Românizarea României

„România are un sens întrucât o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric pentru a putea renaşte din ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie”1. Cu aceste cuvinte îşi anunţa Cioran, în 1936, poziţiile referitoare la România. Pentru el, ţara – o realitate administrativ-politică adusă la expresia ei maximă de aproape două decenii la acea dată – încă nu avea o consistenţă lăuntrică şi un profil sufletesc distinct, în pofida enormului şi a oarecum neaşteptatului triumf care, la 1 decembrie 1918, îi permisese dublarea teritoriului şi a populaţiei sale. A o „plăsmui”, a o întruchipa, a o imagina şi crea, trebuia sau merita să fie, după tânărul gânditor, unica preocupare permanentă, obsesivă.

Mai vag, dar, în acelaşi timp, într-un mod grăitor, Constantin Noica reflecta, prin anii 1940, într-un mod similar la acelaşi subiect: „Să crezi în ceva, să ai o anumită viziune a ţării tale, de pildă, însemnează să vezi ţara ta plus ceva. Ceilalţi socotesc că, dacă optezi pentru o viziune anumită, aderi la o parte dintr-un întreg. Există, fireşte, şi asemenea adeziuni. Dar adeziunile valabile sunt cele care te trimit dincolo de întreg („L’excés c’est tout”, spunea Valéry). ... O convingere valabilă măreşte dimensiunile obiectivului ei”2. Visul lui Noica este, deci, o Românie transportată dincolo de ea însăşi, dar fără a renunţa la ea însăşi. România plus ceva care să îi întregească sensul şi să o facă să strălucească în istorie şi dincolo de istorie...

În legătură cu acest posibil proiect, gândurile formulate de Cioran abundă: „Un popor devine naţiune numai când ia un contur original şi îşi impune valorile lui particulare ca valabile universal”3. Sau: „Un popor n-are destin în lume decât din clipa în care a trecut treapta istorică. Până atunci este subistorie”4. Şi: „Orice popor care intră în istorie, când celelalte sunt la maturitate, suferă de un dezechilibru provocat de inegalităţile de nivel istoric”5. „Trezirea noastră la viaţă coincide cu o dilatare de perspectivă pe care celelalte popoare o cunosc în amurgurile lor”6.

Toate acestea pentru că, odată trecut la stadiul de naţiune, poporul cunoaşte un nou stadiu de afirmare: „Naţiunea scoate la lumină şi valorifică disponibilităţile istorice şi înclinările mesianice ale unui popor”7. Ce înseamnă, de fapt, aceasta? „O naţiune care nu suferă de obsesia gloriei este lipsită de un resort secret, dar efectiv, de viaţă”8. Într-un cuvânt, „Aspiraţia nemărturisită, dar constantă, a unui popor ridicat prin creaţii la mare cultură trebuie să fie închegarea lumii întregi în jurul său”9.

Gândurile tinerilor interbelici din Generaţia 27, oricât de îndrăzneţe, nu erau, totuşi, primele menite să evidenţieze, pentru România, o cale. Paşi hotărâţi în această direcţie, mai ales printr-o acută analiză critică, făcuse deja, în preajma anului 1900 şi cu referire, deocamdată, la Mica Românie de după 1859, Nicolae Iorga. Tânăr pe atunci, istoricul şi publicistul nu ezita să înregistreze anumite semnale neliniştitoare din viaţa publică românească. Observând „... dispreţul românilor din România faţă de ţara lor în general şi faţă de viaţa intelectuală a patriei lor în special”, Iorga îl socotea „... o crimă; ... una dintre acele mari crime care atrag câteodată dispariţia unui popor”10. El mărturisea că „Simţământul care mă face să scriu nu e acela al răzbunărilor vulgare, ci acela al unei înalte datorii de îndeplinit”11. Datoria despre care vorbea se referea la propria ţară, evocată în aqua forte; „... Ţara asta, unde nu e respectat decât acela de la care se aşteaptă un avantaj şi numai pentru atâta vreme cât durează acel avantaj, în această Românie a anului 1899, în care este absolut necunoscută noţiunea de respect datorat unei lungi vieţi de muncă cinstită şi binefăcătoare, ... această ţară fără pereche...”12. Dorinţa tânărului savant şi publicist era, în consecinţă, să participe la „o operă de reformă” menită să înlăture marasmul cultural şi intelectual („chiar aceste articole urmăresc acelaşi scop”13). La fel, este şi convingerea lui Iorga că „... între spiritul vechi şi cel nou nu poate exista împăcare, nici tocmeală”14.

Nu era vorba despre simple efecte de pamfletar în cuvintele lui Iorga despre „... Ţara noastră, ... cu civilizaţia ei falsă şi superficială...”15 Pentru el, România finalului de secol al XIX-lea, la distanţă de circa două decenii de „mica” unire din 1859, era „... un stat mic, care pretinde a se deosebi de cea mai mare parte a vecinilor săi printr-o civilizaţie superioară, care preferă totdeauna a fi acuzat mai degrabă de slăbiciune decât de barbarie...”16. Şi aceasta pentru că „... ne credeam, dacă nu primul popor din lume, cel puţin primul dintre popoarele mici ale lumii...”17.

Portretul făcut României mici din vremea lui de universitarul N. Iorga nu face concesii nimănui: „Noi suntem sceptici fiindcă am fost de multe ori înşelaţi, ne lipsesc curiozitatea ştiinţifică, idealismul, dezinteresarea, dar poate că aceste defecte, datorate unei educaţii detestabile, nu sunt imposibil de corectat”18. În viziunea lui acută, „... Cea mai mare parte din societatea românească, cea superioară şi clasele care-i urmează direct, se compune din ignoranţi pretenţioşi...”19 Lipsa de cultură solidă face ravagii: „... Dacă există o ţară unde nu se citeşte, aceasta este ţara mea. Se ştie că nimeni nu poate cheltui pentru cărţi: pentru cele mai nebuneşti născociri ale unui lux desfrânat, da, însă nu pentru cărţi”20.

Critica socială şi morală a României atinge apoi accente persiflante fără egal: „... România, ţară săracă în oameni, ţară de literaţi şi de savanţi cu câte zece slujbe...”21 După Iorga, „... Se pare că o necuviinţă nu-i impresionează uşor pe compatrioţii mei”22. În două cuvinte, „... Ne mai trebuie o sută de ani buni până vom deveni un popor serios”23. Concluzia este că „... Dacă mai durează sistemul, n-o să mai fie în lume nicio ţară unde să se mai păstreze iluzii despre seriozitatea noastră”24.

Iresponsabilitatea publică este una dintre cauzele acestei situaţii care îl face melancolic pe tânărul critic de moravuri: „E aşa de greu să fixezi răspunderile fiecăruia în România!”25. Dar melancolia nu estompează privirea sfredelitoare, care nu iartă nimic: „Eşti în România, domnule, în ţara oamenilor de afaceri, a avocaţilor, a politicienilor de tot soiul, a birocraţilor atotputernici, a desfrânaţilor care au o avere de risipit. [...] Ţara noastră e o ţară de realişti convinşi, pentru care un document nu e decât un petec de piele sau de hârtie îngălbenită, care trebuie lăsat pe seama proştilor care au poftă să se ocupe de dânsul”26. Nu suntem – la 1899, după Iorga – decât „Un popor de cinci milioane, care recoltează grâu bun şi creşte vite de calitate superioară ...”27.

Cine să schimbe această situaţie? „Statul, evident, nu se consideră legat de nicio datorie faţă de civilizaţia naţională. … În ţara noastră nu trebuie să citeşti şi să scrii”28. Nici pătura suprapusă nu este aptă de o asemenea misiune. „«Aristocratul» – să păstrăm cuvântul, fără a crede în existenţa lucrului – nu locuieşte în ţară decât o parte a anului... [...] ... revine în patria sa cu un dispreţ preconceput faţă de orice ar putea vedea aici în acelaşi gen”29. Dar trist este că nici intelectualii, desprinşi din masa populară, nu se pot înălţa la chemarea rezervată condiţiei lor, şi nici la o altă demnitate. „«Intelighenţia»? Ea împărtăşeşte, în majoritatea ei, aceste gânduri şi sentimente”30.

Concluzia lui Iorga este fără drept de apel: suntem „... un popor mic şi ameninţat, a cărui civilizaţie este, în atâtea privinţe, numai o simili-civilizaţie ...”31. Practic, „... Astăzi ... suntem, împreună cu Turcia, cea mai necunoscută de sine ţară din Europa, situaţie care, pentru onoarea acestei ţări, nu trebuie să mai dureze”32.

Între „cea mai necunoscută de sine ţară din Europa” a lui Iorga şi „... nu ne-am proiectat niciodată un destin monumental”33 se întinde, de la 1899 până în 1936, abisalitatea unei ignorări de sine care, deja în epoca interbelică, aproape patru decenii mai târziu, germinase o criză de conştiinţă majoră la elitele româneşti. Nevoia de autodefinire românească şi de ridicare din minorat la un sens de destin major se făcea de-acum puternic simţită.

S-a românizat România? În cartea lui Cum s-a românizat România34, Lucian Boia crede că poate afirma că da.

1 Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, p. 37.

2 C. Noica, Jurnal filozofic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 111.

3 Cioran, Schimbarea la faţă a României, p. 48.

4 Ibidem, p. 25.

5 Ibidem, p. 18.

6 Ibidem, p. 38.

7 Ibidem, p. 52.

8 Ibidem, p. 30.

9 Ibidem, p. 12.

10 Nicolae Iorga, Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot, traducere şi ediţie de Andrei Pippidi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, p. 31.

11 Ibidem.

12 Ibidem, p. 39.

13 Ibidem, p. 35.

14 Ibidem, p. 98.

15 Ibidem, p. 63.

16 Ibidem, p. 75.

17 Ibidem,p. 68.

18 Ibidem, pp. 63-64.

19 Ibidem, p. 65.

20 Ibidem, p. 78.

21 Ibidem, p. 66.

22 Ibidem, p. 69.

23 Ibidem, p. 71.

24 Ibidem, p. 163.

25 Ibidem, p. 86.

26 Ibidem, pp. 93-94.

27 Ibidem, p. 37.

28 Ibidem, pp. 90-91.

29 Ibidem, pp. 107-108.

30 Ibidem, p. 108.

31 Ibidem, p. 104.

32 Ibidem, p. 146.

33 Ibidem, p. 24.

34 Lucian Boia, Cum s-a românizat România, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015.