Am scris, şi cu altă ocazie, despre poezia lui Vintilă Nicu, într-un articol publicat mai demult în revista Scrisul Românesc, intitulat: „Poezie reflexivă despre limitele existenţei, în care remarcam, de la bun început, referindu-mă la volumele bilingve: Monolog continuu, Confesiuni şi Dualitatea eului – apărute în anul 2008 – tentativă de-a dreptul salutară de esenţializare a lirismului, faptul că autorul scrie o poezie densă, concentrată, de o binevenită simplitate a expresiei şi transparenţă a limbajului, într-un context în care poezia noastră actuală suferă de discursivism şi prolixitate, de retorism şi de grandilocvenţă. Cei mai mulţi dintre poeţii de astăzi, de regulă, pletorici şi logoreici n-au înţeles bine că adevărata poezie presupune o interiorizare, absolut necesară, a discursului liric, este – cum spunea Heidegger – o „rostire esenţială”.

Profesor universitar şi avocat cu numeroase lucrări de specia-litate, personalitate remarcabilă în domeniul său, Vintilă Nicu a desfăşurat şi o bogată activitate literară, totodată, însumând mai multe volume de versuri, de aforisme, precum şi o monografie critică despre Ada Umbră, poetă tradiţionalistă şi simbolistă din ţinutul Romanaţiului.

Recenta carte de poeme la care fac referire în prezentarea de faţă, intitulată sugestiv de autor Tăcerea singurătăţii vine să completeze şi să demonstreze afirmaţiile mele anterioare dar mai presus de ele, cele prezente.

Poezia lui Vintilă Nicu, pe care am definit-o ca o „poezie reflexivă despre limitele existenţei”, pentru că este formată din reflecţii pe marginea existenţei, a rosturilor şi a sensurilor ei, poate fi considerată mai mult o poezie existenţială, decât existenţialistă, fiind călăuzită de o filosofie proprie, sui generis, dar care îşi găseşte unele consonanţe de spirit cu filosofia existenţialistă, fără să fie influenţată direct de aceasta.

Cuvântul existenţă revine frecvent în discursul său liric, fără să ne trimită, în mod expres, la unii dintre gânditorii existenţialismului filosofic contemporan.

Vintilă Nicu este preocupat tot timpul să găsească sensurile fundamentale ale existenţei, pe care le caută, cu fervoare, în reflecţiile sale lirice.

Discursul său liric se constituie în jurul a două teme centrale, obsedante şi recurente: solitudinea şi cunoaşterea de sine, care se întrepătrund şi se intercondiţionează.

Singurătatea este o supratemă, de fapt, un leitmotiv în lirica reflexivă a lui Vintilă Nicu, poet care resimte, din plin, nevoia de singurătate, aşa cum ne spune într-una din numeroasele sale poezii pe această obsedantă temă.

Singurătatea ne jalonează şi ne marchează toată existenţa, de la naştere şi până la moarte, aşa cum observă foarte bine şi în profunzime poetul: „singur când te naşti/ singur când iubeşti/ singur când mori” (Singur).

Vintilă Nicu simte „nevoia absolută de singurătate” (Nevoia de singurătate). Poetul se închipuie ca un temerar înotător într-un vast ocean, care ajunge la ţărm şi se simte singur în univers. (Singur în univers).

Foarte multe poezii au cuvântul „singurătate” chiar în titlu. Într-una dintre ele, poetul o numeşte „unica mea stare confortabilă” (Singurătate).

Într-o tabletă din recenta mea carte: Pro domo (Scrisul Românesc, 2013), intitulată – semnificativă coincidenţă – Nevoia de solitudine, spuneam că în timp ce oamenii comuni, obişnuiţi, fug de singurătate, pentru că o găsesc apăsătoare şi plicticoasă, înţelepţii şi oamenii de gândire, dimpotrivă, o caută, pentru că o consideră climatul ideal de reflecţie şi meditaţie.

Cele mai multe dintre poeziile lui Vintilă Nicu sunt „solilocvii”, „monologuri”, cum le zice poetul, sau mai precis dialoguri cu sine în solitudine.