Alexandru Macedonski, indiscutabil unul dintre marii poeţi români, a fost pe nedrept defăimat, ignorat, prejudiciat de contemporani, atitudini determinate, în primul rând, de temperamentul său nestăpânit, uneori plin de emfază, dornic să epateze, apoi din cauza conflictului în care a intrat cu Eminescu, un om reţinut, trăind în lumea lui, având un cod moral impecabil (care pornea dintr-o convingere interioară), dar fiind şi un intransigent polemist, şi, nu în ultimul rând, dintr-o mentalitate a epocii, care se reflecta într-o culturalitate de tip romantic (identificabilă în viitorul poet naţional), neînţelegând europenitatea dezinhibată a autorului Nopţilor. Deşi recunoscut de mari critici literari, a rămas, totuşi, dintr-o nejustificată inerţie, într-o anume măsură, un outsider. Dar, deşi Eminescu a epuizat (a închis) felul său de poezie (patronând însă spiritual întreaga cultură română), Macedonski a avut continuitate, folosind alt fel de retorică, de natură laicizantă. Cei doi scriu într-o oarecare coordonare, cerută de spiritul vremii, dar recurgând la tonalităţi diferite.

Cu atât mai notabil este meritul Mariei Tronea, care contribuie prin cartea sa, Macedonskiene, la îmbogăţirea exegezei nedreptăţitului scriitor. Lucrarea, bine sistematizată, este alcătuită din douăsprezece eseuri complinitoare (cele mai multe, comunicări susţinute în cadrul Festivalului „Alexandru Macedonski”, desfăşurat la Craiova, organizat de scriitorul Ion Munteanu), având în atenţie cvasitotalitatea domeniilor operei, abordându-le cu precădere din perspectiva mijloacelor expresivităţii.

Mai întâi, sunt stabilite coordonate tematice ale creaţiei lirice (însoţite de citate şi argumentaţii): „destinul fatal” (adică soarta nefavorabilă), „tragismul condiţiei umane” („viaţa ca pătimire”), „deşertăciunea vieţii”, „zborul eliberator” („aspiraţia spre absolut”), „idealismul solar”, o viziune sumbră asupra lumii („lumea căzută, timpul degradat”), secondate de analize stilistice.

Alt studiu este acordat viziunii asupra naturii, urmărind, de fapt, corespondenţele care se creează între stările sufleteşti ale autorului şi ambient. Această reflectare evoluează de-a lungul timpului. În poemele de început, natura este eruptivă, loc de relaxare, dar şi generator de porniri ascensionale, de chemări ale sublimului, reunind fiinţa umană cu universul, producând beţii senzoriale, recuperând stări ale desăvârşirii paradiziace. Locurile preferate ale poetului sunt pădurea, grădina, stepa („spaţiu ce simbolizează ilimitarea, libertatea, dar şi energia, puterea”, p. 40), Oltenia (pe Valea Amaradiei), unde şi-a petrecut copilăria, locuri evocate mai ales retrospectiv, unele având astfel şi efect curativ, vindecând rănile vieţii. Imaginea mării, în diverse ipostaze, este frecventă, nu numai în poeme, ci şi în proză, în teatru. Ea este zbuciumată, liniştită, simbol al forţei necontrolate, al fatalităţii. Sunt comentate textele în proză O noapte la Sulina, Thalassa şi Pe ţărmul mărei (în care apar bogate tablouri marine), iar dintre cele dramatice, piesa Moartea lui Dante. Despre relaţia dintre natură şi erotică: „imaginarul erotic macedonskian se plasează sub semnul lui Faunus, simbol al sexualităţii dezlănţuite” (p. 52).

Interesantă este, într-un alt capitol, străduinţa de a inventaria şi a interpreta simboluri preluate de poet din mitologiile greco-romană şi română. Dintre acestea: invocarea muzelor, a lui Apollo, purtând harfa – instrument al sincretismului muzică-poezie, prezenţa filomelei (fiică a regelui Pandion, transformată de Zeus în privighetoare), inflexibilitatea destinului, decis de Parce, frumuseţea ingenuă a efebului şi, prin contrast, senzualitatea faunului – zeu al fecundităţii, acesta din urmă întruchipat şi în tânărul Thalassa, solitarul de pe Insula Şerpilor, dar şi căderea din paradisul copilăriei petrecute pe meleaguri olteneşti, fascinaţia produsă de „arcane de pădure”, soarta decisă de zânele-ursitori sau vraja pricinuită de iele, înfricoşătorii moroi.

Din admiraţia pentru Dante, a cărui influenţă o remarcăm în unele poeme, dar şi din identificare afectivă, Macedonski a scris o piesă de teatru, Moartea lui Dante Alighieri, având ca subiect drama poetului florentin, mort în exil la Ravenna.

Citadin, prin excelenţă, scriitorul dă, în mai multe rânduri, imaginea de epocă a Bucureştiului. Una dintre acestea, insolită, este realizată în Noaptea de noiembrie (1882), prin prefigurarea propriei morţi, cortegiul traversând oraşul până la Cimitirul Bellu. Dintre referinţele topografice, fac parte Podul Mogoşoaiei, Teatrul Naţional, Gara Filaret, fosta mânăstire Văcăreşti, devenită închisoare, râul Dâmboviţa, bordelurile semnalate prin felinare roşii, grădinile publice (Cişmigiu), cafenelele. Şi proza evocă repere de ambient bucureştean: pădurea Băneasa, lămpile cu petrol străjuind drumurile, biserica Sărindar, celebrul loc de promenadă „la Şosea”, Dealul Spirei, Dealul Mitropoliei, uriaşa clădire a Universităţii şi statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, aflată în faţa acesteia etc., etc. Eseista contextualizează aceste localizări, le dă viaţă, le personalizează stilistic, le îmbracă în sentimente. Satira socială (prezentă intens şi la Eminescu) face pereche continuă cu o astfel de tematică, autorul deplângându-şi neîncetat soarta.

În poezia lui Macedonski (dar şi în proză) se întâlnesc şi elemente aparţinând lumii satului (amintiri, nostalgii), urmare a anilor copilăriei petrecuţi pe moşia bunicilor din partea mamei, în Gorj, la Pometeşti-Adâncata: cursul pârâului Amaradia, moara, bisericuţa, hora, cârciuma, cula cu pridvor de zid a boierului Stambulache... Sunt realizate tablouri după scenarii etnografice, cu piese ale portului tradiţional, cu munci agricole, cu obiceiuri, cu reţete culinare ale unui ospăţ boieresc, ori ale mesei pascale, cu relaţiile idilice dintre diferitele categorii sociale.

Maria Tronea urmăreşte, în pandant, reflectarea unor locuri asociate biografiei autorului, oraşul Craiova, în care a urmat studiile liceale, şi Parisul, în care s-a aflat în mai multe rânduri, în perioada 1884-1885, în 1905, între 1910 şi 1912, scriind poeme în limba franceză, implicându-se în viaţa literară, mai ales în mişcarea simbolistă (pe care o şi importă), publicând cărţi. Dar scriitorul a călătorit şi în Austria, Italia, Elveţia, dovedind înclinaţia sa cosmopolită. Veneţia i-a inspirat o serie de poeme. A scris, de asemenea, texte care proiectează scene din istoria romană, precum şi note de călătorie.

Un alt studiu, Simbolismul zborului şi al luminii la Macedonski şi Brâncuşi, se ocupă de relaţia care îi uneşte pe cei doi artişti, surprinşi într-un tenace exerciţiu de spiritualizare, primul fiind condus de aspiraţia de ascensiune (Excelsior), dorindu-şi atingerea purităţii absolute, transmutarea în lumină, cel de-al doilea, prin obsesiile sale de perfecţiune sculpturală, Cocoşul, Pasărea în spaţiu, Coloanele, Coloana fără de sfârşit, prin efortul de „transcendere a materiei” (Adrian Marino).

Cartea se încheie cu un studiu dedicat scrierilor în limba franceză (foarte accesibilă autorului): volumul de versuri Bronzes, publicat în 1897 (deşi conţine texte compuse de-a lungul timpului, începând încă din tinereţe), marcat de influenţe parnasiene şi simboliste, romanul Le Calvaire de feu, apărut în anul 1906 (versiunea românească a purtat numele Thalassa, 1916), piesa Le Fou?, scrisă în 1911.

Se poate spune, contrazicând evidenţe de cronologie şi de ideologie literară (încadrările stabilite cu exactitate de istorici: romantism, parnasianism, simbolism), că, prin ancorarea în realitatea imediată, prin implicarea persoanei întâi, prin includerea multor elemente biografice, Macedonski prefigurează mijloace specifice postmodernismului.

În ceea ce priveşte aspectele de limbaj, sau cele stilistice, se observă la Macedonski, raportându-l la Eminescu, lipsa monitorizării din partea unui cenzor estetic de talia lui Maiorescu. De aceea, limba sa este uneori desuetă, iar exprimarea este greoaie, pe când la Eminescu acestea sunt eternizate. Marele poet romantic empatizează cu verbul său, locuindu-şi ideatic poemul, în timp ce autorul Rondelurilor este actorul textelor sale, numai îmbrăcându-se în ele, jucând rolul acestora. Temperament meridional, Macedonski a fost un inovator, un om legat puternic de realitate, aflat sub imperativitatea şi sub intemperiile acesteia, dar şi dominând-o, prin trăiri intense.

Lucrarea Mariei Tronea este bine documentată, interesantă din punctul de vedere al ideilor susţinute şi al temelor asamblate unitar, este culturală, configurând un tablou de epocă, relevând valori mai puţin cercetate ale personalităţii marelui contemporan al lui Mihai Eminescu. Este o carte sensibilă, eseistică, de foarte bună calitate.