| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Patrizia TocciNăscută în 1959 la Valecchie, Aquila, licenţiată în filosofie, predă materii literare la Pescara. A publicat: Un paese ci vuole/ O ţară ne doreşte (Japadre, LAquila 1990), Piatra serene/ Piatra senină (Tabula fati, 2013), La cittŕ voleva volar / Oraşul voia să zboare (Tabula fati, 2010), I Gigli della memoria/ Crinii memoriei (Tabula fati, 2013). Cu primul său roman, Nero č il cuore del papavero/ Neagră e inima macului (Tabula fati, 2017) a câştigat premiul V. Esposito. În 2022 a publicat antologia Le parole del silenzio/ Cuvintele tăcerii (Tabula fati), ce conţine creaţii poetice din 1990 până în 2020, din care am extras prezentele poeme. Când am citit întâia oară câteva poezii ale Patriziei Tocci m-am găsit şi eu repurtat în anii dintr-o lungă, vai, viaţă trăită aproape integral departe de întâmplările mele din timpul copilăriei şi adolescenţei. Acesta ar trebui să fie, îmi pare, printre atâtea motive ori determinări pentru viaţa reală, unul dintre cele mai ardente scopuri ale poeziei ce o duce spre un mister. Ori un miracol, un fel de magie ce ne face voiajori Columbi mereu în căutarea unui teritoriu, fie pierdut, o Itacă, fie unul ce pare îndepărtat: cu toate acestea, noi gata să-l recâştigăm ca al nostru propriu. Poezia Patriziei Tocci nu caută şi nu adoptă o scriitură doctă, sofisticată, complicată şi cu împrumuturi din atâtea modele ale ultimelor decenii (nici avangardiste, nici experimentaliste), pulsând cu naturaleţe în tot spaţiul său geo-spiritual în care versurile şi metaforele refac pura legătură cu trăitul. Versurile au poteci, unde?, în mărăcini, şi iată zborul imaginaţiei ce ne dă o punte de spiritualitate, nu neapărat exotică, ci tocmai printr-un grăunte al culturii noastre, unde atârnă budiştii rugăciunile, şi prin lecturile noastre ce ne-au făcut şi ele să retrăim ascunsele noduri ale sensibilităţii: papirusuri, pagini dedicate/ altor necunoscute suflete... Unele poezii au titluri trimiteri-invitaţii la mari nume ale poeziei universale şi la personaje memorabile din lecturile noastre, chiar şi adolescente, şi nu din întâmplare secţiunea se numeşte Citări: Vincent (desigur, van Gogh), Silvyei Plath, Citând pe Dante, Parafrazând pe Shakespeare, Emilyei Dickinson, Citând pe Nietzsche, Citând pe Rilke, dar şi un Monolog al Julietei, în care autoarea ar dori să se arunce cu întreaga sa corporalitate şi cu imaginarul destin de nenorocoasă... De la Dante, prin o aproape indescifrabilă imagine (o colivie/ lăsată deschisă acestui amurg..., în care flutură vântul...), ajunge la o prea umană terţină despre dureroasa condiţie umană: să se vadă lumină/ te vei vedea pe tine asemănător acelei infirme ce nu poate găsi poziţie în sus pe penele sale, ci prin a-şi repune în apărare durerea sa. Incitantă pentru mine este şi raportarea la Rilke (unul dintre poeţii ce mi-au schimbat nu numai parcursul poetic, ci şi, într-o oarecare măsură, viaţa, dincolo de al meu Giacomino recantese!): întâi de toate o luptă, în beznă, adică nocturnă, cu îngerul şi cu demonul: îmi pare o imersiune subscrisă în poetica marelui autor al Duineser Elegien scurtcircuitând condiţia dramatică a Omului singur între Bine şi Rău, între Dumnezeu şi Diavol. Amândoi rămân pentru poet Doi îngeri, în infernul oamenilor: mici Dumnezei, căiţi de ranchiuna/ de dinaintea lumii şi după creaţie/ umblă încă despărţiţi. Şi, totuşi, nostalgici pentru ceea ce n-a fost, disperaţi. Mă găsesc aici înăuntrul marilor scriituri poetice universale, întrucât simplitatea discursului, cu cuvinte de uz comun, este condusă spre viziuni-evenimente-întâmplări ale unei profunde şi uneori ale unei insolite semnificanţii metaforico-metafizice. Poezia seamănă cu un registru, catalog, particular vocabular ce-ar putea fi folosit şi ca paşaport spre a câştiga dreptul de a străbate întreaga existenţă identitară, dar nu numai, ci chiar ca un mod de a putea să facă să se iasă afară, în cuvinte ce se prezintă ca tăcute pe Singurătatea tăcerii şi, de fapt, pe tot ce a fost, era şi încă este viaţă trăită în întreaga sa vietate suculentă şi mai ales înăuntrul unor evenimente, clipe, lucruri trăite sau ca atare reevaluate de memorie în posesiunea trăitului, al său şi al Celuilalt. Poezia e chemată, în contextul acestei scriituri-lumi poetice propuse şi dăruite nouă de Patrizia Tocci, ca o terapie pentru a ne mântui setea şi foamea: Avem mereu sete şi mereu foame, /şi totuşi ne hrănim cu cuvinte:/ pentru toţi şi pentru niciunul/ o carte deschisă,/ o lamă de hârtie ce şlefuieşte/ spaţiul ori nebunia cerului/ ce uneori ne seamănă.../ Însă ne va fi mereu sete/ şi mereu foame. Prezentare şi traducere de George Popescu
Jurnal Minim Mă simt vinovată şi pentru Duolingo: mă persecută Cu engleza începută într-un moment De nemeritată euforie sub soarele de vară când totul seamănă unui borcan de miere. Fiece căţărare ca iepurele Alicei şi ceasul meu E prea înainte sau înapoi, nu mă aflu deloc La locul just. Plâng lucrurile, râd De mine, de firmiturile rămase la micul dejun Pe prăjitura făcută ieri. Dar mâzgălitura în puţine rânduri, Cântarul se mută de la un declic net. Şi dacă soarele nu-mi înşfacă norii Lumina aceea o văd spre mare, Încă mai departe, poate în Grecia Într-un port la Corfu unde sprijină Un podişor stricat Cu scânduri ce se leagănă Care oricum se deschid spre lume. Draga mea scriitură, tu care ştii Să-mi oferi călătorii fără să plec nicicând. Bilanţuri Există singurătăţi fără fond melancolii fără leacuri, vreri de duioşie pe care nimeni nu le linişteşte. Există. Te aşteaptă, furişate în casa pustie: când soseşti totuşi te sărbătoresc fiindcă demult nimeni nu deschidea acea uşă se arăta la fereastră, unde amurgeşte marea. În faţa mării Zice pescarul: Marea nu are prieteni. Să-ţi vorbească de mine doar obiectele, firmitura rămasă pe masă, fundul de sticlă în care se-amestecă mandala visului, scoica chitarei tale, ţigancă tristă prin împărăţii de salinitate... Tu vorbeşti de mine doar mistralul ce încâlceşte portul şi face să se tremure dorinţa... Demonul de amiază Acesta e ceasul căldurii de amiază: doar vântul ar putea descifra amprentele ultimului muşteriu. Pe unde trece acum e doar vad, nisip ce zboară în singurătate. De pe această plajă scriu, orfană de munţi, când mai toridă pare căldura. Însă nu există vers ce-ar putea măsura oricât departe, copilăria. Îmbătrânesc Îmbătrânesc oamenii pe care-i iubesc. amară duioşie, lungimi de ani Îmbătrânesc oamenii pe care-i iubesc în acest joc răsturnat în care înhaţ numai, rareori, un minuscul fragment: un bastonaş de zahăr filat, vârfurile degetelor lipicioase... Nu-i alt mod de a degusta. Afganistan Bărbaţii îşi rad barba, femeile cu greu îşi leapădă vălul, copiii aleargă zmeii. Şi e pace: de dincolo de ruine în care creşte opium şi însămânţează bombe moartea îmbracă o semilună de aur pe când umblă desculţă printre dune şi soseşte mereu prima... Lui Kafka Aştepţi mesajul împăratului, îl aştepţi când încă se face seară şi pe masă rămân paharele, aştepţi scrisoarea ce nu va sosi fiindcă tu vrei să nu ajungă niciodată. Nu se mai îngrămădesc cuvintele tale, suflare peste sticlele iernii. Ajunge abia un gest ca să le şteargă. De ce nu trăieşti, de ce nu mai trăieşti.
Vincent Voi veni să-ţi văd ochii, Vincent, firele gândurilor şi ale penelurilor, norii de la Arles, în paharele de absint, câmpurile netreierate corbii ce ciuguleau din grâu până şi inima. În ochii tăi ne vom privi, Vincent. Poeme din volumul Le parole del silenzio/ Cuvintele tăcerii, Tabula fati, 2022 |