Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mirabila natură umană

        de Paul ARETZU

Petre Got are o activitate literară îndelungată, fiind autorul unui număr considerabil de volume de versuri. Pentru o parte dintre ele și-a ales ca sursă, cu o bună intuiție, poezia și spiritualitatea pe care i le-a oferit zona natală a Maramureșului. A realizat astfel o lirică definită de o mitologie subiectivă, adecvând, adică, un material cutumiar insolit la propriile stări sufletești, la propria viziune existențială. Este o poezie a ritualului, dar și a freneziei, o originală monografie/biografie tensionată, însuflețită, trecută prin simțire și prin reflecție. Cu vremea, autorul s-a desprins de matca antropologică, extrapolând experiența originară. Însușindu-și în profunzime programul tradiției, poetul recuperează valorile acesteia, simbioza dintre om și univers, opțiunea pentru modelul rural, caracterizat prin genuinitate, credință, autenticitate, întoarcerea la arhetipuri, la simplitate, la comuniune, la origini, la logos.

Volumul Protocolul norilor (Editura Paralela 45, Pitești, 2007) îmbunătățește tematic și stilistic registrul autorului, oferind o voce predominant confesivă, meditativă, autoreferențială dar și contemplativă, ca o concluzie a unei experiențe de viață, având un lirism mai puțin concret decât cel obișnuit, definibil printr-o evanescență accentuată. Seninătatea, claritatea aparțin biologic unei autumnalități târzii. Alchimia scrisului, exprimată într-un poem preliminar, cu ecouri blagiene, constă în har, jertfă, împărtășire, miracol, înviere și, desigur, corolă inefabilă: „A scrie, a face poezie, zici,/ Este o sinucidere/ Dulce, subtilă, amară.// A imprima nu cu pixul/ Sau la calculator,/ Ci direct cu sufletul/ Devenit fir de lumină,/ Platină în miezul din miezul clipelor/ Târzii, calme, severe,/ Când Îl simți pe Domnul/ Umblându-ți în preajmă/ Cu pași de cerb.// Blând se aprinde tăcerea,/ Bucuria uitată,/ Trăirea ascunsă într-un filon/ Al subconștientului viu.// Oameni buni, frații mei,/ Veac trist,/ Nu ucideți metafora, zborul lăuntric,/ Suspinul crinului, cugetul stâncii.// Cu o singură corolă, jur,/ Primăvara poate porni.” (Impuls). Un idealist, autorul crede în resursele lăuntrice, în puterea oamenilor de a se salva prin miracolul poeziei, de a rămâne circumscriși frumosului și moralității. Viziunile sale sunt integratoare, servind unei sintaxe universale, unor corespondențe multiple, regeneratoare.

Pentru poet existența înseamnă zbatere, neliniște, un foc ceresc nesfârșit. Principiul de echilibru este, însă, unul dualist, imaginile entuziaste fiind contracarate de cele sceptice, fertilitatea este domolită de perspectiva neantului, excesul de celestitate este temperat de amenințarea infernalității, ispitirile veșniciei sunt zădărnicite de îndoielile vremelniciei. Pe măsură ce se apelează la realitatea imediată, la invazia tot mai mare a prozaismului, la iresponsabilitatea guvernatorilor lumii, la pericolul distrugerii unui miracol dumnezeiesc, speculațiile sunt înlocuite cu tonuri vehemente: „Traversăm intersecția devenirii noastre,/ Acum, acum, spunem/ Și strângem din dinți.// Făclii uriașe ies din catacombe,/ Multe nu vor mai ieși nicicând,/ Noi ziduri amenință zarea,/ Zidurile din noi sunt cumplite.// Aceiași cameleoni, alte culori,/ Lupta se dă pe centimetru pătrat,/ Pe moleculă, pe neuron;/ Răstignirile de azi/ Întrec iadul din iad.” (Acum, acum).

Urmărind un traseu istoric/spiritual, poetul iese în arena civică, își asumă rolul moralizator, evocă memoria tatălui, fost deținut politic. Idealitatea, integrarea în culturalitatea geografiei sacre sunt convertite într-o lirică a lucidității, a incriminării moravurilor decăzute, a efortului de restaurare a adevărului. Satira este indirectă, transfigurată în metafore: „Vipera prânzește miresme,/ Mânzul uită că este copil,/ Stânca rememorează/ Solfegiul vântului fraged.// De unde va veni echilibrul/ Firesc precum un izvor?” (Avem nevoie). Căutător al valorilor absolute, plin de speranțe, scriitorul se pomenește în mijlocul unei realități care
nu-i produce decât consternare și îi agravează scepticismul. El este afectat de amestecul aberant de planuri, de incongruența dintre tragedia istoriei și poezia existenței, de mezalianța dintre rai și iad: „Sensuri se ciocnesc, flăcări vii,/ Cuțitul până-n măduvă ajunge/ Când demnitatea este umilită.// Îngerul veghează/ Nașterea metaforei fragede,/ Respirația paginii târzii.” (Contrast).

Ororile umane sunt alternate însă cu miracolele pe care le oferă natura, este înlocuit spectacolul infam al conjuncturii politice cu imagini tonifiante ale mediului care trezesc amintiri delicate: „Pe câmp, prin păduri,/ Sub coajă de brad;/ Pe malul râului,/ În unde zglobii;/ Pe vârf de munte,/ În floarea-de-colț;/ În arhitectura albinelor/ Ți-am căutat sufletul/ De copil.// Nu-i nicăieri, nu-i.// Parcă s-a suit/ Pe fir de stea tânără și/ Te așteaptă să vii.” (Stare).

Poetul știe că între ființa umană și natură s-a creat o prăpastie, o primejdioasă alienare. De aceea, și-ar fi dorit ca în grădina lui Dumnezeu să nu fi fost om, să nu fi cunoscut zbaterea, amarul. El crede, și aceasta este tema importantă a cărții, că omul trebuie să învețe din nou alfabetul creației, să se întoarcă la armonie, să resusciteze misterul existenței. Este, de fapt, traseul inițiatic pe care autorul îl face periodic, pentru regenerare, de la șes la munte, de la oraș la obârșii: „Numai brazi, numai cer,/ Numai tăcere./ Departe au rămas zbateri, tumult,/ Răni deschise.// Pacea mea durează/ Doar câteva zile,/ Sufletul abia încearcă vindecarea.” (Numai brazi).

Mirabilei naturi i se adaugă taina iubirii și a tandreței, împreună formând o corolă a purității, a gingășiei, reprezentând mijloacele fundamentale ale regenerării sufletului. Unele poeme exprimă cu grație nostalgii, evocă imaginile tinereții, reverii, speranțe, deplâng urmele trecerii. Melancolia are mai degrabă o simptomatologie clasică, este plină de seninătate, contemplativă, semn al acceptării destinului și al împăcării, al unui naturism constant: „Mă acopăr cu haina tristeții,/ Între noi se așază grilaj de vise./ Distingi semnele sfârșitului?/ Mă întrebi mângâindu-mă,/ În timp ce eu își spun:/ Ascultă mai bine/ Pâlcul de trandafiri albi/ Din colțul grădinii,/ Zborul pescărușilor disperați/ Și steaua rănită/ De sub pleoapa mea stângă.” (Mă acopăr).

O iubire împlinită, devotată, de toamnă, expresie a bunătății și a credinței, a vârstei chibzuinței, domină finalul cărții, relevând rostul existenței ca armonie, concordie, lealitate, ca înțelegere a esenței spirituale a lumii. Treptat, poemele se transformă în simple rugăciuni, în cântări sufletești ale divinului. Refăcând liric traseul propriei existențe, ajuns la un moment de răscruce, poetul cântărește cu luciditate: „Sunt mulțumit, sunt/ Aproape vecin cu încântarea,/ Dar clipa zboară, uite/ A și trecut.” (Nu chemăm îngerii). Indefinibil, imperceptibil, destinul rămâne plin de mister, trecerea se justifică numai prin împlinirea valorilor umane: „Te îndepărtezi de mine, subtil,/ Devii un ecou tot mai stins./ O, clipă, amară ești,/ Dulce totodată,/ Mă rănești, mă vindeci deopotrivă./ Te laud cu măsură, te cert.// […]// Revin întărindu-mă prin rugăciune,/ Prin paharul iubirii întregi.” (Te îndepărtezi).

Prin acest volum, Petre Got confirmă dar se și detașează de tradiționalismul care îl definește. Cartea oferă, într-un mod discret și sensibil, imaginea a unui degustător al existenței, parte moralist, parte romantic, a unui gânditor aflat la un moment faustian, când face bilanțul și când trebuie să opteze pentru soluția definitivă, alegând, conform structurii sale umaniste, armonia și detașarea contemplativă trecute prin semantica spiritualității.

Nr. x/200x
Strepezeli și strapazane
de Nicolae Prelipceanu

Dinu Flămând
de Adrian Popescu

Festivalul Național de Literatură Sensul iubirii la cea de-a XII-a ediție
Ioana Dinulescu

Din Jurnal (1995)
de Gabriel Dimisianu

Ultimul metafizician
de Ionel Bușe

Dimoviana (IV)
de Dan Cristea

Poeme
de Ioana DINULESCU

Râsul, tristețea și scena
de Gabriel Coșoveanu

În căutarea puterii
de Dania-Ariana Moisa

Textul ca „luminare“
de Gabriela Gheorghișor

Un roman familial
de Bucur Demetrian

Astăzi, despre cărțile de înțelepciune
de Ioan Lascu

D-ale carnavalului literaturii
de Paul Aretzu

Un roman caleidoscopic
de Petre CIOBANU

„Patriarhul“ și memoria culturală
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Centenar Mircea Eliade

De ce să epilăm spre Vest
de Mircea GHIȚULESCU

Poeme
de Javier Bozalongo

Amandament la Zorba plăsmuitul (II)
de Maria - Gabriela CONSTANTIN

Poeme
de Olga ȘTEFAN

Poeme
de Andrei NOVAC

Relatare despre moartea mea
de Gabriel Chifu

Tradiție și originalitate
de Nicolae BALOTĂ

Kirillovnele
de Marina Țvetaieva

Cea de-a 60-a EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE FILM DE LA CANNES
Marc CHAMBOST și Cornelia CIOLAC

Ion BARBU:
de Mirela GIURA

Arte parțiale
de Horia Gârbea

Poeme
de Elisabeta PREDA

Carnet plastic
de Ema Mărculescu și Constantin Urucu

Motive ale poeziei victoriene
de Victor Olaru

Lumini de neocolit ajunse urgențe
de Henri ZALIS

Rezistența la enclavizare
de Florea MIU

Mirabila natură umană
de Paul ARETZU

Vocație poetică și ființă creatoare
de Mircea MOISA

„Clocotrism“ feminin
de Petre CIOBANU

Pictorul Ioan MIREA

Poeme
de Petruț PÂRVESCU

Poeme
de Cristian-Liviu BURADA

Este vreme…
de Daria DALIN

La vie en rose
de Valentin DASCĂLU

Animalul totemic în povestirile „ Șarpele“ de Mircea Eliade și „Lostrița” de Vasile Voiculescu
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

Iubire și lege morală. Suferințele tânărului Werther(III)
de Ion MILITARU

Serghei ESENIN (1895 – 1925)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri