuității semnificatului, pe care o revelează trecerea lumii în text (căci «hârtia foșnește întoarsă») și trimite nu spre reversul scris al realului, ci spre reversul textului însuși. Astfel încât adevăratul obiect al parodiei este nu scrierea ca atare, ci iluzia autonimicirii care generează actul trasării de «dâre», utopia «ieșirii din text», dorința de a recupera non-inscripționabilul primordial. Iar conștiința indestructibilității spațiului scris face transparentă necesitatea necruțătoare a textului și dă naștere obsesiei textuale. Din acest moment, contestația lui Marin Mincu se radicalizează, apropiindu-se tot mai mult, în litera dacă nu și în spiritul ei, de autenticismul ultimei promoții poetice. Acum cheia de boltă necesară pentru înțelegerea unui demers ilustrat la cotele lui cele mai înalte în ciclul romanesc Intermezzo este acela de autenticitate a scriiturii, care se naște din dorința unei autenticități absolute, peste care se suprapune conștiința minciunii absolute a textului sau cu alte cuvinte, conștiința textuală a producătorului de scriitură, care se va autodepotența pe măsură ce descoperă condiționările ce decurg din impactul cu limbajul, codul poetic și legile textului iar criza subiectului va conduce (așa cum se întâmpla pe plan filosofic în gândirea lui Heidegger) la o reelaborare a noțiunii de autenticitate. După cum se știe, în Sein und Zeit autenticitatea îi era atribuită individului care se opune existării inautentice în lumea lui man. În timp ce bârfa lui «se» cel inautentic vorbește despre orice, fără să aibă un raport direct cu nimic, autenticitatea «nu lasă să i se impună vreo predisponiblitate, previziune, precogniție» (elemente ce constituie precomprehensiunea) «de către întâmplare sau de către ideile comune», ci se înstăpânește pe lucrul însuși; această înstăpânire dat fiind că lucrul în Sein und Zeit este întotdeauna instrument e posibilă numai întrucât lucrul este angajat într-un proiect hotărât și ales de către Dasein , iar acesta își apropriază lucrul (
) numai întrucât se apropriază pe sine însuși, adică întrucât e autentic. În elaborările de mai târziu ale filosofului însă distincția dintre autenticitate și inautenticitate nu mai trece prin lăuntrul individului existent, ci e un fapt ce privește ființa însăși și structurile ei fundamentale. Inautenticitatea este ne-adevărul care în chip necesar însoțește și întemeiează adevărul ca apertură. Că Dasein-ul se afla deja-dintotdeauna, în chip originar, în inautenticitate (cum spunea Sein und Zeit) înseamnă, pentru perspectiva ontologică de după aceea, că adevărul se ivește și se deschide întotdeauna, numai, într-un orizont de non-adevăr, de epoche, de suspendare si ascundere. În această lumină autenticitatea în scriitură, teoretizată de Marin Mincu odată cu postulatul unui eu textualizant supra-individual, devine de fapt autenticitate a scriiturii, nu mai aparține individului empiric, ci ființei care se scrie, devenind posibilă numai într-un orizont al inautenticului, al minciunii scripturale a textului, care e vid de orice semnificație. Iar scrierea își motiveaza acum dimensiunile de act existențial major, textualizarea care este esențialmente o tehnologie, o manipulare de semne, pe care omul le manipulează fiind totodată manipulat de ele, devine astfel într-un fel sinonimul stării pe care Heidegger o numește Ge-Stell, când survenirea ființei devine posibilă. Iar autenticitatea scriiturii e în legătură tocmai cu o asemenea survenire: ființa, adevărul, autenticitatea sunt date virtual în actul textualizării (al scrierii responsabile, ontologic angajate) care produce astfel o paradoxală minciună adevărată, adică minciuna ca virtualitate a adevărului.
Acest patos al autenticității superlative își face simțită prezența în poezia lui Marin Mincu mai ales începând cu volumul Am visat că visez că sunt înger, în care autorul, renunțând la toate convențiile poeziei (inclusiv la poemul constituit din versuri), încearcă să țintuiască explozia jetului scriptural sub forma unor fragmente de proză, unde absența semnelor de punctuație și a segmentării textului în enunțuri vrea să evoce tocmai ideea unei curgeri necontenite a scriiturii. Scrierea, la rândul ei, capătă (ca în anumite pagini din Intermezzo) atribute evident falice, devine penetrantă, iar actul inscripționării e asimilat unei operațiuni de gravare care se exercită asupra țesutului viu pentru a face să țâșnească la suprafață, după principiul unei torențialități hemoragice, magmele clocotitoare ale vitalului. Asimilat corpurilor tăioase, calumusul nu mai este acum decât un instrument de supliciu care încearcă să spargă, să pătrundă, să penetreze, în concordanță perfectă cu falismul spre care aspiră actul inscripționării. Această mișcare va fi însă pe jumătate amortizată de forțele de rezistență ale suprafeței, care conține ceva indestructibil, apare ca o crustă de o duritate extremă ce protejează măduvele, esențele, astfel încât supliciul se transformă în simulacru, traiectoria instrumentului de inscripționat devine șovăielnică, ezitantă, polarizată vectorial între patosul hiperbolic al penetrării și efectele răului de adâncime, ea producând tatuaje ce traduc tocmai o asemenea dialectică a profunzimii și suprafeței, dar traduc mai ales (la un alt nivel de semnificații) tocmai mixtura de adevăr și minciună implicată în actul inscripționării, devenind autenticitate a scriiturii, care implică elaborarea falsului scriptural simultan cu denunțarea lipsei sale de adevăr: eu scriu greu scurmând adânc cu ciobul în carnea proprie dar sunt un iov negat căci tăietura nu e îndeajuns de dureroasă e doar la limita de sus a pielii nu am încă destul curaj să tai în carnea vie până la os până-n măduva sângerie a osului meu alb sunt doar un ticălos de scrib nevolnic înfricoșat de moarte de fața mea cea mai ascunsă pe care nici nu vreau s-o cunosc nu fac decât să mă exorcizez într-o descriere ce mă falsifică livrându-mă neîntreg mărturisirii ce coace mârșăvia în gându-mi negândit pândit de carne e un păcat mai mare decât crima să nu pot vorbi în libertate despre mine.
|
|