Urstoiciu

Universul este cel real/fabulos al societãþii izolate, minimale, din jurul Cantonului feroviar 248, aflat la patru kilometri de localitatea Adjudu Vechi. Vãzutã prin ochii unui copil, comunitatea, redusã la câteva persoane/personaje reale/fictive (canto­niereasa, fata picherului, locomotiva cu aburi), este arhetipalã, reprezentând (ca în filmele americane) un început de lume, o întemeiere de imaginar. Poemele sunt pline de ingenuitãþi, de un ludic lexical, dând frâu liber fanteziei, afluenþelor monologice, transformând realitatea frustã într-un bavardaj posesiv/fantastic/utopic: „apoi, lumina din ochi, cât privesc eu/ în gol, iese plictisitã sã-ºi/ dezmorþeascã picioarele, viþicã legatã/ cu funia de coarne, la poartã, în haltã la adjudu vechi/ ºi strigã: trec/ poveºtile, iaca… (ºi cascã ºi se întinde)” (apoi lumina din ochi). Se remarcã voluptatea copilului de a vorbi, bucuria de a descoperi cuvintele ºi magia lor, adicã de a realiza contacte de comunicare/de autocunoaºtere, împroprietãrindu-se cu realitatea, de a se juca de-a transformarea concretului în abstract, deºi limbajul sãu este încã osmotic, este animal ºi spirit. De altfel, viziunea este integral miticã, amestecându-se aspecte ale ancestralitãþii rurale (pãscutul vacii, muncile câmpului), cu fascinanta lume a mecanicii feroviare (locomotiva, linia feratã, maºina de ciuruit, trifoanele, buloanele, cheile, cleºtile de traverse) ºi cu fantasmele omniprezente ale imaginaþiei infantile. Cartea prelucreazã fabulos semnele unei realitãþi insolite, creând o mitologie copilãresc-balcanicã, în care animalele/gândurile/fenomenele naturii vorbesc între ele, în care se amestecã Paradisul cu Turnul Babel, cu basmul, cu rânduielile arhaice, cu un bâlci al metaforelor, cu muncile obºteºti, breugeliene, cu stereotipii ale existenþei/gândirii/vorbirii, cu visele, cu nevãzutul, ca într-o cântare pe mai multe voci ºi pe mai multe imagini, reprezentând fragmente ale unui epos interior, debordant.

Deºi predominã umorul, dezinvoltura oralã, afluenþa/impetuozitatea, în planul grav se transmite ironia, satira, dezolarea, tragismul/perfidia aparenþelor într-o societate marcatã de sãrãcie, duplicitate politicã, servitute socialã: „ha: apocalipsul!/ apocalipsul, un leu bucata, striga uriaºul/ gerului (de la care cumpãrau/ muncitorii/ cãrþi, cãrþi apãrute demult, de anticariat, din/ regatul/ româniei, azi interzise) în vagon, la clasa a 2-a, în/ trenul cursã de persoane (pânã/ îl preda jos conductorul, la prima staþie, la adjud,/ când îl prindea/ miliþia ºi-i confisca <<animalele/ pustiului>>, anti-nu-ºtiu-ce, de popularizare) ºi el suna/ din trâmbiþã (una de la iarmaroc) ºi/ când scãpa de cercetãri, fugea de nebun, sãracul,/ pe zonã ºi urca în/ nouri (departe de religia oficialã)” (borcanele cu ºerpi).

Afundându-se tot mai mult în trecutul biografic, pentru cã volumul are o viziune regresivã, inversând cronologia, scriitorul recupereazã, dupã un insolit model proustian rusticizat, o culturalitate/ mentalitate/vârstã care s-au irosit ºi din care conservã, asemeni lui Marin Sorescu, din La Lilieci, însã în reprezentãrile unui copil, eºantioane paradigmatice care formeazã universul unic, insular, de la Cantonul 248. Imaginaþia, intensificatã de singurãtate, dã naºtere unui bestiar fabulos, cu animale groteºti, cu zoomorfisme care evolueazã într-un cadru real, un cal are opt picioare, tristeþea este o cãmilã care doarme goalã în pat, alt cal aleargã cu picioarele în sus iar din cap îi ies rãdãcini, altul are burta plinã de cãrþi, sau „e ceva moale pe ce stãm noi aici, ce-o fi?/ e o limbã (cu/ care putem face vrãji)… o/ limbã?/ (tremuri lângã mine, ai avut o presimþire, bâlbâi): stãm/ în gura unei arãtãri uriaºe de pe lumea/ cealaltã, cu dinþi…” (motorul de lemne), o oaie bearcã bea o ceaºcã de ceai etc. Poetul este stãpânit de o beþie a imaginaþiei, de un delir ludic, abuzând de libertatea/voluptatea de a translata gândul în vorbire, de a combina cuvinte, de a crea imagini. Copilul are sentimentul cã îºi apropriazã realitatea, atunci când o numeºte.

O încãrcãturã elegiacã este impusã de ideea morþii ºi, mai ales, de evocarea mamei dispãrute prematur, dar alte poeme sunt pãtrunse de tandreþe sau de visele copilãriei, de-a zburatul, de-a vrãjitul, de-a magia, eroul fãcând divinaþii printr-o sitã, populându-ºi solitudinea cu închipuiri, alcãtuind astfel un mozaic de fragmente ale imaginarului, dându-se viaþã unui univers cu accente expresioniste, cel aflat în perimetrul limitat numit simbolic adjudu vechi, cantonul 248: „ºi mama, abia întoarsã de la moaºã, din/ sat, de la adjudu vechi, îmi/ dã mie, de sperieturã, de întuneric, sã gust o gurã de ou/ crud, tãiat/ cu un fir de pãr ºi sã beau apã amestecatã/ cu tãciune ºi busuioc… bã,/ lasã motanul ãla în pace, cã l-ai jumulit de tot: ºi/ nu te mai prosti atât… ce uriaºi?/ ce balauri?/ pam-param-pam…/ dar eu nu ºi nu: ce semn o fi, cã pe cer au apãrut o sutã de ochi” (ah, o sutã de ochi). Pentru a mitiza, poetul recurge la percepþii primare, la un fel de animism generalizat, la un real miraculos cãruia îi augmenteazã aspectul poetic, la o tehnicã de cunoaºtere proprie copilului, la coduri arhaice. În felul acesta, tânãra de la magazinul de îngheþatã vinde frig, sufletul bunicului se urcã pe cruce ºi zboarã la cer, lumea (imaginatã) este un teatru în care un singur personaj (poetul) joacã toate rolurile, inspectorii de la regionalã vin cu un rapid coborât din ceruri, mireasma unei roze este chematã asemenea unei feline: pis-pis, o dimineaþã de primãvarã este cât o pãtlãgea. Sufletul, evocat adesea, se dovedeºte a fi, de fapt, raþiunea copilului/autorului. Desigur, textele au o mare încãrcãturã afectivã, surprind trãiri/nuanþe sufleteºti expresive, inocenþa, singurãtatea care îºi creeazã propria societate, dificultãþile vieþii, într-o perioadã ingratã, care sunt traduse în fabulos, convertite în mitologie popularã, sensibilitatea poeticã ºi neastâmpãrul ludic: „mã împunge ºi azi luciul comorilor dinlãuntru,/ e o expansiune a firii, atunci/ þineam figurinele de lut, mingile de plumb ºi hãþurile/ sufletului direct pe acoperiºul casei, la/ hornuri, ascunse sub þigle// iar descoperirea fiorului iubirii, al regãsirii în singurãtate/ ºi al primei poezii scrise pentru lumea/ cealaltã, îºi fac încã obiectul cercetãrilor de mâine” (mai stãruie învãþãtura).

Tentaþia iubirii este prezentã în aceastã poezie, jumãtate realitate, jumãtate reverie, aºa cum se întâmplã, de altfel, cu toatã lirica scriitorului. Ea se înscrie în excesul de sensibilitate, în temperamentul efuziv pe care scriitorul nu ºi-l poate stãpâni: „ºi inima mea, clopoþel: ºi totul în mine, un protest existenþial” (îmi apari). De fapt, conturarea eroticii coincide cu momentul înstrãinãrii, nu numai a celei fizice, de culcuºul cald al iluziilor de la Adjudu Vechi.

Poemele de formare, matriciale sunt importante pentru cã în ele se recunoaºte, într-un stadiu magmatic, universul puternic, bine marcat al liricii lui Liviu Ioan Stoiciu, definitiv fascinat de himerele obârºiilor, de insula existenþialã/interioarã a copilãriei, a Cantonului mitic.