Irina Petraş îşi împarte preocupările literare între istorie, critică, teorie şi eseistică şi se odihneşte traducând din franceză şi engleză. Argumentul care precede noul volum, Cărţi de ieri şi de azi – scriitori contemporani (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007), conţine indicii explicitare. Cartea o continuă pe cea anterioară, Cărţile deceniului 10, completând cele peste două sute de cronici, din aceea, cu încă o sută douăzeci. Sunt mărturisite subiectivitatea şi aleatorismul care au stat la baza selecţiei autorilor comentaţi şi şansa egală acordată atât scriitorilor consacraţi, cât şi celor începători. Este motivat scopul demersului critic: „ Lecturile mele propun, iarăşi, o sumă de secţiuni în literatura contemporană care ar putea fi utile unor viitoare istorii literare.” (p. 5). Cartea este alcătuită din trei capitole: Poezie, Proză, Critică literară,, eseu, jurnal, ordinea autorilor comentaţi fiind cea neutral alfabetică.

Textele Irinei Petraş se remarcă printr-o puternică personalizare, dar şi prin acurateţe, prin concentrare şi, uneori, prin brevilocvenţă, efectuând, aşa cum se spune în avertizarea preliminară, secţiuni, adică operaţii de evidenţiere a straturilor, a structurilor pe verticală: se porneşte adesea de la superficia biobibliografică şi se ajunge până la iluminaţiile de adâncime. Este o critică de tip homeopatic, mizându-se pe informaţii biografice, uneori la limita memorialisticii, pe referinţe diverse, foarte dinamice, pe notaţii eficiente, sclipitoare. Autoarea creează atmosferă, dă o dimensiune afectivă complementară rigorilor critice, armonizând astfel trăsături ale persoanei cu aspecte semnificative ale operei. Urmăreşte şi o anamneză/o evoluţie a autorului, operând contextualizări diverse. Riscând să pară compozită, cartea adună semne ale unei istorii în mişcare, folosind tehnica unui caleidoscop care dispersează şi recompune, constituind în întregimea ei, prin implicare directă, prin disecţii, prin revelări, un mic salon al literaturii actuale, în care autoarea face primiri, prezentări, grupări, ştiind bine rangul şi heraldica fiecăruia. Caracteristicile acestei cărţi pot fi distributivitatea mare, observaţia de ansamblu, dar mai ales cea de amănunt care scapă la prima vedere, predispoziţia eseistică, plăcerea digresiunii, flexibilitatea discursului, discreţia/prudenţa, adecvarea grilei de interpretare la specificitatea fiecărui autor, abundenţa frazei, francheţea şi atitudinea firească. Iată prezentarea a două temperamente/portrete total diferite prefigurând/sugerând două poetici distincte, pe Ana Blandiana, „ameţitor de frumoasă şi de elegantă – mi-o amintesc într-o rochie de un mov intens, un pic putred, cu capul zvâcnind în sus, nestăpânit, cu o mişcare mândră a umerilor, ieşind pe poarta facultăţii, invadând strada şi oraşul, care păreau să nu aştepte altceva decât să i se supună” (p. 9), ori pe Ruxandra Cesereanu, „Lolită pe dos, povestind ea toată istoria seducţiei din plăcerea nesăţioasă de a rosti vorbele/verbele neruşinate, Alisă într-o lume de minunăţii interzise, inventate cu chef livresc şi senzual în egală măsură, Ruxandra trece/saltă, dezinvoltă şi amuzată în sinea sa de perplexităţile pe care le provoacă, de la călugăriţă la femeia cu sâni de kiwi, precum în Tricephalos, cu o plăcere a spectacolului derutantă şi degustându-şi neruşinarea cu delicii evidente şi molipsitoare.” (p. 16). Este constituită astfel o dimensiune narativă şi spectacular dramaturgică a criticii literare (o variantă fastuoasă o producea George Călinescu), căreia i se transmite o sarcină afectivă, modalitate care poate deopotrivă mitologiza sau laiciza societatea literară.

Autoarea se pare a nu avea nici un moment pretenţia exhaustivităţii, dimpotrivă, este tentată de fragmentar, şi anume de aspectele subtile, care nu sunt la îndemâna oricui. Este valorificat citatul elocvent. Prin multiplele referinţe, prin întreţeserea autorilor, Irina Petraş realizează un fel de textualism critic, de comparatism tematic/stilistic, urmărind congruenţe multiple. Autoarea, cu preocupări cunoscute în domeniul expresivităţii limbii, vorbeşte, în cazul lui Dinu Flămând, despre valori stilistice şi semantice ale declinării, despre certitudinea şi nostalgia posesiei exprimate de genitiv, despre tristeţea nominativului, iar în cazul lui Claudiu Komartin sunt relevate valenţele fonetice.

Impresionează la Irina Petraş polidimensionalitatea textelor sale, recurgând la tehnica proustiană, îmbinând senzaţii cu memorie, divagări eseistice, complementarităţi diverse, creând o atmosferă (culturală) destinsă. Alcătuieşte câte o poveste critică a fiecărei cărţi. Când scrie despre Mircea Petean, după ce face portretul poetului şi editorului, găseşte prilejul să facă legătura dintre limbă şi cunoaştere: „Limba maternă furnizează cadrul imaginii despre lume. […] Între om şi lume, legătura senzorială (certă) este pusă în umbră de legătura verbală (incertă, interpretabilă). În această ruptură interioară a văzut Heidegger sursa conştiinţei vinovate, fiindcă în stare să inaugureze prin metaforă o altă lume” (p. 48).

Nu este ţinută linia unei rigori reducţioniste, cartea având flexibilitate, fiind însufleţită, autorii fiind contextualizaţi, văzuţi în trei dimensiuni, oficial şi în particular. Lui Ion Pop îi este pusă în evidenţă structura îngemănată: „pe de-o parte, un cercetător sobru, în stare să se mişte cu dezinvoltură printre concepte şi să găsească cele mai nete căi de abordare a unei zone literare dintre cele mai rebele şi, pe de altă parte, un poet delicat şi reticent, retras în filigrane ale unor sentimente abia îndrăznind să-şi asume verbalizarea” (p. 55). Autoarea însăşi vede lucrurile şi dinăuntru şi din afară, având o atitudine tandră faţă de scriitori, citindu-i şi interpretându-i cu deferenţă faţă de harul şi străduinţa lor. Este o talentată portretistă, unele texte transformându-se pe neaşteptate în memorialistică de cea mai bună calitate.

Socotind limba ca entitate matriceală/formatoare, Irina Petraş urmăreşte, de fapt, configurări ale acesteia în singularităţi stilistice. Viziunea istoriei literare aceasta este: de aventuri subiective, de fragmentare în discursuri a limbii unice. Scriitorii sunt produsul limbii pe care tot ei au făcut-o la începuturi.

Pornind de la plăcerea de a citi, este remarcabilă disponibilitatea de a comenta orice tip de structurare literară, flexibilitatea adecvării instrumentarului critic, precum şi lipsa oricărui fel de prejudecată privind selecţia autorilor. Uneori detaliază până la cele mai subtile nuanţe, alteori rămâne la stadiul de crochiu, nu lipsit de nerv, de zvelteţe. Satisfacţia de a descoperi talente, rar întâlnită azi, ţine de chiar natura funciară a criticului.

Personalitatea Irinei Petraş este dinamică şi puternică, astfel încât cărţile prezentate par, pur şi simplu, absorbite/apropriate de aceasta, căpătând amprenta subiectivităţii sale, alcătuită dintr-un amestec de rigoare, sensibilitate, acuitate exegetică, generozitate. Semnele acestei strategii anexioniste sunt bucuria de a descoperi noi talente, o anume familiaritate faţă de autori şi, de aici, un colocviu cu textele, pătrunderea (prin cuminecare) în spiritul cărţilor, relevând astfel imaginea limbii matriceale care naşte scriitori.

Cărţile de proză pe care le alege nu sunt întotdeauna dintre cele mai cunoscute. Autoarea caută însă scrisul autentic, peren, proaspăt, îi cercetează mecanismele, face conexiuni cu voluptate de cititor împătimit şi neobosit. Avem astfel imaginea a două avalanşe care se întâlnesc. Sunt exploatate indicii dintre cele mai diverse, titlul, trama, limba, stilul, dându-se scrierilor o perspectivă catoptrică. Analizând romanul Florinei Ilis, Cruciada copiilor, spune: „Cea mai haotică textură umană conţine un desen ascuns care aşteaptă să fie descoperit şi, eventual, asumat.” (p. 128). Exegeta extrage justificări/noime disimulate în aparenta mişcare browniană a scrisului, aşa cum numeroşii afluenţi risipiţi într-o vastă geografie se strâng în cele din urmă în albia unică a marelui fluviu.

De multe ori, Irina Petraş alcătuieşte fişe complete de autori, reunind texte critice anterioare, realizând imagini de ansamblu, extinzând interpretarea, dându-i o reprezentare eseistică, enciclopedistă. Când remarcă tema social-politică a romanului Ecluza, al lui Radu Mareş, comentatoarea extinde subiectul la o întreagă categorie epică, sistematizând, definind perioade de istorie literară, făcând analiza raportului dintre putere şi scriitor etc. Nici un autor nu i se pare dificil, este lipsită de inhibiţii. Marin Mincu îi oferă prilejul unor interesante reflecţii cu privire la textualism, la relaţia dintre realitate şi ficţiunea scripturală, dintre scriitor (ca cititor al realităţii) şi cititor (ca procesator de imaginar).

Dacă poezia este văzută ca formă concepţională a limbii, deci ca exercitare a maternităţii acesteia, proza este percepută ca locuire, ca fermitate, dar şi ca introspecţie. Proza aduce cu sine spaţialitatea.

Partea cea mai întinsă este dedicată criticii, eseului, jurnalului. Culturalitatea este aici mai vădită decât în celelalte părţi, autoarea trecând cu vioiciune de la un autor la altul, stabilind repere, conotând, făcând un adevărat banchet de lecturi. Cărţile au funcţionalităţi multiple, critică, istorie literară, eseistică, memorialistică, morală, filosofie, comparatistică, interviuri şi sunt tratate adecvat, punându-se în funcţie o mare mobilitate şi competenţe multiple.

Avem a face, în mod vizibil, cu o panoramă a literaturii recente, Irina Petraş dovedind responsabilitate profesională, făcând din apariţia cărţilor un eveniment auroral, asumându-şi, ca un dependent de doza culturală, sarcina discretă de grefier critic al acestora.