Oare poate fi asemănată despărţirea de dragoste (de o persoană iubită) cu despărţirea de viaţă? Întrebarea poate să pară retorică. Dar, de fapt, cum se consumă despărţirile de dragoste, de o mare iubire ce, din cele mai de neîndurat motive, nu mai poate continua? Ca o cădere în abis? S-au scris opere de ficţiune şi studii nenumărate, dar tema este departe de a fi epuizată. Ea se epuizează (sau, dimpotrivă, devine mai acută) cu fiecare actor care înscenează evenimentul. Pentru că e multă „înscenare” în trăirea unei despărţiri. Se fac multe sondări, tatonări, conotaţii. Cu tot ineditul experienţei, venim totuşi în trăirea unei asemenea experienţe încărcaţi cultural foarte mult, înfăşuraţi în poveşti pe care vrem să le retrăim, pe care le chemăm în ajutor atunci când dăm peste un moment greu. Există, desigur, sentimentul pur, aproape inexprimabil, mai mult sau mai puţin conştientizat, dar sfâşierea despărţirii – ca act, ca gest, ca moment – o simţim foarte puternic, oricine am fi. Această sfâşiere ia oare aspecte particulare şi în funcţie de anumite condiţii în care se desfăşoară? În funcţie de formaţie, de particularităţi psihologice, de vârstă chiar? E o diferenţă între trăirea sfâşierii din dragoste (sau în proximitatea morţii) în cazul unei tânăr sau al unei persoane mai în vârstă? Cum se reflectă ea în trăirile unui… om intrat în senectute?

David Kepesh, din Animal pe moarte de Philipe Roth, este un fost profesor universitar, în vârstă de 70 de ani, care îşi rememorează aventura de dragoste cu o superbă studentă cubaneză de la cursul său de critică de artă, aventură consumată în urmă cu câţiva ani. Profesorul, socotit de fiul său un trădător libidinos înconjurat de tinere metrese, e stăpânit încă de dorinţe sălbatice, de pasiuni sexuale. Frumuseţea de care se apropie pare inaccesibilă („Urci în bus şi vezi o creatură atât de somptuoasă încât nimeni nu îndrăzneşte să se aşeze alături de ea.”) O cucereşte, o pregăteşte pentru iubirea somptuoasă, trăieşte o vreme bucuriile acestei legături, ca apoi tânăra să intre... într-o altă poveste.

Pe coperta a patra a ediţiei româneşti de la Ed. Polirom, 2012 (trad. Irina Petraş), apare un citat din Publishers Weekly, potrivit căruia „Dragostea şi moartea sunt temele centrale ale acestui roman original şi îndrăzneţ”. Romanul este original, desigur, dar îndrăzneţ în ce măsură? Orice operă de ficţiune care se respectă trebuie să fie îndrăzneaţă. E o calitate… obişnuită, a standardului literar. Problema este în ce măsură dragostea şi moartea sunt temele centrale, înaintea altora. Primordială pare a fi, iniţial, tema sexului. A, că această temă înaintează pe obişnuinţe ale temei dragostei, e un lucru frumos. Cât despre moarte? E o temă tangentă. David Kepesh o identifică în celălalt, în temerile Consuelei Castillo. David Kepesh, egocentricul, se confruntă cu moartea prin trăirile Consuelei. Suferinţa studentei cubaneze îl impresionează, îl modifică sufleteşte, îl face să-şi piardă liniştea. Recunoaşte: „Şi tocmai din această pricină, din seara în care ne-am culcat pentru prima dată împreună, acum opt ani, n-am mai avut nici o clipă de linişte. De atunci încoace am fost numai teamă şi îngrijorare, fie că ea îşi dădea seama ori ba. (…) Concentrează-te asupra plăcerii tale, îmi spuneam”. Proba sincerităţii este asigurarea plăcerii, care aduce bucurie, chiar cu riscul înşelării.

Momentul rememorării faptelor se întâmplă opt ani mai târziu, când lucrurile sunt mai bine decelate. David Kepesh este un ins „vulnerabil la frumuseţea feminină” şi trăieşte această vulnerabilitate în relaţiile cu Consuela. Aceasta „Nu-i ca şi celelalte. Nu arată a studentă sau, oricum, nu a studentă obişnuită. (…) Vorbeşte îngrijit, sobru, are o ţinută perfectă şi pare să ştie câte ceva despre viaţa de adult, nu doar cum să şadă, să se ridice ori să păşească. De îndată ce intri în sală (sala de curs, n.n.), vezi că fata asta ori ştie mai multe, ori vrea să ştie”. E un subiect de studiu interesant pentru un profesor. Sau, dacă nu de studiu, atunci pentru o relaţie, menită să stimuleze „profesionismul” secund al… profesorului!... Profesionismul seducătorului. Un profesor care, la sfârşitul anului de şcoală, în cadrul unei petreceri date pentru studenţi, se lasă a fi descoperit ca un ins firesc, uman, deschis cunoaşterii de către ceilalţi. Aşa cum îl descoperă Miranda, „o zgâtie de vreun metru şaizeci (care, n.n.) şi-a scos puloverul şi mi-a arătat sfârcurile, dezvelindu-şi torsul adolescentin, de Balthus virgin (pictor care picta interioare cu fetişcane lascive, n. t.) la început de răzvrătire, şi, desigur, ne-am culcat împreună”. E o experienţă consumată, mai mult din curiozitate, de Miranda, beneficiară a revoluţiei sexuale a anilor ‘60. Dar Kepesh e atras de Consuela Castillo, „teribil impresionat de purtarea ei. Ştia cât îi preţuieşte trupul. Ştia cine este. Ştia că nu se va simţi niciodată în largul ei în lumea mea culturală. Cultura era bună să-i ia ochii, nu să trăiască alături de ea”. Iar ea, Consuela, se foloseşte de un pretext cultural ca să-l mai întâlnească pe David. Îi scrie un bilet, în care mărturiseşte: „A fost grozav că m-ai invitat la petrecere (La petrecerea unde Miranda s-a ascuns în apartamentul profesorului, ca să rămână peste noapte cu el, n. n.), să-ţi văd minunatul apartament şi uimitoarea bibliotecă, să ţin în mâini manuscrisul lui Franz Kafka. Cât de generos mi l-ai prezentat pe Diego Velázquez…”

Descoperirea Consuelei îl angajează pe Kepeths pe un drum implacabil. „Ştii că vrei şi ştii că o vei face şi că nimic nu te va opri. Însă aici nu se va rosti nimic care să schimbe ceva”. Intră în actul vrăjirii, care e pasager şi de care protagonistul ar fi dispus să se lipsească, are un scop, dar, pentru a-l atinge, recurge „la un fel de învăluire”. „Cât din toate astea e viclenie?”, se întreabă protagonistul. Cui aparţine această viclenie? ne întrebăm noi. Profesiei, experienţei, vârstei?, ne mai întrebăm. Viclenia, ca metodă, e prezentă, dar nu ea stabileşte jaloanele drumului. Ea nu poate învinge „vălurile (care, n. n.) ascund un drum orb”. Şi asta deoarece protagonistul e stăpânit de „pofta trupească pură”, de „conexiunea – creată fără artificiu de poftă”. Asta e religia lui, asta îi asigură poezia vieţii.

David Kepesh se teme însă ca iubita lui să nu-i fie luată de un altul, mai tânăr decât el. E conştient că: „Vreun tânăr o va descoperi şi o va lua cu el. Mi-o va lua mie, cel care i-am înfierbântat simţurile, cel care i-am dat o statură, i-am catalizat emanciparea şi am pregătit-o pentru el”. Teama este firească, e în firea lucrurilor, cum s-ar zice. Dar cu el ce se întâmplă? Se află în relaţie cu „puritatea frustă”, cu ceva care nu te minte şi care nu poate fi minţit. E clar că i-a format, ei, o „statură” nouă, dar nici el nu mai este acelaşi. Nu mai este cel sigur pe sine, cel care iniţiază noi ipostaze ale vieţii, convins că deţine controlul „prin dominaţie sexuală”. Nu vrea s-o lege pe Consuela de el, dar, fără să-şi dea seama, se leagă el de ea, prin fire nevăzute. Devine gelos, cum nu era înainte, convins, acum, că „aici începe pornografia. Pornografia geloziei. Pornografia distrugerii de sine. Sunt vrăjit, sunt subjugat şi totuşi sunt captiv în afara tabloului. Ce m-a scos afară din ramă?”. Din rama filosofiei sale de viaţă. El, care are exerciţiul stăpânirii de sine, nu mai este stăpân pe sine. E stăpânit de gelozie. Dar nu numai. E stăpânit de obiectul iubirii sale, de Consuela. Aceasta l-a luat cu ea, dar nu-i asigură certitudinea menţinerii lui în vălurile vrăjii ei. Iată, Kepesh îşi construieşte propriul cadru în care să se mişte, cu identitatea sa autentică, totul în aparenţă funcţionează firesc, dar imaginea e „greşită”, are ascunsă în ea o eroare, o inadecvare, şi această eroare e conştientizată de protagonist. Încercând să copleşească, s-a lăsat copleşit de protagonista imaginaţiei lui. Înainte ca iubita sa să fie descoperită şi furată de altul, a fost furat el de ea. Identitatea lui a trecut în seama ei. Se teme să nu o piardă. În această pierdere stă piatra de încercare a perioadei prin care trece, fie ea bătrâneţe sau cum am numi-o. Mărturiseşte: „…teama că mi-o va lua altul nu m-a părăsit nici o clipă, de aceea îmi stăruia mereu în minte, de aceea, fie că eram cu ea ori departe de ea, nu m-am simţit niciodată sigur în ce o priveşte” (s.n.). Dar în ceea ce-l priveşte? E sigur pe sine? Îşi aparţine? A fost luat în stăpânire de ea, fără să fie sigur că această cuprindere îi va fi constantă şi la infinit protectoare.

Kepesh, insul, intelectualul atât de ştiut, nu mai este sigur pe sine. Are o vârstă. Se gândeşte la moarte? La moartea lui, nu. Romanul nu dezvoltă neapărat tema morţii, a extincţiei, prin trăirile personajului principal. Dar care e oare protagonistul? David Kepesh sau obsesia acestuia, Consuela Castillo? Omul stăpân pe sine devine captiv în propria obsesie, care, deodată, îi regizează existenţa. Cândva evita ideea unei noi căsătorii, hotărât că nu va „mai trăi niciodată în cuşcă”, poate ferindu-se să nu închidă astfel prea repede ciclul vieţii, dar iată-l prins în cuşca geloziei, într-un teritoriu al imprevizibilului, sentimentul fricii fiind generat de aceeaşi idee a refuzului căsătoriei, refuz motivat acum de tânără, care îi spune franc: „Iubesc tihna familiei mele şi pot să spun de pe-acum că nu-i un lucru care să-ţi placă ţie ori pe care să ţi-l doreşti. Aşa încât n-o să fiu niciodată cu adevărat a ta”. Alege totuşi trăirea unor temeri sub ameninţarea unor riscuri. „Gelozia. Nesiguranţa. Teama de a o pierde…”, toate redobândesc o puternică funcţie nominală în organizarea vieţii lui. În noua situaţie, „cu Consuela, spre deosebire de oricare alta, pierderea încrederii era aproape instantanee”. Este fascinat de corpul Consuelei. În numele atracţiei, îşi adoarme teama de pierdere, dorinţa îi orbeşte multe raţiuni, trece cu vederea caracterul ei, în situaţia în care „încâlceala caracterului îi era eclipsată de frumuseţe”. E de părere că tocmai vârsta lui înaintată îi dă ocazia să se supună. Într-o relaţie de acest gen, crede Kepesh, „acest soi de tinere (…) Obţin atât plăcerile supunerii, cât şi plăcerile stăpânirii”. Nu e lipsit de importanţă să reţinem că o asemenea tânără are ocazia „să pătrundă într-o viaţă pe care o admiră şi care altminteri i-ar fi fost interzisă…”. Înaintarea în această relaţie îl schimbă cel mai mult, cum am mai spus, pe Kepesh. Dacă tânăra cubaneză acceptă supunerea, dar cunoaşte şi sentimentul stăpânirii, universitarul intră într-o stare de dezordine şi, de ce nu?, de supuşenie. Supunerea ei se sublimează în supunerea lui. Acceptă toate condiţiile ce i se oferă. E teama de a nu pierde această unică experienţă, un ultim acces la perfecţiune? Cu luciditate, se confruntă cu tribulaţiile bătrâneţii, cu „violenţa viitorului ei nelimitat....”. Acceptă toate inconvenientele pentru a nu sta „pe tuşă”. Kepesh vrea să ducă o viaţă descătuşată, se lasă atras de frumuseţea tinerei, care ascunde lacune de caracter, ignoră aceste lacune, dar descătuşarea îl pune faţă în faţă cu pierderea, pe care o face şi mai evidentă. Şi totuşi…

În câteva reflecţii eseistice, protagonistul Animalului pe moarte îşi configurează situaţia. Este conştient de diferenţele de relaţie în raport cu vârstele cuplului. Pe lîngă alte calităţi ale momentului, Consuela deţine şi o ştiinţă a tinereţii. Deţine oare, în comparaţie, şi Kepesh o ştiinţă a bătrâneţii? Mizează pe asta? Îşi cunoaşte starea, dar o abordează dintr-o altă perspectivă. Alături de o asemenea tânără, constată el, „trebuie să fii un nătărău ca să te simţi din nou tânăr”. Viitorul tinerei e deschis, al lui, limitat. Dar se menţine în joc, se confruntă cu realitatea dură. Ca un luptător? Îndură constatarea dură a situaţiei în care se află: „Asta se întâmplă: simţi sfâşietor de tare cât de bătrân eşti, însă într-un mod nou” (s. n.). Trăieşte bătrâneţea altfel decât alţii, într-un mod nou, poate original. Cum vine asta?

Meditează firesc, în ton cu o existenţă cât se poate de lumească şi totuşi neconvenţională: „Să-ţi observi destrămarea pas cu pas (dacă eşti aşa de norocos cum sunt eu) înseamnă, graţie vitalităţii continue, să iei o distanţă considerabilă faţă de propria decădere şi chiar să te simţi, cu seninătate, independent de ea. (…) Iar ferocitatea obiectivităţii e brutală”. Alege ferocitatea obiectivităţii. Poate că această obiectivitate îi dă forţa să ignore murirea care îl duce constant spre moarte, spre finitudine. Ţintuit în propria epocă (pe care pare că o depăşeşte totuşi, acceptând – „accesând”? – dezinhibarea generată de revoluţionarul an ‘68), trăieşte o pre-fiinţare cât se poate de vie. Nu evită conştiinţa a ceea ce îl aşteaptă, dar e sigur că „eşti nemuritor atâta vreme cât trăieşti”. Urmează, cu toate riscurile, „marea răsturnare” revoluţionară, angajat şi el în „marea bătălie pentru permisibil”, ştiut fiind că „nimic nu e hărăzit să se odihnească, oricât de bătrân ar fi omul”.

Trăieşte povestea de dragoste cu Consuela. Şi povestea de… sex. Conştient că nu o poate lega pe tânără de el. E stăpânit de gelozie, gândindu-se la cum un tânăr ar putea s-o ia de lângă el punând în operă propriul comportament dovedit în fosta lui tinereţe. Gelozia ia aspectul unei pornografii, „pornografia distrugerii de sine”. Vin oare răbufnirile bătrâneţii pe o cale mai puţin bătută? Cum produce chinuri de neîndurat o asemenea „pornografie”? Conchide protagonistul: „să urmăreşti cum o face altcineva, un ins care cândva ai fost tu”. Dar cum e să vezi/ să-ţi vezi sfârşitul în oglinda celuilalt, când şi celălalt încearcă să se vadă în tine ca într-o oglindă? Pentru ea, pentru Consuela, „Bărbaţii au fost întotdeauna oglinda ei”. De aici: „Cedările ei decurg din contemplarea în oglindă…” Şi, în vremea asta, „cedările” lui Kepesh sunt izbânzi ale vârstei, alt mod de a-şi trăi coborârea în finitudine.

Câteva tinere – Carolyn, Janie Wyatt (care „a democratizat dreptul la plăcere”)… – configurează contextul în care se consumă povestea dintre profesor şi tânăra cubaneză, când profesorul se întreabă „Cum poţi preface libertatea în sistem”. Are un fiu – „de patruzeci şi doi de ani” – care îl urăşte şi cu care se ceartă mereu: „E dornic să scape de mama lui, e dornic s-o termine cu tatăl lui şi nu poate decât să-şi verse maţele”. Iar Kepesh continuă, într-un fel, să practice sexul ca răzbunare pentru „tot ce nu-ţi place în viaţă şi tot ceea ce te înfrânge”. O explicaţie bună pentru un om aflat la vârsta înfrângerii. Nefiind doar „distracţie superficială”, sexul e văzut şi ca o „răzbunare împotriva morţii”, cea mai mare putere în lupta cu moartea.

Legătura lui Kepesh cu Consuela „a durat ceva mai mult de un an şi jumătate”. Chinuit în timpul relaţiei cu studenta cubaneză, devine „de o sută de ori mai chinuit” după despărţirea de ea. Consideră că s-a dat bătut – nu a dat curs invitaţiei Consuelei de a participa la sărbătorirea absolvirii ei, la Jersey – într-un mod pe care nu-l înţelegea. Tânjeşte după fosta lui iubire, stăpânit de dor (este interesantă introducerea acestui termen de către traducătoare). Un nud pictat de Modigliani, venit pe o carte poştală de la Consuela, îi relevă profesorului forţa erosului de a apăra intimitatea dezvăluită fără precauţie. George O‘Hearn, mai tânăr decât el, încearcă mereu să-l coboare cu picioarele pe pământ, spunându-i că iubirea l-a fracturat, despicându-l ca un corp străin introdus în integritatea lui. Pune libertatea în relaţie cu ridicolul. A nu fi ridicol înseamnă a păstra câteva dimensiuni ale fiinţei. În sufletul lui se strecoară mereu stranietatea, gelozia şi ataşamentul, disperarea… Şi apar întâlniri cu alte şi alte iubite. E lupta dintre libertate şi moarte, cum se întâmplă cu prietenul său, scriitorul din Austin, care evadează dintr-o căsătorie confortabilă. Cunoaşte agonia prietenului său George, după un atac cerebral, când agonicului păreau să-i placă „vocile” şi ai cărui ochi, încă vii într-un trup aproape inert, spuneau „ceva despre un George care nu plecase încă”. Şi acum cine mai e oare Consuela pentru David Kepesh, cel care nu poate desluşi liniştitor legătura cu ea?

Şi vine iarăşi provocarea, după ce David Kepesh crede că a devenit din nou stăpân pe propria viaţă: riscul nesiguranţei, într-o existenţă longevivă. În ajun de Anul Nou, Consuela îl caută la New York. Află că „ceva merge rău”. O redescoperă încântătoare şi foarte bolnavă. O boală de a cărei prezenţă Consuela nu era foarte surprinsă, bănuită a avea o anumită tangenţă cu ereditatea. Îşi recunosc panica amândoi, dar Consuela este cea care se trezeşte deodată singură, constatând că, dintre apropiaţi, „au murit toţi”, cuprinşi într-o „cascadă de ghinioane”. Atingându-i sânul bolnav, la îndemnul Consuelei, Kepesh trăieşte „o combinaţie de erotism şi de tandreţe care te înmoaie şi te blegeşte”, la o ultimă întâlnire cu apoteoza trupului ei. Ea – elegantă şi vulnerabilă. La cererea ei, îi face mai multe fotografii. La mărturisirea ei de iubire, devine iarăşi gelos pe foştii ei prieteni trecători. Însă viaţa ei îşi pierde încărcătura sexuală, „forţa erotică a trupului ei (…) s-a sfârşit”. Pleacă la spital ca şi cum ar intra în ceva neclar. Iar el, profesorul, trăieşte înspăimântarea ei: „În noaptea aceea cea mai mare durere am simţit-o la gândul că e singură şi înspăimântată, în patul ei. Speriată de moarte”.

Confruntat cu realitatea, îşi exprimă succint filosofia momentului: „Să nu te dai înapoi de la nimic din ce are de îndurat un trup”. Un nud de pictorul englez Stanley Spencer, reprezentându-l pe pictor şi pe soţia sa la vreo patruzeci şi ceva de ani, „nici tineri, nici atrăgători”, exprimă franc situaţia coabitării sexelor care trăiesc împreună mai mult timp. Trecutul atârnă tot mai greu în prezent. „Mă arde inima (…) ţintuită pe-un animal pe moarte” (s. n.), cum spune Yeats într-un poem. Şi David Kepesh trece Anul Nou milenar fără să se consume nici o tragedie a lumii, nici o flacără „strălucitoare” aprinsă de bin Laden sau Armaghedonul aşteptat de zeci de ani. Dezastrul sfârşitului (lumii) nu mai vine, în rama căruia ai fi putut să-ţi încadrezi mai uşor propriul sfârşit. Trivialitatea învinge tragedia. Intrarea într-o „farsă grotescă”, de genul celei iniţiate de Castro, a cărui televiziune prezintă fauna ciudată a unui club în care se îneacă turiştii, de Millenium, când, de fapt, ţara natală e îngropată de mult. În această stare a lumii, Consuela „îşi calculează timpul prin apropierea morţii”. Şi poate că în aceste momente se descoperă, ajunge să se cunoască mai bine, cum „poate nici nu se cunoscuse pe sine înainte”. Fără consolare. Şi trădându-l pe celălalt prin „desprinderea”, atroce, irevocabilă, de el. Se pare că „trăieşte fiecare experienţă pentru ultima dată”.

*

Consuela se pregăteşte pentru operaţie. Îi solicită prezenţa iubitului şi prietenului ei, lui David. O voce „din off”, căruia naratorul i se confesează – poate se confesează sieşi, căci cel/ cea care ascultă e greu de identificat – îi spune acestuia să nu meargă ca să-i fie alături în marea încercare a operaţiei: „Gândeşte-te. Gândeşte-te bine. Fiindcă dacă te duci, eşti terminat”. Cititorul poate înţelege că el totuşi va merge. Şi astfel va pecetlui legătura, „coabitarea”. Chiar dacă era conştient că legătura sexuală s-a sfârşit. Se împotriveşte, în felul acesta, barbariei instalate în lume.

Înaintând în vârstă, David Kepesh simte suflul morţii ieşind treptat din diverse ascunzişuri. Dar nu am spune că se lasă foarte impresionat de acest suflu. Şi acesta deoarece îl simte mai prezent în plămânii iubitei sale, tânăra Consuela, decât în trupul propriu. Dezavantajat totuşi de vârstă, este pus în situaţia (mult analizată) de a se îndepărta de iubirea lui, în fine, de a se despărţi de ea. Dar această despărţire câştigă o metaforă în situaţia în care este împinsă de viaţă Consuela: se îmbolnăveşte de acea boală care a frânt atâtea vieţi în secolul XX – şi continuă să le frângă şi în noul secol –, ceea ce o face pe tânără să se teamă pentru zilele ei şi să solicite ocrotire în prietenia lui David. Astfel vedem cum, în romanul lui Roth, omul care înaintează prin senectute e mai puţin vulnerabil decât persoana hărăzită unei tinereţi pline de splendoare. Îl loc să-şi trăiască propriile avataruri – care nu-l ocolesc, desigur – David este furat de sentimentele altcuiva, îşi trăieşte fricile prin celălalt. Erotismul lui deliberat se transformă în prietenie, poate în iubire adevărată, irigat fiind noul sentiment de mai multă înţelepciune. Propria frică de moarte e sublimată în celălalt şi trăită într-o percepţie dezvăluită de un stimul exterior. Greul temei se mută de partea tinerei, încă tinerei Consuela. În ultimă instanţă, îşi trăieşte oare David Kepesh toate temerile vârstei? Mai puţin. Are ocazia, prin relaţia cu tânăra cubaneză, să înainteze într-un teritoriu, ca într-o viaţă temerară. Comportamentul protagonistului rămâne încă dezinvolt. Senectutea – ca temă romanescă – mai puţin sondată.