Poezia lui Dumitru Chioaru seamãnã foarte bine cu burgul transilvan în care locuieºte, având în ea rigoarea, dar ºi voluptatea ascunsã medievalã, þintind parcã performanþa unui Brukenthal poetic, cu austeritatea sãlilor, cu încremenirea sutelor de tablouri, din care totuºi te urmãresc tainic ochii rotitori ai unor personaje de epocã. Dacã am continua seria analogiilor, vom recunoaºte ceva din eleganþa sfioasã, simplã a lui Vermeer din Delft sau din hieratismul expresiv al lui Van Dyck. Într-un astfel de mediu, predominant plastic, poetul îºi degustã melancolia culturalã, extrage din teascurile contemplativitãþii meditaþii saturniene, face exerciþiul unor ruminaþii interioare. El urmeazã consecvent un ritual al solilocului.

Ca ºi antologia anterioarã (Vara de fosfor, 2002), cea actualã, Clipe fosforescente (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, cu o prefaþã de Al. Cistelecan), conþine în titlu ideea de ardere rece, reflexivã, excluzând combustia violentã, dar implicând luminiscenþa timpului. De altfel, melancolia (definitorie pentru poet) este un reflex al dimensiunii temporale, al trecerii, adicã al metamorfozelor, al anotimpurilor, al peisajelor, al fructelor, al ascunziºului cãmãrii, al preumblãrilor, al singurãtãþii, al scrisului.

Poezia lui Dumitru Chioaru face un exerciþiu de înþelegere a actului de creaþie, pornind de la/rãsfrângându-se în propriul imaginar, înscriindu-se în parametrii unui temperament nostalgic, reflexiv, esenþialmente stilizat.

Volumul de debut, Searã adolescentinã (1982), înregistreazã cu o exaltare timidã diferite semne, ale inhibãrii în faþa miraculosului feminin, ale unui real care invadeazã simþurile ºi mintea, imaginea aproape senzualã/organicã a morþii/a pãcatului, începutul lumii sau o nouã zi a oraºului, toamna anunþând crepuscularitatea, pornindu-se, de regulã, de la o indiscreþie în faþa unei interdicþii: „Primãvara pe câmp vine o flacãrã verde/ o datã cu profilul/ femeii (în timp ce udã florile/ în balconul alãturat) pe fondul de luminã/ inutilã fiindu-i îmbrãcãmintea;/ las cartea/ ºi ochii coboarã închiºi” (Reverie de primãvarã). Sau „Despicatã de o razã în mijlocul strãzii/ (era viziunea integralã a morþii)/ pieptul rãsfrânt cearã adunatã sub flacãrã;/ mãrul oprit de frãgezime uranicã/ strãluminându-i sacii cu alge ai plãmânilor;/ inima desenatã în ruj;/ venele toate curgerea sângelui/ în dorul lui dupã inimã/ ca printr-un arbore genealogic/ copie/ a ºarpelui alunecând sub altele/ pânã la mãrul de frãgezime uranicã/ oprit în gâtul primei femei -/ apoi raza s-a prãbuºit/ ca un bãrbat/ în genunchi.” (Mãrul de frãgezime uranicã) sau „Dimineaþã de noiembrie cum/ trupul unui animal despicat de-a lungul unui zid” (Toamnã în aºteptare). Tocmai astfel de realitate ascunsã sub voaluri, aparent imuabilã, pe care poetul nu îndrãzneºte sã o denudeze, preferând jocul închipuirii, al simbolurilor ºi imaginilor, este producãtoare de melancolie. Poemele suferã de nostalgia realitãþii care, dintr-o pudoare intelectualã, rãmâne enigmaticã. De fapt, Dumitru Chioaru nu alege calea de cunoaºtere empiricã, directã, ci una care include ritualul cultural, livresc. Poetul foloseºte un filtru alcãtuit din amintiri, din tablouri compuse în minte, din reverii: „Ah, toamna rugineºte oraºul!/ O razã arde în cafea unduind cu amintirea/ pãrul ei lung îºi scuturã aurul;/ aceeaºi femeie ieºind acum/ de sub miºcare creionului pe hârtie” (Înãlþare pe degete). Autumnalitatea, crepuscularitatea, singurãtatea, deambulãrile, dimensiunea metafizicã a cafelei de dimineaþã, apatia, rãceala ºi întunericul casei sunt complementaritãþi ale unei viziuni saturniene. Starea aceasta nu este nicidecum o formã de suferinþã, ba, dimpotrivã, îºi are voluptatea ei amãruie: „Amintirile, ah, se fac mai dulci/ când toamna rugineºte oraºul.”(Înãlþare pe degete). Ca la puþini autori, universul liric este restrâns ºi consecvent, iar rafinamentul îl salveazã de monotonie. Poetul nu are percepþia prezentului, el alegorizeazã fin, vorbeºte despre stãrile care emanã din lucruri, despre halourile acestora, abstractizând adesea. Se manifestã, cu siguranþã, ºi un spleen (tristeþea de a mã închide cu aceleaºi), determinat de lumea banalã a obiectelor, de continua repetare. Melancolia este un amestec de peisaj ºi de stare sufleteascã, dominat de blândeþe, parcã impersonal, lipsit de patetism/de bacovianism. Moartea pare a fi numitorul comun al volumului. Poemele alcãtuiesc un evantai de confesiuni reflexive ale poetului tânãr la impactul cu lumea. Închiderea în sine, monologul solipsistic par a fi soluþia cea mai puþin traumatizantã: cineva se închide în casã ºi aruncã cheia afarã. Aºa numitele stampe sunt mici misterii, un fel de pantomime care au ca temã ispitirea Evei. Elogiind memoria, poetul opteazã pentru mitologia trecutului, pentru tradiþie, pentru întoarcere ºi perspectivã contemplativã.

Al doilea grupaj de poeme, Biblioteca geneticã, este alcãtuit din texte autoreferenþiale, din meditaþii metapoetice cu privire la vocaþia creatoare ºi epifanicã a scrisului („poemul e o copie la indigo/ dupã ziua creaþiei/ […]/ cuvântul trup imprimã ºi/ trupul cuvânt” – Dupã ziua creaþiei), transfuzarea de viaþã (globule roºii) în pagina albã, condiþia dilematicã a poemului, ca loc al morþii sau al naºterii autorului, ca oglindire holograficã sau ca serii de fractalii ale eului („trupul meu pe trupul unui copil/ tatuat se vedea/ între mine ºi el – depãrtarea falsã/ din argintul oglinzii” – Trupul meu pe trupul unui copil tatuat) etc.

Poezia lui Dumitru Chioaru este densã, condusã de o gândire structuratã metaforic, având o uimitoare coerenþã, nu linearã, ci contorsionatã, dar urmãrind cu clarviziune ideea. El obscurizeazã întru câtva discursul, prin fracturare, prin elipsã, dându-i efectele de adâncime ale mierii de chihlimbar. Tema autoreferenþialitãþii le adjudecã ºi pe celelalte cum ar fi cea a timpului, a luciditãþii memoriei, a convertirii materiei în spirit, a unui scris sangvinar, cãruia i se aduce jertfã, a compoziþiilor de peisaje care plutesc într-un container psihic saturat cu melancolie, a discreþiei livreºti. Oglinda apare adesea ca martor, ca spaþiu etern al memoriei, al poeziei, ca refugiu sau ca moarte.

Reflectãrile se multiplicã în ciclul urmãtor, Secolul sfârºeºte într-o duminicã. Realitatea întreagã devine o infinitã oglindã: oraºul pentru oboseala locuitorilor lui, fumul de þigarã ºi cafeaua pentru imaginea matinalã a femeii, femeia de o noapte pentru dragostea neostoitã a bãrbatului, poezia pentru singurãtatea autorului, cuvintele pentru palidele lucruri, zarurile pentru destin. Chioaru este poet al conciziei, poemele lungi, discursive dilueazã materia poeticã ºi îºi pierd calitatea reprezentativã, mãiestria, lucrãtura finã. Multiplicarea, ubicuitatea specularã nu fac decât sã falsifice lumea, existenþa, sã înstrãineze ºi sã desacralizeze condiþia poeticã/paradiziacã a omului. De altfel, trecerea în spaþiul virtual, ieºirea din realitate înseamnã renunþarea la identitate.

În tot mai mare mãsurã, poetul devine un releu între lumea dinãuntru ºi cea din afarã, cum se întâmplã în grupajul Noaptea din zi. Recuperarea întunericului, adicã a misteriosului abisal, întoarcerea în sine pentru a vedea mai bine lumina exterioarã, fac parte din actul mistic al revelaþiei/resurecþiei poemului: „Pune-þi între paranteze viaþa trecutã! mã sfãtuie/ îngerul pe jumãtate cãzut/ în deºertul roºu -/ pune-þi între paranteze amintirea cãrãrii din grãdinã/ pe unde te întorceai copil cu sânul plin/ de mere cãpºuni pepeni altã datã cu-n iepure/ rãtãcit printre straturile de morcovi ºi pãtrunjel/ pune-þi între paranteze drumul prin lanul de grâu/ vântul roºu care smulgea grâul din rãdãcini/ gara mirosind a þigãri proaste ºi a þigãnci/ ce dormeau cu ochii negri deschiºi/ ca niºte tuneluri fãrã capãt/ scoate ºinele trenului ºi aruncã-le ca pe potcoave/ pierdute de cai în urmã/ închide toate geamurile trenului ºi ochii/ închide-i cu mâinile amândouã! -/ i-am ascultat îngerului sfatul/ închizându-le în mine ca într-un bagaj/ pe mine închizându-mã în acelaºi bagaj/ cu miros de þigãri proaste ºi þigãnci/ ce dorm cu ochii negri deschiºi/ ca niºte tuneluri fãrã capãt/ ghicindu-mi în palmã drumul cuvintelor/ pânã la învierea tuturor în poem” (Învierea în poem). Se remarcã ºtiinþa/acurateþea construcþiei ºi mai ales amorsarea de iluminãri, un sistem infailibil de spiritualizare a poemului. Noaptea din zi conoteazã ºi ideea morþii insidioase. Disputa dintre întuneric ºi luminã este prezentã mai tot timpul constituind un fel de gnozã, funcþionând ca background, ba putând fi recunoscutã ºi în tehnica de tip plastic a clarobscurului, folositã cu bunã ºtiinþã ºi cu bune efecte. Poetul urcã sau coboarã scãri labirintice, prin tuneluri înguste, prin hrube pline de lut, ducându-ºi cu sine umbra obsesivã, uneori chiar douã, pentru ca brusc sã aibã revelaþia inefabilitãþii: „am urcat de atâtea ori ºi am coborât/ pe scara orange doar cu umbra, sprijin în momente de imponderabilã/ nostalgie a nopþii -/ dupã bãtãi ca de inimã în uºã/ am deschis uºor cum ai cãdea în visare/ ºi am zãrit frumuseþea foii nescrise/ o femeie despuiatã ziua-n amiaza mare/ pe scara orange/ ca ºi cum toate ar fi fost întâmplãtoare” (Scara orange). Corespondentul viziunii htoniene, ca imagine a recluziunii, îl reprezintã captivitatea camerei înþesate cu cãrþi, cu oglinzi, marcând fie evaziunea, fie accentuarea singurãtãþii/claustrofobiei. Alternativa o constituie peregrinãrile pe strãzile bãtrânului burg, prin parc. În poemul Tabla de ºah, poetul dovedeºte cã nu este tot timpul un îngândurat plin de gravitate, ci ºtie sã foloseascã ºi partitura ironiei, e drept, a uneia plinã de tragism existenþial.

Scriitorul cautã adevãrul în cãrþi, un fel de Dumnezeu al sãu fiind cuvântul. Poza pe care ºi-o asumã, cu care trece prin poeme, este una insomniacã, abstrasã, pierdutã în labirinturi fãrã ieºire, a unui dezabuzat al existenþei, a unui nostalgic nativ.

Partea din volum numitã Scene din oraºul-vitraliu relevã, într-o terminologie blagianã, manifestarea matricei stilistice, adicã existenþa subliminalã a spaþiului ca imagine culturalã. În poezia lui Dumitru Chioaru se recunoaºte atmosfera oraºului medieval, a cãrui splendoare este ascunsã sub ruine, care conþine o metafizicã a timpului ºi a destinelor, care predispune la nostalgie/melancolie, în care freamãtã continuu un stup cultural, motive pentru care s-a simþit dator sã dedice un volum Sibiului. Poemele configureazã o geografie sentimentalã, personalizatã, sunt rãscolite vremuri ºi se utilizeazã, din spirit de consonanþã, intertextualitatea. Este o carte-inventar de felul Antologiei orãºelului Spoon River, dar sensibilã, culturalã, cu ancore în trecut ºi în prezent, scoþând parcã în exterior muzeul Brukenthal, înviindu-l.

Dupã imaginea luminoasã, seninã a unei topografii sacralizate, autorul redevine elegiac, sceptic, înstrãinat într-o realitate grotescã, într-un timp profanat, în care se strãduieºte sã regãseascã poezia ce l-a pãrãsit. Textele din Viaþa ºi opiniile profesorului Mouse reprezintã o liricã a crizei ºi a schimbãrii. Care vor fi direcþiile: poate spre un neoexpresionism adus la zi, poate spre sapienþialitate: „M-au încercuit anii/ ca pe nucul strâmb din grãdinã/ sub povara inelelor/ nucul scade în înãlþime/ dar se îngroaºã cuibãrindu-se/ între ierburi/ ca într-o coajã de nucã” (La jumãtatea drumului). Oraºul este, de aceastã datã, unul al intemperiilor care vestesc încheierea anului/timpului, dar cãldura dulce din pragul casei este îmbietoare. O nouã epocã se anunþã, aceea a pãdurii tehnice, a literaturii pe calculator.

Voce singularã în corul liric, Dumitru Chioaru pare, la prima vedere, un anacronic, un poet care crede în destinul veºnic al cãrþii, un umanist târziu care mai sperã în desãvârºirea culturalã, un observator melancolic al istoriei/existenþei/timpului, un rafinat al formelor, creator al unui þinut propriu, ºi, paradoxal, tocmai de aici vine forþa sa.