Intraseră pe un sector de şosea confortabil şi familia Fabian rula relaxată în Volswagen-ul lor Combi cu o viteză maximă acceptabilă. În maşină era Leon, tatăl, Viki, mama, cei doi băieţei şi fetiţa, care încă nu atinsese vârsta şcolii. Pe capotă, în aerul curat al verii, îngerii lor păzitori îşi luaseră şi ei un fel de pauză – discutau de toate, ştiind că nu se întrevedea nici un pericol la adresa celor pe care îi aveau în pază.

Îngerul lui Leon încercă să afle de la îngerul lui Viki în ce stare sufletească se află aceasta, dacă femeia ştia ceva despre aventura din care tocmai îl „extrase” pe Leon, gata să fie prins de un soţ în locuinţa unei foste iubiri... Îngerul lui Patric, băiatul mai mare, aflat în ultima clasă de primară, avea probleme cu copilul, deoarece colegii de clasă încercau să-l determine pe acesta să fumeze ţigări umplute cu marijuane... Oh, câte tentaţii şi temeri nu se înghesuiau acum în sufletul bietului copil. Poate că excursia o să-i prindă bine, ţinându-l o vreme departe de ispita colegilor de clasă.

Toţi îngerii erau de acord că îngerul Laurei n-avea, deocamdată, nici o problemă. Uite, acum, fetiţa lasă coborât geamul maşinii şi-şi ţine palma în bătaia curentului, dar gestul nu e deloc periculos. Ceilalţi îngeri râdeau aproape insinuant – cât li se putea permite – la ideea că îngerul Laurei poate să facă ce vrea, chiar să doarmă, în vreme ce fetiţa se mai joacă încă, fericită şi nevinovată, cu pisicile şi căţeluşii ei de pluş... Îngerul lui Leon veni chiar cu o idee filosofică, potrivit căreia, acum, când îngerul unui copil mic trece printr-o perioadă de relaxare, gata să adoarmă în post de veghe, se poate ca unele erori să se cuibărească, tăcute şi viclene, în inima fiinţei inocente...

Se întâmplă însă că, tocmai în acel moment, o maşină, venită din faţă, intră pe contrasens şi izbi maşina familiei Fabian în plin, distrugând-o. Accidentul era un carnaj. Nu scăpă nimeni, în afară de Laura, pe care, proiectată de şoc prin geamul deschis, îngerul ei păzitor reuşi să o prindă din aer şi s-o aşeze pe o căpiţă de fân, în câmp, peste şanţul şoselei, la aproape treizeci de metri de resturile maşinii.

Fetiţa era accidentată, dar paramedicii, consultând-o, au declarat că are nevoie de îngrijiri medicale, dar că este în afara oricărui pericol de a-şi pierde viaţa.

– Primesc flori şi lui nu-i pasă, se mărturiseşte Elena V. oricui e dispus să o asculte. Adică apropiaţilor, mai ales la vreo petrecere.

– Vin tot felul de masculi – rosteşte cuvântul apăsat, savurându-l demonstrativ – şi-mi oferă buchete de flori, cu diferite ocazii, şi lui Nik nici nu-i trece prin minte să facă pe gelosul.

Şi Nik chiar nu era deranjat deloc că soţia lui primea flori de la diverşi admiratori. Ştia că şi-a împărţit cu ea viaţa, parafând gestul la primărie şi la biserică, şi nu credea deloc că trebuie să-şi facă griji că nevasta nu i-ar fi fidelă.

Iar Elena V. a tot primit flori, până ce unul dintre „masculi” i-a propus să divorţeze şi să se însoare cu el. Ceea ce nedumerita soţie a şi făcut.

– N-am crezut că Elena ţine atât de puţin la tine, îi mărturisi Delia M. într-o zi lui Nik. Se cunoşteau din adolescenţă, de pe vremea când erau colegi de clasă la liceu. Soarta a făcut să ajungă colegi de muncă în acelaşi laborator de analize medicale al policlinicii din orăşelul lor risipit la poalele unui munte. Se înţelegeau bine, mult mai bine decât ar cere o colegialitate oarecare. Dar nu mai mult de atât.

– Când am văzut cât de mult o interesezi, n-am îndrăznit să-i fac concurenţă...

– Tu!?...

– Da, eu, spuse ea cu un zâmbet nesigur.

Oare trebuia să se dezvăluie astfel?

Nik rămase pe gânduri.

– Tu ai fi vrut să o concurezi?!

– Da, confirmă Delia hotărâtă, dar cu o voce joasă. Eu nu ţi-aş fi cerut toată ziua buchete de flori, continuă ea.

Era încă tânără, uşor plinuţă – nu se gândea încă la o dietă de întreţinere – cu o faţă binevoitoare încadrată de părul lung, castaniu, neted, pieptănat simplu.

– Şi zici..., încercă Nik să spună ceva.

– Da, nici acum nu ţi-aş cere flori. M-aş mulţumi şi...

– Nu, nu! zise Nik gânditor. Te-ai frământat destul. Nu zgândări rana. Vindec-o, dacă poţi!

Tăcură amândoi, dar nu lăsară lucrurile în voia sorţii.

... Şi trăiră alături bucuroşi până la adânci bătrâneţi.

Trenul intră în tunel. Era un tunel lung. Dar asta nu era un inconvenient pentru călători. Marea problemă era că luminatul era slab, cu foarte multe întreruperi. Întreruperile de lumină oboseau ochii.

Petru Frank Jacobson pâlpâirile luminii din compartimentul vagonului erau un calvar şi, în acelaşi timp, o binefacere. Trebuia să facă multe lucruri pe dibuite, dar beneficia şi de o anumită protecţie a întunericului. Făcea eforturi la limita exploziei nervilor ca să scotocească prin bagaje după piesele disparate ale revolverului, să le asambleze la meserie şi apoi să tragă. Un singur glonţ a fost destul ca să doboare ţinta – patronul hotelului la care lucra ca administrator, un individ care îl suspecta mereu că îl fură, fără să-l poată dovedi, dar care nu dădea nici un semn că ar vrea să-l concedieze, poate în speranţa că va veni o zi în care să pună mâna pe dovezi şi astfel să-şi recupereze toate pierderile.

Lumina orbitoare a împuşcăturii îi năuci pe călătorii din compartiment. O lumină ce putea fi foarte bine confundată cu sclipirea fulgerătoare a unui bec puternic instalat într-o nişă a tunelului, în vreme ce bubuitura glonţului trecu foarte bine drept zgomotul unui macaz în plină noapte.

Frank Jacobson ştia că mai e ceva timp până ies din tunel, aşa că desfăcu din ce în ce mai liniştit piesele revolverului şi le aruncă una câte una, la intervale diferite de timp, ca pe nişte cutii goale de bere, pe fereastra compartimentului. Apoi, perfect stăpân pe sine, îşi luă geanta de voiaj şi se apropie de uşa vagonului, protejat în continuare de iluminatul prost.

Când trenul opri în gară, Frank Jacobson era scăpat cu totul de griji. Trecuseră printr-un tunel al timpului. Lung, enervant, dar util. Toate acele pâlpâiri ale luminilor nu erau decât expresia luptei conştiinţei lui cu vechile identităţi şi cu renunţarea la memorie. Căută în grabă un alt tren spre destinaţia finală.

Poliţia nu mai avea cum să găsească martori. Urcaseră cu toţii în trenuri diferite, dintr-o gară mai mare, construită parcă după un model luat din literatura de anticipaţie. Iar faptul că erau preluaţi de trenuri de mare viteză era dovada certă că despărţirea de trecut era rapidă şi irevocabilă.