De Al. Piru (n. 22.08.1917) mă leagă multe şi indelebile amintiri. I-am fost student în anul întâi la Facultatea de Litere din Bucureşti pe vremea când mai preda încă incomparabilul său magistru: G. Călinescu. Ne fascinau cursurile lui G. Călinescu, dar foarte apreciate erau şi cele ale lui Al. Piru, pentru că ştia să ne facă vie şi actuală literatura română veche, în maniera sa caracteristică, cu multă ironie şi mult umor.

Ne-am întâlnit apoi în Cetatea Băniei, unde fusese numit decan al Facultăţii de Litere şi unde i-am devenit unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi la revista Ramuri, pe care a condus-o o vreme şi la care mă ocupam de sectorul de critică şi istorie literară, având o colaborare exemplară, acordându-mi toată libertatea de exprimare şi revăzându-mi în fiecare număr câte o pagină întreagă. I-am fost discipol fidel, dar neobedient. De aceea pot să-l privesc, astăzi, cu toată obiectivitatea şi distanţa critică necesare. Multe din tainele meseriei le-am învăţat de la el. Fiecare carte a sa, needitată, devine pentru mine un prilej de irepresibilă nostalgie.

Al. Piru a avut o devoţiune specială faţă de G. Călinescu şi i-a rămas discipolul cel mai consecvent. Nici nu poate fi judecat în afara călinescianismului, care a fost un curent şi o stare de spirit, un fenomen complex, ce a marcat o epocă şi a schimbat critica prin creativitate, deschidere şi receptivitate. Al. Piru a fost unul dintre pilonii de bază ai călinescianismului, deşi, în mod paradoxal, ca temperament şi structură, nu era şi un călinescian.

G. Călinescu a fost un unicat în cultura noastră, o personalitate atipică la care spiritul critic a fuzionat şi a colaborat, exemplar, cu cel creator, un mare critic de talie universală, dublat de un redutabil scriitor, cum puţini există şi în literatura universală şi care se situează deasupra şcolilor şi curentelor: „Când răsare geniul, mor şcolile” – obişnuia să spună marele critic.

Călinescu a profesat, în mod programatic, critica creatoare. Pentru el, chiar înţelegerea este echivalentă cu un act de creaţie: „A înţelege înseamnă a crea din nou, a reproduce în tine momentul iniţial al operei” („Simţul estetic”, 1926). După cum se poate constata, Călinescu pune problema înţelegerii operei în termenii originii sale, ca şi Schleiermacher, în Hermeneutica sa.

La Al. Piru, lucrurile se schimbă în mare măsură. Concepţia despre critică a lui Al. Piru este lansoniană. Modelul său declarat este Gustave Lanson, autorul celebrei Istorii a literaturii franceze (1894), cel mai de seamă reprezentant al criticii universitare pe plan universal. Ne-o spune Al. Piru în volumul Modele şi interferenţe (1974) în studiul „Metoda lansoniană”. Deci, în Al. Piru trebuie să vedem, înainte de toate, pe unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai criticii universitare din cultura noastră. La Al. Piru nu mai putem vorbi de o critică creatoare în sens călinescian. Al. Piru profesează o critică ştiinţifică şi obiectivă, dar fără pozitivism, întemeiată pe rigoare, exactitate şi acribie. Critica universitară este bazată pe erudiţie şi inventariază teme şi motive. Istoria literaturii franceze, a lui Lanson, ca şi celelalte lucrări ale criticii universitare, în general sunt, deopotrivă, şi manuale didactice. Toate lucrările de sinteză mai însemnate ale lui Al. Piru, de la Literatura română veche şi Literatura română premodernă şi până la compendiul Istoria literaturi române de la început până azi sunt istorii literare de tip lansonian şi, în egală măsură, manuale didactice, ceea ce nu le scade din valoare, pentru că o doză de didacticism superior nu trebuie să lipsească din niciun demers critic, ce nu îşi propun numai să dea verdicte, ci şi să instruiască.

G. Călinescu era un temperament exploziv şi ciclotimic, care crea prin crize multiple şi fecunde, capabil să se entuziasmeze în faţa marilor capodopere. Autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent a venit în cultura română cu obsesia monumentalului, iar despre această capodoperă s-a spus că este cel mai fascinant roman al literaturii noastre, având ca personaje scriitorii. Puterea de creaţie a criticului este eclatantă.

Al. Piru era o structură opusă, de un temperament ce se situează la antipodul magistrului său. Lipsit de frisoane creatoare, de combustie internă, incapabil de a se entuziasma în faţa operelor literare, Al. Piru a avut mai curând un temperament flegmatic (flegma britanică îl prindea cum nu se poate mai bine). Era un critic ironic şi caustic, de o maliţie sainte-beuviană, acuzând o anumită răceală estetică, păstrând ceva din distanţarea savantului, care înregistrează totul cu detaşare şi obiectivitate. Aşa se explică faptul că Al. Piru este un critic şi istoric literar care n-a excelat în arta elogiului, ca G. Călinescu, ci în arta discreditării şi ridiculizării autorilor minori, lipsiţi de valoare.

Calitatea dominantă a lui Al. Piru a fost, indiscutabil, ironia. Studiile sale sunt mai ales capodopere ale ironiei. Deşi „critic ştiinţific”, n-am putea spune, totuşi, că înzestrarea literară îi lipseşte. Ar trebui studiate toate nuanţele pe care le îmbracă ironia în critica lui Al. Piru, din care rezultă efectele cele mai savuroase la lectură. Ironia lui Al. Piru este, adeseori, irezistibilă.

De la Călinescu, Al. Piru a preluat cultul valorilor şi perspectiva istorică în abordarea fenomenului literar. Ca şi magistrul său, a avut vocaţia cuprinderii totalităţii, specializându-se în toate perioade literaturii române, aşa cum se poate observa din principalele sale lucrări de sinteză.

O altă calitate esenţială a sa o constituie spiritul polemic. Al Piru rămâne unul dintre cei mai redutabili polemişti ai noştri de la Titu Maiorescu încoace şi nu există un critic mare fără spirit polemic. Polemica este latura cea mai vie şi indispensabilă a criticii. De la mentorul „Junimii” a deprins „lecţia pe înţelesul tuturor”. Articolele polemice ale lui Al. Piru sunt adevărate execuţii maioresciene, de o incisivitate şi o vervă nimicitoare. De aceea şi-a creat şi faima unuia dintre cei mai incomozi şi temuţi critici literari ai momentului.

Îi putem reproşa lui Al. Piru orice, o anume lipsă de subtilitate în interpretare, absenţa nuanţelor şi a spiritului speculativ, comentariul, adesea, prea rectiliniu sau prea didacticist, dar nimeni nu-i poate contesta autoritatea critică. Iar autoritatea critică vine din axiologie şi puterea diagnosticului.

Judecata de valoare este axul demersului critic, coloana vertebrală a criticii literare. Critica fără judecată de valoare este o critică nevertebrată, cum arată de multe ori astăzi. Al. Piru excelează prin judecăţile sale de valoare, care sunt aproape infailibile. Axiologia este unul dintre punctele sale forte. Al. Piru rămâne unul dintre cei mai buni diagnosticieni ai noştri, de la Pompiliu Constantinescu (cel mai redutabil diagnostician din perioada interbelică) încoace. În critica noastră actuală se produce frecvent o eludare a judecăţii de valoare sau o escamotare a ei. Cele mai multe reviste literare sunt pline de articole fără cap şi fără coadă, ilizibile, în care se practică o critică „onirică” şi „dadaistă”, să-i spunem aşa, profesată de tot felul de criticaştri. Este limpede că traversăm o perioadă de criză a criticii, în care critica şi-a complicat demersul, a dobândit un rafinament al decadenţei, dar a pierdut mult din vigoarea simplă a începuturilor. Este o perioadă de alexandrinism critic. Faţă de simulacrele de astăzi, cronicile lui Al. Piru erau o adevărată baie de sănătate. Trebuie restituită demnitatea actului critic.

Eugen Simion avea dreptate când afirma că, de fapt, G. Călinescu a fost singurul critic mare al nostru care a avut şi geniu. Calitatea dominantă a geniului călinescian era, aşa cum ne apare astăzi, la meraviglia, arta de a minuna, de a surprinde, de a uimi, de a crea stupoare, perplexitate, care este o artă de esenţă barocă, stând sub semnul strălucirii perlei.

După G. Călinescu, Al. Piru s-a impus, în critica noastră, drept cel mai complet istoric literar, cunoscând în egală măsură şi în profunzime toate epocile literaturii române.

Trebuie văzut în ce moment al criticii universitare îl putem înscrie pe autorul Literaturii române vechi. Contemporan cu Jean-Pierre Richard, putem spune că exegetul lui Garabet Ibrăileanu reprezintă, în critica universitară românească, etapa unui tematism sincronic şi incipient, devenind un veritabil precursor al lui Eugen Simion. Al. Piru şi Eugen Simion sunt criticii noştri de cea mai pronunţată factură universitară, cei mai exponenţiali pentru acest gen de critică, numai că Eugen Simion are un profil mai dinamic şi mai complex, oscilând între tematism şi textualism. Cât despre Nicolae Manolescu – să ne referim la cei doi critici de marcă, succesori ai lui Al. Piru – se poate spune că este mai aproape de G. Călinescu prin critica sa creatoare, mergând până la imitarea şi copierea ticurilor magistrului. Faţă de N. Manolescu, Al. Piru a avut şi unele reacţii polemice în articole precum Tentaţia originalităţii, Habent sua futa libeli, Istoria critică a literaturii române (din volumul Ultimele precizări şi comentarii critice, 2004), ce se plasează în sfera disputelor de idei, dar adoptând o atitudine cordială şi colegială.

Al. Piru a fost, fără îndoială, cel mai mare profesor universitar de literatură care a predat, vreodată, în Cetatea Băniei, unde a format şi modelat generaţii întregi de studenţi. Împreună cu regretatul meu coleg Marin Beşteliu i-am dat numele ilustrului nostru profesor Şcolii doctorale a Facultăţii de Litere din Craiova. Acesta este un mod de a-i cinsti memoria pentru ca generaţiile viitoare de studenţi să nu-l uite niciodată. Faţă de G. Călinescu şi Al. Piru ne-am plasat întotdeauna într-un raport de continuitate.

În concluzia axiologică de astăzi, când este la modă să-ţi conteşti înaintaşii, noi ducem mai departe mesajul.