– Se poate face, desigur, o asemenea împărţire. Mai ales că există teme ale maturităţii, teme de care sunt în mod cert aproape obsedat în ultima vreme. Pe de altă parte, tinereţea rămâne şi ea o prezenţă tematică pregnantă chiar şi în romanele pe care le-am scris la maturitate. Pentru că, nu-i aşa?, trebuie să nu întrerupem niciodată dialogul cu tânărul din noi.

– (zâmbeşte) Dar dacă am două creiere, deci, două registre? Glumesc, desigur. Dar, nu este mai puţin adevărat, oamenii te asimilează fie unui eseist, fie unui romancier. Şi, de fapt, foarte puţini oameni scriu în ambele genuri. Nu ştiu dacă sunt singurul, dar cu siguranţă sunt printre puţinii din Franţa care scrie şi roman, şi filozofie. Pe de altă parte, să scriu aşa – în aceste limbaje diferite, cu tehnici de discurs diferite – reprezintă un pariu de-al meu. Nu e foarte, foarte confortabil, dar, la sfârşitul zilei, lucrurile merg, de fapt, bine pentru mine. Se leagă cumva şi mă stimulează să continui să fac asta.

– Să vă spun ceva: mie îmi place ficţiunea la fel de mult cum îmi place lumea, pură într-un fel, a ideilor, a filozofiei. Citesc romane, citesc cărţi filozofice, scriu romane, scriu cărţi de eseistică şi filozofie. Mă simt bine în ambele lumi şi cred că e o tradiţie foarte intim-franceză aceasta: de a scrie şi roman, şi eseu. Încerc, deci, să ţin în viaţă această tradiţie.

– Simplu spus: îi place să i se spună poveşti. Şi îi place, desigur, să spună poveşti. Îi place să i se spună poveşti, să se uite la seriale, la filme artistice. Este creierul meu narativ.

– Preferă să reflecteze, să întoarcă lucrurile pe toate feţele şi să găsească, în afara mijloacelor ficţiunii, modalităţile de a pune în cuvinte ceea ce gândeşte (cât mai) original. Dar, de fapt, cele două creiere se îmbină; în orice caz, nu sunt separate. Cred, de altfel, că eseul este un gen foarte literar în Franţa.

– Pentru că, mai întâi, vreau să şi scriu ceea ce îmi place să citesc sau asemănător cu ceea ce îmi place să citesc. Apoi, pentru plăcerea în sine de a spune o poveste. Dacă se poate, o poveste care se şi întâmplă, oarecum, în realitate. Ceea ce eseul nu reuşeşte să facă sau nu o poate face la fel de bine cum o poate face literatura. Şi, desigur, pentru emoţie. Literatura este, în mod fundamental, emoţie.

– Da, dar nu vreau să conştientizez foarte tare acest lucru. Ar însemna să mă preocupe faptul că, în prezent, îmi vine mai greu să scriu literatură. Dar, odată cu vârsta, odată ce anii se adună, totul devine mai greu, de fapt. Nu ştiu dacă diferenţa se vede foarte clar în ceea ce public, dar, ca ritm interior, e diferit acum decât acum 2 decenii sau acum 3 decenii. Da...

– Nu cred. Sau, de fapt, eu nu mi-am propus aşa ceva. În literatură se poate spune tot ce vrei şi după această filozofie am încercat să mă ghidez în întreaga mea carieră literară. Literatura explorează acea parte pe care, poate, nu vrei să o mărturiseşti despre tine însuţi, câtă vreme eseul este o modalitate de a privi lumea raţional, echilibrat, argumentat.

– Nu cred că literatura poate să facă mai multe decât poate să facă. Literatura nu poate salva lumea; un om, chiar şi eu, o poate salva. Dar putem privi şi din alt unghi această chestiune: eu citesc încă foarte multe cărţi. Fac parte, aş putea să spun, dintre acei oameni pe care cărţile îi salvează. Chiar dacă, sunt de acord cu aceasta, suntem un „trib” din ce în ce mai puţin numeros – cei care citim, cei care ne lăsăm pe mâna unei cărţi sau a alteia.

– Citesc mai mult. Dar uneori mă surprind şi recitind. Spre exemplu, recitesc, la intervale regulate, cartea aceasta, atât de lungă, a lui Marcel Proust: În căutarea timpului pierdut. Da... Se leagă, de fapt, de preocuparea mea, tot mai evidentă, faţă de problema timpului.

– Nu îmi pun problema în aceşti termeni. Literatura este libertate. E permis totul. În Franţa se publică anual peste 1.200 de romane.

– Tematic, în primul rând, aş zice. De fapt, tematicile lor sunt foarte apropiate – trec dintr-unele într-altele, ca să zic aşa. Sigur că abordarea şi modalitatea de execuţie sunt diferite. Eseul implică o privire mai distantă, pe când romanul este scris mai cald, mai intim.

– În privinţa obiceiurilor de a scrie, nu e nimic diferit când scriu eseu faţă de atunci când scriu roman. Este, în ambele cazuri, o muncă regulată, cotidiană. Pentru ambele situaţii, încă mai scriu de mână prima versiune, pe caiete. Sigur, când scriu literatură mă gândesc că trebuie ca povestea mea să placă, trebuie să fac în aşa fel încât ea să placă. Ştiu foarte repede dacă am subiect bun sau unul mai puţin bun. O rog pe soţia mea să citească, le dau prietenilor să citească; îi dau să citească şi fostei soţii ceea ce am în prime versiuni.

– Fără excepţie, povestea. Mai apoi, personajele o populează şi se construiesc în funcţie de aceasta.

– Apropo de cele două registre: scrieţi aproximativ în acelaşi timp sau în timpi foarte apropiaţi unul de altul şi literatură, şi eseistică? Sau aveţi nevoie de o pauză între ele, de un fel de debriefing?

– Dacă este vorba despre cărţi, pot să scriu doar la o carte. Sigur, pot scrie, în vreme ce lucrez la o carte, articole pentru ziare, dar nu scriu la o a doua carte. Am nevoie de concentrare maximă pentru o carte şi numai pentru una singură. Mă investesc total în fiecare carte, timp de un an, de doi ani, de mai mulţi ani, dacă este nevoie. Plonjez cu totul în ea.

– Literatura, în mod cert. În roman, creăm o lume plecând practic de la nimic. Este o lume pe care tu o creezi. În cazul eseului, pleci de la lumea înconjurătoare, pe care tu o explici sau căreia îi pui un unghi de interpretare nou.

– Ca să înţeleg lumea mai bine.

– Scriu romane ca să mă pierd mai mult în lume. Ca să mă rătăcesc mai mult.

– Nu sunt tentat să dau un răspuns negativ la această întrebare. Cel puţin în Franţa, starea literaturii – cât se scrie, cât se citeşte – este destul de bună. Sigur, sunt o mulţime de „produse” standardizate şi aici – literatura americană abundă în asemenea exemple. Dar nu cred că avem motive serioase să ne temem că ar fi un crepuscul al literaturii. În Europa cred că lucrurile stau încă şi mai bine; mă refer atât la literatura din partea occidentală a Europei, cât la cea din zona orientală.

– Serialele. Internetul, noile tehnologii, în general. Şcoala. Are cam mulţi duşmani.

– Pentru că, vorbesc cel puţin despre ceea ce se întâmplă în Franţa, şcoala nu îi mai educă pe copii în spiritul frumuseţii textelor clasice. Copiii nu mai au decât arareori acea plăcere sinceră a textelor cu adevărat valoroase, clasice. Cred că este o mare pierdere, cred că este foarte grav ce se întâmplă.

– Din aproape în aproape. Din om în om. Din familie. Părinţii trebuie să se încăpăţâneze să îi ducă pe copii către cărţi, să citească. Cărţile trebuie să fie iubite, trebuie să fie citite. Eu am o fetiţă de 10 ani care citeşte în fiecare zi din romane uriaşe. Sunt foarte fericit pentru aceasta.

– Atunci, la ce bun să mai mergem la teatru, la ce bun să mai intrăm la o expoziţie, la ce bun să ne mai uităm la filme? Fără literatură, cred că viaţa noastră interioară poate aduce a deşert. Cărţile ne hrănesc inteligenţa, sensibilitatea, imaginaţia.

– Poate să facă viaţa cuiva mai densă, mai plină. Viaţa oamenilor are, cum să spun, o dimensiune romanescă. Atunci când citim, trăim, practic, în lumi alternative; trăim o altă viaţă sau alte vieţi. Literatura este şi posibilitatea de a trăi mai multe destine.

– Cred că, în ceea ce are fin literatura, şi anume modalitatea de a percepe şi de a vorbi despre o lume, nu există termen de comparaţie pentru nici o altă artă. Aceasta nu înseamnă, desigur, că restul artelor ar fi inferioare literaturii. Mai e ceva: literatura este un exerciţiu solitar – presupune o anume singurătate. Văd în aceasta şi un risc – pentru că oamenii sunt fiinţe cărora le place să trăiască în grup. Dar ştiţi ceva? Ştiţi că femeile citesc, net, mai mult decât bărbaţii? Femeile vor salva literatura.

– Pentru că femeile citesc foarte mult. În toată anchetele, în toate cercetările care se fac pe tema aceasta, 70% dintre cititorii de beletristică sunt... cititoare. Sunt femei. Există o legătură foarte puternică – şi care, pe mine, mă bucură foarte mult – între ficţiune şi feminitate. Există, ca să mă întorc la întrebarea dumneavoastră anterioară, o nevoie adâncă în noi căreia doar literatura îi poate răspunde, pe care doar literatura o poate satisface.

– Fără îndoială că da. Există mai multe crize, de fapt. Una care ţine de transmiterea literaturii către cititori. Una a scrisului – care se poate împotmoli în tot felul de reţete facile. Una a scrisului propriu-zis; şi mă refer la faptul că există ţări, Finlanda, bunăoară, unde copiii nu mai învaţă să scrie de mână. Computerele, maşinăriile, device-urile pot să ucidă scrierea de mână.

– Participarea în sens fizic, direct, la actul scrierii reprezintă o stimulare a creierului. Toate studiile de specialitate spun şi demonstrează aceasta. Şi: s-a demonstrat, de asemenea, că eşti mai atent atunci când scrii de mână. Şi: dacă citeşti de pe hârtie eşti mai atent decât atunci când citeşti de pe un ecran. Eu sunt foarte nostalgic după presa de hârtie, după presa de ieri. E un mare efort pentru mine să citesc pe telefon ştirile, de cele mai multe ori, de fapt, e chiar neplăcut. Literatura, ca să revin, este o investiţie cu totul a corpului. Dacă alegi să citeşti pe computer, ochii duc tot greul; corpul aproape că nu mai există sau nu contează.

– Nu. Aşa ceva nu se va întâmpla. Vor deveni minoritare, cititorii vor deveni o minoritate evidentă, dar cărţile nu vor dispărea. În Evul Mediu, călugării copiau de mână textele din antichitate; cititorii cu adevărat pasionaţi vor rezista. Dar ei vor fi, probabil, în mijlocul unor valuri uriaşe de analfabetism sau de ignoranţă. Pe de altă parte, să nu mergem în extrema cealaltă: cărţile nu o duc chiar aşa de rău. Poate că oamenii nu mai citesc aşa cum o făceau pe vremuri, dar cumpără mult. Este o situaţie ciudată, sunt de acord.

– Întrebaţi, de fapt, cărei nevoi adânci îi răspund cărţile. Ei bine, eu cred că literatura este, în general, un exerciţiu solitar. Dar, putem, de pildă, să îi citim altcuiva. Însă, în mod fundamental, a citi înseamnă a te retrage din viaţa în colectivitate; a citi presupune tăcere, singurătate. E ceva, aş spune, care se apropie de originile creştinismului: a citi e un dialog cu sufletul tău.

– Nu am o metodă pentru aceasta. Lucrurile vin în mod natural. Dacă aş premedita, dacă aş folosi o metodă sau, mai mult de atât, o reţetă, ar înseamnă că aş râvni să scriu „romane cu teză”. Iar eu nu vreau să demonstrez ceva anume. Mi se pare foarte ofertant şi foarte profitabil să amestec: literatura în filozofie, filozofia în literatură. Nu e ceva simplu: pentru că dacă un roman devine un roman de idei, riscul este să devină plictisitor.

– Ce frumoasă întrebare... Amândouă mor, din păcate, amândouă mor. Unele cărţi însă durează mai mult decât altele. E o întrebare frumoasă şi dureroasă. Totul moare...

– Nu ştiu. Fapt e că ele trăiesc într-un alt timp decât timpul autorului. Unele au noroc, supravieţuiesc secole, milenii, dar acestea sunt destul de puţine. Da, despre acestea din urmă cred că putem să spunem că depăşesc limitele, că prelungesc viaţa. La limită, opera aspiră spre o formă de imortalitate, în vreme ce autorul operei este muritor. Autorul îmbătrâneşte, se îmbolnăveşte, e fragil, moare. În alt fel însă, de regulă, şi cărţile sunt supuse regimului perisabilităţii.

– Publicul decide. Nu autorul.

– De fapt, chiar m-am întâlnit fizic cu el, în Franţa. Şi, în Statele Unite, l-am şi văzut la o piesă de teatru. La Universitatea din New York, unde am şi predat mai apoi. Când l-am văzut acolo, Eugen Ionescu era deja la o vârstă venerabilă. Întotdeauna mi-a plăcut teatrul lui. După întâlnirea din SUA, la două săptămâni distanţă, am condus-o pe fetiţa mea la Scaunele lui Ionescu, jucate la Paris. E o piesă care se joacă încontinuu de 55 de ani, în „La Huchtte”.

– Sunt bucuros să vă spun că prieteni de-ai mei, colegi au făcut adaptări, foarte fidele, ale romanelor mele pentru scenă. Încă din anii 1980. Schimbarea este radicală, pentru că personajele par că devin ele însele străine textului original. Se poate interpreta şi în acest sens: că teatrul trădează, o mică trădare, e adevărat, textul originar. Dar, în ce mă priveşte, prefer o alta: teatrul, îmi îmbogăţeşte literatura, mă ajută să văd altfel ce e cu intriga mea, ce e cu personajele, ce e cu interiorul lor. E ca şi cum ai fi deposedat de textul tău; dar, prin aceasta, ţi se şi restituie altceva, odată cu punerea în scenă. Din când în când, mai recunoşti câte o frază în ce se spune acolo, pe scenă, dar sentimentul – care e unul ciudat – e că piesa la care te uiţi, şi care e o adaptare după romanul tău, pare că e scrisă de un alt autor. Un vis mare al oricărui scriitor trebuie să fie acesta: să fie adaptat pentru teatru, pentru cinema. De ce nu şi pentru copii? Dar adaptarea pentru teatru cred că este tot ce îşi poate dori mai mult, din punct de vedere intelectual, un autor.

– Am o singură experienţă de acest gen – filmul care s-a făcut după Luni de fiere. Au mai existat şi alte proiecte în acest sens, dar nu au fost duse la bun sfârşit. Pe mine, trebuie să mărturisesc, mă interesează, în mod prioritar, adaptarea pentru teatru.

– În secolul al 19-lea, fără dubiu. A fost un secol bun. Chiar foarte bun. Dar mi-ar fi plăcut şi să îl urmăresc – chiar să îl urmez – pe Alexandru cel Mare în cuceririle lui.

– (râde) Cu Franz din Luni de fiere. E, clar, o proiecţie de-a mea. Am scris această carte la 28 de ani, iar Franz, am gândit atunci, ar fi putut să fie proiecţia mea peste 30 de ani. Mi-ar fi plăcut să discut cu el, da...

(se gândeşte)

– Clar, clar. O femeie. Dar nu femeia din Luni de fiere. Apropo: personajul chiar a existat, a fost real. Probabil că, în prezent, are vreo 60 de ani. O vacanţă spuneţi? Da... Mă gândesc că ar fi, poate, interesant să merg în vacanţă cu un personaj secundar – aproape anonim în carte, dar care, în condiţii speciale, ar scoate la iveală o personalitate fascinantă. Am câteva femei de acest fel în cărţile mele. (zâmbeşte)