Inutil să mai adaug că, cel puţin din faza ei „textualistă”, poezia lui Marin Mincu ilustrează o faţă a literaturii experimentaliste pe care îmi place s-o numesc literatură cu riscuri sau cvasiliteratură. Căci în literatura experimentalistă coliziunea cu limitele este trăită simultan cu angoasa „căderii din literatură”, astfel încât ea se va defini, din capul locului, drept o „literatură cu riscuri”, analog al „societăţii cu riscuri” despre care vorbeşte sociologia contemporană. Acest tip de societate caracterizează ultima fază a tehnologiei; aici (arată Ulrich Breck) „logica producerii bogăţiei e înlocuită treptat de logica evitării riscurilor şi a controlului riscurilor; principala întrebare de acum fiind «cum pot fi riscurile şi pericolele, sistematic produse ca parte a modernizării, să fie prevenite, reduse la minimum, dramatizate sau contestate?»”. În mod similar, experimentalismul, ca experienţă a limitelor (limite ale experienţei, limbajului şi comunicării) şi ca rezultat al unei conştiinţe teoretice în exces care construieşte permanent „modele posibile de literatură”, riscă permanent să ajungă la non-limbaj, non-comunicare şi non-literatură. Şi dacă poemele textualiste ale lui Marin Mincu conduceau uneori spre formula poemului-eseu, a poemului care îşi conţine mai mult sau mai explicit şi propriul său comentariu, poezia expunându-se astfel în mod programatic riscului de a fi înghiţită de propria sa teorie, textele „autenticiste” mai noi evoluează într-o zonă de inter-regn, zonă a frontierelor dintre literar şi non-literar, poetic şi non-poetic, poem şi pagină de jurnal. Şi este aceasta, cu certitudine, tocmai zona cvasiliteraturii, care se naşte odată cu depotenţarea tuturor formelor retorice „tari” şi cu postularea unui experimentalism sans rivage, în virtutea căruia actul scriptural devine un soi de balansare nedefinită între poetic şi prozastic, pîndită permant de pericolul disoluţiei în consemnare jurnalieră sau în simplă tastare pe blog. Este exact ceea ce se întîmplă cu ultimele volume de poezie ale lui Marin Mincu (cum mi-am înscenat un accident de maşină, pacient la spitalul fundeni) cu care autorul se apropie mai mult ca oricând de formula cvasiliteraturii, şi încearcă să circumscrie, în texte ce se îndepărtează tot mai mult nu doar de codurile retorice consacrate, ci şi de propriile lui imaginerii textualiste (din care mai păstrează doar patosul autenticităţii depline), condiţia unei fiinţe precare, confruntate cu iminenţa extincţiei. Iar dacă volumul cum mi-am înscenat un accident de maşină a putut să se bucure de sufragiile promoţiei fracturiste, aceasta se întîmplă pentru că, voit sau nu, autorul aplică aici diferenţa, „fractura”, acea tehnică de insolitare totală a percepţiilor, care în Fracturismul – un manifest este considerată principiul fundamental al noului autenticism: „nici nu ştii cum îţi reintri în simţuri / vezi distrat că atârni de ceva deasupra străzii / în jur se strâng oameni mulţi / de la celelalte maşini / îţi fac semne prin geam cu mâna / să vadă dacă eşti viu / tu nu le răspunzi blocat de spaimă / s-ar putea să aluneci tocmai acum în vârtej / «dacă nu e mort / se află sub şoc» / auzi o voce strecorată lent către organul tău auditiv / nu trebuie să te laşi / să aluneci în starea de şoc / acum trebuie să mă mişc / să nu mă gândesc la ce s-a-ntâmplat / întind mâna / împing uşa din dreapta / e blocată / sunt foarte calm / îmi comand să nu mă grăbesc / mă răsucesc spre stânga / corpul meu are reacţie / ascultă de comenzile mele / e mai greu cu picioarele / pe care nu am curaj să le mişc / trag de ceva / face clic / acţionez mecanismul de deschidere / împing cu putere / cedează / se deschide uşa din spate puţin / cei de afară o forţează până la capăt / cu mâini sigure mă prind de umeri / repede mă scot de sub fiare / «să vină un medic» / mai aud înfundat. Scriitura nu mai este aici penetrantă, ca în volumul anterior, ci expansivă, reticulară, încercând să surprindă simultaneitatea proceselor psihice, iar cel mai important din parametrii săi este viteza, astfel încât poemele trăiesc prin acceleraţii şi ruperi bruşte de ritm ale actului textual, care încearcă să traducă pulsul vieţii interioare cu fidelitatea unei ecografii: „oare acum mai poţi să te eschivezi din ghearele morţii? / încearcă imposibilul / te afli în jurul aceluiaşi loc de la olt / până aici la pădurea sarului distanţa nu este prea mare în linie dreaptă / vezi poate atomii materiei din jur / îţi sunt încă la fel de favorabili / nu mai ai timp să vezi bine copacul ce se apropie / auzi doar un bufnet sec / corpul se duce ca o ghiulea înainte către parbriz / dar e ţinut de chinga centurii / între ochi şi parbriz se rostogolesc fulgerător / cărţile de pe bancheta din spate / ai o senzaţie ascuţită de durere / tot la genunchiul drept ca şi atunci în copilărie / la şcoala din clocociov / dar apăsarea parbrizului slăbeşte / observi că ai ajuns pe bancheta din spate / eşti năpădit de o linişte cumplită / îţi ţiuie urechile / acum or să facă explozie / deschizi ochii / atingi cu mâna partea dureroasă a corpului / liniştea ţiuitoare continuă / trebuie să faci ceva / s-o întrerupi înainte de”. Această scriitură alertă, ajungând, în cele din urmă, să se ciocnească de propriile sale limite, într-o încercare, disperată aproape, de a consemna fiecare palpit al plasmelor vii, devine în volumul pacient la spitalul fundeni ezitantă, uşor obosită, configurând, în mişcări de andante, cu pauze lungi între enunţuri, partitura unui preludiu thanatic. E o scriitură prin excelenţă agonică, în sensul cel mai propriu al termenului, care scrutează lupta (triumfătoare în cele din urmă) a ţesuturilor atinse de boală cu moartea, astfel că, mai mult ca oricând textele lui Marin Mincu vor fi acum „discursuri împotriva morţii”, „descântece de vindecare”, formule de exorcism: „mă trezesc întins pe pat în rezerva şapte stau nemişcat aici foarte cuminte ea se agită în jur speriată mă întreabă dacă m-a durut n-o aud bine şi-o văd ca prin ceaţă sunt încă sub efectul anesteziei mai simt tăvălugul acela de foc ce m-a atras în vîrtej am ameţeli abrupte cu derapaje mari de memorie nu-mi amintesc deloc c-am stat la reanimare cînd deschid ochii mă prăbuşesc vertiginos în gol fişierul din creier derulează doar ce-am trăit mai intens mă enervează aceste instalaţii aseptice voinţa de viaţă îmi e atît de slabită mă uit cum picură harnic perfuzia-n vene picătură cu picătură vreau să-mi smulg tuburile ce-mi intră brutal în corp totuşi Socrate şi-a băut cucuta cu bărbăţie”. În ciuda accidentului biografic, ce le serveşte ca punct de pornire, asemenea texte au totuşi o miză infinit mai mare decât simplul autobiografism, căci ele pot fi citite ca parabole ontologice care au ca subiect condiţia tot mai fragilă, tot mai problematică, a omului contemporan, ameninţat, la propriu şi la figurat, de spectrul „exterminării virtuale”, dar şi condiţia producătorului de text, confruntat cu apocalipsa semnelor şi a cărţilor, precum şi cu moartea literaturii. Ceea ce implică şi o anumită criză de identitate, legată de întrebarea pe care scriitorul şi-o adresează, tot mai dramatic, în legătură cu rostul scrisului său, pe fondul depotenţării tuturor ideilor forte şi a tuturor modelelor autoritare ce caracterizează lumea contemporană. Căci, de destulă vreme, scriptorul cu veleităţi demiurgice, faustiene sau prometeice, cu care vehicula mitologia modernităţii (de la titanul renascentist la poetul–mag care îşi propunea să ridice poezia la coeficienţii unei noi religii sau ai unei noi metafizici) s-a transformat, aşadar, într-o fiinţă problematică şi problematizantă, pătrunsă de sentimentul propriei sale precarităţi, în timp ce scrisul său a devenit dintr-un act esenţial, aproape ritualic,o „eroare” sau „slăbiciune”, astfel că, îndoindu-se de el însuşi, ca şi de posibilitatea literaturii, el (scriitorul) se autopercepe drept un personaj cu identitate incertă, drept un „cvasi”, supus marginalizărilor progresive şi incapabil pînă şi de eroismul „autodescrierii” care înseamnă totuşi (o ştim de la teoreticianul Marin Mincu) o formă de suicid. Prin urmare, acest scriptor, care şi-a pierdut în totalitate prestanţa metafizică, apărând doar în ipostaza unui „scrib nevolnic” şi a unui „iov negat” este condamnat, în mod necesar, să fie şi un producător de cvasiliteratură, lucru înţeles perfect de autorul lui Intermezzo, care reuşeşte, iată, să rămână, la patru decenii de la apariţia volumului Cumpănă (1968), în avangarda mişcării poetice, perfect contemporan cu vârfurile ultimei promoţii, pe care a moşit-o şi a inventat-o ca „generaţie de creaţie”. Prin propensiunile sale spre demersul experimentalist, poezia lui Mincu s-a fixat astfel, de la bun început, urmându-şi apoi, imperturbabil, destinul astral, în căutarea unor noi orizonturi de poeticitate, filtrate mereu printr-o extrem de lucidă percepţie teoretică. Pus pe nedrept oarecum în umbră de criticul şi teoreticianul cu acelaşi nume, poetul Marin Mincu este, cu toate acestea, una din prezenţele cele mai dinamice ale poeziei experimentaliste de după 1965, prefigurând adesea, prin radicalismul opţiunilor sale estetice, câteva linii fecunde de evoluţie. Departe de a fi „textualistul înrăit” (despre care vorbesc unii, dintr-o evidentă greşeală de înţelegere), el este mai curând un soi de avangardist perpetuu, care are mai totdeauna cîte o poliţă de plătit la adresa canonului şi se pricepe de minune să sucească (atunci când e cazul) gâtul retoricii.