Eugen Negrici nu este interesat de miturile intrinseci literaturii, de natura ei mitică, ci de miturile cadru, de refugiu, cele care influenţează din afară procesele culturale, de-naturându-le, distorsionând rapoartele lor de cunoaştere reală. Procesul observat este de mitificare şi mistificare, totodată. Este vorba de fantasme ale inconştientului colectiv, intrând în funcţiune de la sine sau manipulate de putere. Mitul înseamnă un mod simbolic de a citi realitatea, determinat de imaginarul atavic, de o reacţie previzibilă la anumiţi stimuli, de justificări apodictice dintre cele mai insolite, constituite totuşi în tipare de psihologie colectivă. Eseistul nu dispreţuieşte realitatea miturilor care direcţionează, ci încearcă să le afle mecanismele de formare şi de exercitare, şi le urmăreşte traseul pervertit. Chiar relevă fondul lor dramatic, tulburător: mitul Patriei primejduite, al Poporului ales, al Complotului, al Salvatorului, mitul Vârstei de aur ori al Paradisului pierdut. Sursa acestor mituri există în mentalitatea colectivă, dar ele urmează trasee neprevizibile, manifestându-se divers, fiind reversibile. Metoda de interpretare este interdisciplinară, angajând domenii diverse, antropologie, psihologie colectivă, psihanaliză, istoria mentalităţilor, sociologie, teoria manipulării.

După ce constată fervoarea mitogenetică a poporului român şi fixează motivaţiile şi mecanismele acesteia, autorul se ocupă de hologramele ei în literatură, preluate din macrosocial şi istoric: „De la naşterea ei, literatura română modernă a preluat temerile legate de fragilitatea fiinţei naţionale preschimbându-le în temeri legate de fragilitatea fiinţei ei. Bolile, neîmplinirile, crizele de creştere au evoluat cam la fel şi sub presiunea aceloraşi factori perturbatori. Neliniştile, traumele, accidentele istorice, spaimele fiinţei naţionale au secretat toxine sau stimulenţi specifici care au înrâurit, neînchipuit de mult şi până în articulaţiile lui profunde fenomenul literar românesc. Temperatura şi semnele clinice ale literaturii – care nu a cunoscut decât arareori o evoluţie normală – au reflectat starea conştiinţei naţionale şi procesele mentalului colectiv. La rândul lor, literatura şi instituţiile ei capabile să răspândească mituri au determinat o anumită configuraţie a mentalului românesc.” (p. 23). Literatura română, afirmă autorul, conţine reflexul a două stări de conştiinţă (angoase), sentimentul vacuităţii şi al frustrării şi sentimentul primejdiei prezente sau viitoare, manifestat de regulă sub formă idealizată (mitizată), ca mijloc de compensare psihică.

Întârzierea formării literaturii române s-a datorat nu numai coordonatelor istorico-geografice nefavorabile, dar şi ordinii priorităţilor vitale/spirituale şi implicit nivelului de culturalitate derizoriu (analfabetism masiv, deci lipsa cititorilor). De fapt, această situaţie se încadrează în legităţile zonei, manifestându-se cam în toate stătuleţele sud-est europene. Ca atitudine, cartea lui Eugen Negrici este o procopiană (alta decât cea oficială) istorie secretă a mentalităţii românilor. Iar, din dorinţa de a declanşa reacţii, eseistul face cu consecvenţă exerciţiul de advocatus diaboli.

Importanţa mare acordată literaturii în perioada paşoptistă (când omul politic avea şi aura scriitorului) şi, de regulă, activarea acesteia în momente istorice cruciale s-a perpetuat şi în vremea comunistă când frustrările colective
i-au dat dimensiuni mitice. Se explică astfel cultul pentru literatură şi pentru citit, ca o conversiune, ca defulare. Se adaugă reacţia tipică la orice restricţie, precum şi revelarea hermeneutică, citirea printre rânduri, literatura devenind comunicare clandestină, complice, oglindă a unui sine dedublat. Cititul în cheie se făcea atât de lectorii obişnuiţi, cât şi de cenzori şi s-a transformat într-o psihoză naţională. Cota valorică a cărţilor creştea în funcţie de îndemânarea de a strecura aluzii. Autorul disecă fluctuarea interesului pentru literatură în diferite contexte istorice şi politice şi modul în care acestea sunt angrenate în provocarea iluziilor compensatorii.

Structural, locul acestei cărţi ar fi înaintea panoramicei Literatura română sub comunism, ca prolegomene, iar amândouă ilustrează teza mişcării valorilor din Expresivitatea involuntară, găsindu-i noi resorturi. Autorul, un autenticist, consideră false istoriile literare, construcţii in vitro, idealizate, pe când realitatea este plină de accidente, discontinuă şi, mai ales, alterată de iluzii. În condiţiile unei cote mari de relativitate în domeniul literar, autorul contestă eficienţa unor termeni absoluţi, de felul: clasic, capodoperă, permanenţă, care implică încremenirea în admiraţie, autoritatea incontestabilă a tradiţiei: „Ne dăm sau nu seama, clasicii ne obligă să le recitim zilnic crezul, ne supun unui viol estetic şi ne constrâng să înghiţim zilnic, de bunăvoie şi cu entuziasm, ca pe o fatalitate, azima modelului lor etern şi imuabil.” (p.37). Aserţiunea este simptomatică pentru întreaga carte.

Făcând o subtilă teorie a receptării, Eugen Negrici crede în estetica unică, numai a momentului lecturii, consumată la prima întâlnire, literatura însăşi fiind un produs al anarhiei, al ruperii de timpul trecut. Artistul, spune, trebuie să vizeze codul epocii. Opera apare ca indeterminare, desprinsă de tradiţia moartă, creaţie integrală (suficientă sieşi), deschisă, liberală, deci, paradoxal, utopică. Este totuşi greu de atins o asemenea desprindere, fiindcă libertăţile şi restricţiile scriitorului se angrenează cu libertăţile şi restricţiile cititorului. Dacă altădată scriitorii erau clasificaţi în funcţie de gradul de prelucrare, de astă dată criteriul este cel al gradului de desprindere de model, de orice natură ar fi acesta. Pe lângă anamneză şi diagnoză, cartea are şi o componentă profetică, previzionând. Întreţinând mitul perenităţii literaturii, istoriile literare sunt de fapt istoriile hoiturilor literare, pe care le menţin în stare de îmbălsămare. Se fac speculaţii şi analize de mare rafinament, cu privire la condiţiile actualităţii operei, la compromisurile pentru supravieţuirea acesteia, la noncoincidenţa dintre modalităţile textului şi orizontul de aşteptare. Este recomandat textul revelat, unic, fără trecut identificabil, fără emulaţie, citit o singură dată când se şi consumă. Se propune o metodă de lectură reală, autentică, atunci când, pe traseul scriitor-cititor, nu apare niciun intermediar exterior (ideologic), cât relaţia este absolut personală, cât nu se socializează: „O operă, o anumită, cutezătoare operă este, doar pentru o clipă, inovatoare şi vie numai atunci când neagă – cum considera cu dreptate Adorno – toate normele artistice şi sociale, când contrariază, în chip absolut, atât la nivel formal, cât şi la nivelul conştiinţei sociale.” (p. 44). Când textul şi-a format un sistem de aşteptare, el este deja îmbătrânit, cărunt, adică pe cale de a muri. Oficiul mizericordios de reanimare îl face critica, recurgând la tot felul de trucuri de recuperare. Autorul disecă lucid, cu mare acurateţe fenomenalităţile textului. Are, desigur, dreptate că operele sunt perisabile, că devin anacronice, dar nu în integralitatea lor, fiindcă există simboluri, nuclee tematice perene, translatări, care continuă să fascineze, care se constituie într-o tradiţie. O invariabilă, care se învăluie în conotaţii mitice, este imaginea aureolată a primei lecturi a unei scrieri.

Autorul se ocupă apoi de amănunţirea cazurilor de mistificare a valorilor. Prejudecăţile privind sacralitatea şi deci inviolabilitatea patrimoniului anulează orice intenţie de revizuire. La fel, Istoria… lui George Călinescu este un argument infailibil. Aceeaşi încremenire a funcţionat pentru ierarhiile stabilite de comunişti. O stufoasă mitologie a personalităţilor, din diferite domenii, devenită sacrosanctă, se transmite din generaţie în generaţie, fără nicio ezitare. Dintre providenţialii culturii, încadrabili la categoria întemeietori şi legiuitori: Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga; dintre autorităţile paterne ale literaturii, Tudor Arghezi; model de prestanţă, Alexandru Philippide; directori de conştiinţă, Geo Bogza şi Octavian Paler. Autorul explică mecanismele şi împrejurările care au dus la formarea imaginilor ideale, corespunzând unor orizonturi de aşteptare sau umplând nişte goluri istorice. Din categoria mitizaţilor, Mihai Eminescu reprezintă mitul romantic al tânărului geniu, sfântul impecabil, intangibil, spre care se îndreaptă toate superlativele critice, iar Nicolae Labiş, mitul geniului pururi adolescent, auroral. Secvenţa Stăpâni de clan şi protectori este ilustrată prin Nichifor Crainic, tratat cu antipatie, „teolog de mâna a doua cu ambiţii eseistice, jurnalist cu orgoliu de gânditor ortodox” (p. 81-82), şi antagonicii Marin Preda şi Eugen Barbu. Portretele, sumare, cu amănunte expresive, sunt încadrate în tensiunile vieţii culturale, politice, într-un discurs captivant, cu reală propensiune epică.

O formă aparte de idolatrizare au constituit-o larii recuperaţi, scriitori remarcabili în perioada interbelică, interzişi în proletcultism şi restituiţi în anii de liberalizare limitată, cu toată încărcătura sacră căpătată prin destinul martiric ori prin ieşirea din circuit: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade.

În străduinţa de a produce o istorie sinceră a literaturii, autorul face emendări, ajustări de imagine, recontextualizări, demitizări, aducând-o la dimensiunea firească, perisabilă, cu şansa de a reveni. Predomină însă atitudinea sceptică, viziunea relativistă/postmodernistă, de intelectual sastisit, de cititor transformat în consumator. Este efortul unui lucid de a înţelege cât este adevăr şi cât este minciună într-o literatură istovită de o istorie abuzivă, azi, dezorientată, deziluzionată, aflată într-o confuzie de idei. Dar, vrând-nevrând, cercetătorul însuşi se transformă într-un iniţiator de mituri, ceea ce nu e rău deloc. Prin natura sa, literatura are un constituent fabulos, dar miturile inculpate sunt cele parazitare, care alterează axiologia, taxonomia, exegeza, diacronia firească. Se poate recunoaşte în acest demers şi reflexul unei confruntări între generaţii, în dorinţa lărgirii canonului, a unei mai corecte repartizări a economiei istoriei literare.

O altă iluzie pe care o atacă este cea a vechimii literaturii române. Apariţia ei mult întârziată şi inconstantă a avut ca efect naşterea sentimentului de vacuitate şi al frustrării. Se adaugă defazarea şi recuperarea târzie a unor experienţe deja consumate în Europa. De aceea, apare ca nejustificată scrierea unor voluminoase şi pedante istorii ale literaturii vechi. Dar atipice au fost şi alte etape ale literaturii române, dintre care cea mai prejudiciată a fost cea din timpul comunismului, când au funcţionat dedublarea, alienarea, restricţionările, prohibiţiile, aservirea, pactul cu diavolul, statuarea altor criterii decât cel estetic. Ingerinţe ale ideologiilor mai avuseseră loc, fără a fi impuse, în direcţiile de la începutul secolului al XX-lea, sămănătorismul, poporanismul, gândirismul. Diferenţa este că realismul socialist a fost socotit conceptul absolut, soluţia eternă. La diversele discontinuităţi autohtone s-a adăugat şi izolaţionismul, lipsa de comunicare cu alte culturi.

Autorul studiază fluctuaţiile determinate de bagheta discreţionară a politicului, fluxuri/refluxuri, compresiuni/decompresiuni. În momentele de criză totalitară, scriitorii devin inventivi, caută subterfugii pentru a-şi exercita vocaţia. Toate evenimentele nefaste au declanşat mitul primejdiei. Imaginea globală a literaturii noastre este sumbră, mediocră: „Începuturile literaturii noastre sunt eclectice; coexistă elemente de clasicism, realism empiric şi romantism insular. Nu se configurează o opoziţie ca început al unei înlănţuiri de curente şi şcoli literare. Romantismul se prelungeşte, prin Eminescu şi Macedonski (care îi dau, abia ei, consistenţă) şi prin sămănătorişti, până la apariţia primilor premoderni (simboliştii, Arghezi, Blaga). În spirit premodern scriu cei mai mulţi poeţi interbelici, căci moderni – în înţelesul impus de Hugo Friedich – ar putea fi socotiţi, cu rezerve, doar câţiva avangardişti din cel de-al doilea val suprarealist.” (p. 150).

Scriitorul se ocupă de clarificarea unor probleme de încadrare programatică, de sistematizare la nivel macrostructural, argumentând caracterul atipic, distorsionat, perturbat al evoluţiei culturii române. Lovinescian, în toate privinţele, el susţine un estetic pur, curăţat de ingerinţe, marcat de originalitate, spontaneitate, genuinitate, omogenitate, multiplicat din sine. Cartea dezvăluie latura dezinhibată a lui Eugen Negrici, curajoasă, revoltată, extinsă structural la componentele socio-culturale, elocventă. Demersul este al dezbărării de prejudecăţi şi al recitirii critice a întregii procesualităţi a literaturii/culturii române. Lucrarea nu demolează, ci propune o altă viziune cuprinzătoare, elegantă prin rigori, o schimbare de metodă, o trecere la un alt stadiu de evaluare, într-un context european real.

Din această poziţie insolită, autorul identifică prima manifestare a ficţionalităţii, în literatura populară şi nu în cea cultă, lipsită de imaginaţie şi de flexibilitate. El susţine alterarea judecăţilor de valoare de către factori conjuncturali: superlativizarea scriitorilor interbelici este produsă de scriitori constrânşi de autoritarismul comunist, încadrarea în curente este relativă atunci când o raportăm la valorile europene.

Un alt capitol dezvăluie abuzul şi inadecvarea unor concepte redundante, Umanismul, Renaşterea, Barocul, Preromantismul, Onirismul, Balcanismul, literatura feminină. Ele sunt supralicitate din zel protocronist şi de încadrare în modelul european, cu scopul de a ne creşte respectabilitatea. Cartea are şi o latură polemică. Sunt puse la îndoială miturile fondatoare enunţate de Călinescu, ţinând alături de scormonirea după strămoşi de vază, de intenţia de a ne crea o tradiţie nobiliară, un pedigriu cultural. Optând pentru raţionalismul neotomist, dezavuează mistica isihastă, socotind-o fundamentalistă, o frână în eliberarea literaturii de sub rigorile religioase. Împingerea începuturilor culturii scrise române într-un trecut cât mai îndepărtat a fost una dintre obsesiile protocroniste, urmărind atestarea nobleţii. De asemenea, slavona, limbă cultică, a fost un impediment în exercitarea culturii române. La fel, începuturile literaturii moderne sunt lipsite de originalitate, stând sub semnul încropirii, al pastişei, al contaminărilor livreşti.

Autorul concluzionează că istoria literară nu dispune de o metodă consecventă şi competentă de evaluare a operelor, pentru simplul motiv că intervin factori concesivi şi variabili, cum ar fi tentaţia generalizării şi aureolării, mentalitatea estetică schimbătoare, realităţile diacronice, lipsa de acurateţe univocă, contextualităţile multiple, serialitatea operelor, eterogenitatea, importul de termeni din alte domenii. Un rol cu totul special în înnobilarea şi înzestrarea mitică a literaturii române, folosind cele mai subtile tehnici de iluzionare, îi revine, desigur, Istoriei… lui George Călinescu.

După ce dă semne de afinitate cu principiile estetice lovinesciene, autorul încheie prin a recunoaşte literaturii condiţia inefabilă, imprevizibilă, evanescentă, scăpând rigorilor teoretice: „Pentru a completa şirul acestor predispoziţii şi al acelor trăsături intrinseci firii omeneşti, să luăm în calcul şi neputinţa noastră de a gândi altfel decât prin comparaţii; prin proiecţii imaginative, prin analogii şi opoziţii, aceleaşi care nasc chipuri înălţătoare de sfinţi, fantasme, speranţe, utopii, modele, mituri, nostalgii, ideologii. Dacă am reuşi vreodată să înfruntăm inconfortul lucidităţii, renunţând la idola tribus şi la orice formă de iluzionare, dacă am reuşi să ne însuşim privirea zen, exactă şi calmă, scutită de trecut şi de viitor, am putea fi, poate, liberi, dar liberi şi de literatură. Aceasta nu ar putea exista fără întreaga bogăţie a sufletului omenesc, iar această bogăţie e condiţionată de consimţirea în fantasmă, în minciună şi în mit. […]. Marea literatură a fost şi va fi esenţialmente reacţionară.” (p. 278-280). Literatura, în pofida istoricilor şi teoreticienilor, nu are o singură direcţie, aceeaşi cu a istoriei.

Cartea lui Eugen Negrici, densă, analitică, fermecătoare prin sprinteneala şi profunzimea ideilor, îndrăzneaţă prin tezele susţinute, făcând o amănunţită radiografie modului de funcţionare a literaturii în condiţiile unor factori perturbatori, fascinantă prin eleganţa distinctivă a discursului critic, reprezintă, de fapt, împlinirea proiectului marcat de lucrările sale atât de novatoare, Expresivitatea involuntară, Sistematica poeziei, Literatura română sub comunism.