Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cartea, cârja lui Nicholas Catanoy

        de Paul Aretzu

Enigmaticul Nicholas Catanoy este Nicolae Cătănoiu, din Braşov. A terminat Facultatea de medicină la Cluj, iar în 1962 a emigrat în Canada. Un fel de cetăţean universal, spirit vagant, a lucrat ca medic (şi pilot!) în Nigeria, Venezuela, Germania; locuieşte din 1991 în Franţa. Este cunoscut în diaspora literară, dar şi în mediile culturale occidentale. Poliglot, a publicat patru cărţi în limba română, nouă în franceză, şapte în engleză, în care a şi debutat, în 1968, cu volumul Hic et nunc, trei în germană.

Titlul recentei sale cărţi,  Cârja lui Sisif (Editura Aula, Braşov, 2007), are ceva din extravaganţa autorului. Un Sisif obosit/dezabuzat de inutilitatea vieţii sale se sprijină pe suportul iluzoriu al literaturii, pe idealitatea culturii. Pentru inteligenţa şi ingeniozitatea sa, după unele surse, pentru zgârcenie şi viclenie, reuşind chiar să înlănţuie moartea, după altele, personajul mitic, rege al Corintului, este supus unui supliciu veşnic, fără finalitate, asimilat de existenţialişti absurdităţii vieţii. Sisif absoarbe şi imaginea de erou civilizator, precum şi pe aceea de evoluţie ciclică a lumii, aşa cum traseul soarelui alternează la infinit răsărituri şi apusuri. Întrebarea care se impune este pe ce se poate sprijini acest damnat, acest osândit la o mecanică infernală, la o îndeletnicire zadarnică. Remediul propus de Nicholas Catanoy este unul faustian, constând în salvarea prin memorie şi prin comunicarea cu ceilalţi, prin autoritatea înţelepciunii. Cârja sa, cea care îl ajută să depăşească încremenirea în absurd, este dialogul cultural. În această privinţă, cartea foloseşte o formulă polivalentă, însumând meditaţii, impresii, pagini de jurnal, selecţii de citate, anecdote, fapte diverse, pilde, observaţii contrase până la aforisme, introspecţii, obţinându-se o textură vie, în măsură să dea imaginea unui spirit suplu, cu o mare distributivitate. Avem a face cu o răsturnare a monotoniei sisifice, preschimbată într-o scriere exuberantă, a cărei ţintă pare a fi diversitatea/pluralitatea. Paradoxismul cărţii se susţine şi prin evocarea lui Godot, ipotetic la început, concretizat la sfârşit, sugerându-se astfel aspectul fatalist al unei experienţe închise/consumate. Pe alocuri sunt inserate, în tonuri joviale, notaţii de intenţie, autoreferenţiale: „Dorinţe. Să scriu ca şi cum aş face o glumă. Să transmit un mesaj de umbre şi un freamăt de frunze ce cad. Să comunic cu ceilalţi dispărând într-un surâs lapidar. Să învârtesc viaţa printr-o simplă întoarcere de condei. Să chibiţez cu pescăruşii la Tomis. Să nu adopt tutuiala. Să aud o vorbă de duh. Să desfac fraza în calambururi calendaristice. Să respect disciplina finitudinii. Dorinţa supremă: să calc pe urmele lui Gautama Siddhartha şi apoi să trec Styxul fără a privi înapoi…” (p. 8). Se observă lipsa totală a inhibiţiei, o percepţie lirică a realului, un elan ludic şi intenţia fermă a autorului de a se detaşa de sentimente. Acestora li se adaugă ingredientele umorului, (auto)ironiei, ingeniozităţii.

Prin colecţia sa de texte dinamice şi foarte diverse, Nicholas Catanoy este un Cioran democratizat, coborât din sferele filosofice, în realitatea eterogenă, mixată, în care totul este important, chiar şi banalele statistici, lista propriilor preferinţe, forma salutului în diferite limbi ori genuine dicteuri automate. Avantajul este că, la orice pagină ai deschide, găseşti ceva care să te intereseze. Impresia produsă este aceea a cărţilor ideale, fiind continuu esenţializată/împrospătată prin mozaicul de fragmente. Acestea alternează conţinuturile obiective (citate, pilde, mici istorii, informaţii neutre) cu cele subiective (opinii, amintiri, concepţii). Remarcile, originale, au ţinte diferite, morale, sociale, culturale. Se observă, cum se întâmplă de regulă la cei din diaspora, voluptatea lingvistică, plăcerea aproape organică de a folosi cât mai multe cuvinte, în structuri cât mai expresive. Totuşi discursul este lucid, elegant, lipsit de patetism, prompt. Autorul are capacitatea de a extrage sensuri din orice, fiind un foarte bun diagnostician al trecutului şi al prezentului. Scrie despre relicvele sfinţilor, despre canibalism, despre plăcerea de a hoinări, despre locuri de neuitat, despre artişti de toate categoriile şi despre vorbele sau gesturile lor, despre felurile morţii, despre castraţi, despre teorii suicidare, despre audiţiile muzicale sau despre spectacole, despre evenimente, despre religii, despre semantica gesturilor etc. Iată cum funcţionează la el coincidenţa contrariilor, din repudieri şi aspiraţii: „– Vreţi să fiţi onorat cu calificativul «Poet»?/ – Nu! Pentru că nu doresc să sfârşesc ca foştii mei confraţi:/ Villon – «mauvais garçon» şi tâlhar,/ Rimbaud – poponar şi mafiot,/ Hölderlin – schizofrenic,/ Pound – cripto fascist./ Şi totuşi, cât de mult aş fi dorit să fiu la nivelul lor «orfic», în spirala orhideelor havaiene, în drum spre amvonul «Nirvanei»,/ să fiu sclav al metaforei transcendente,/ trubadur al nectarului celest,/ fachir al hologramelor sahariene,/ lacrimă de pescăruş,/ murmur hiperboreal,/ arabesc marin,/ madrigal eteric,/ să fiu:/ darul ce alintă nu scribul egolatru,/ versul ce mângâie nu rima atonală,/ mână «franciscană» nu odă tombală,/ să fiu:/ un «om subţire» nu nabab pântecos,/ vioară cordială nu tobă tribală,/ nadir imperial nu «rap» hotentot,/ să nu fiu:/ ceea ce sunt,/ fiind cifrul runic al celuilalt,/ în văpăile de lună/ suveran al absenţei…” (p. 351-352).

Referinţele livreşti predomină. Registrul personalităţilor este de o mare diversitate, scriitori, compozitori, ziarişti, politicieni. Citatele din aceştia sunt concurate cu eleganţă de speculaţiile inspirate ale autorului: „A fi fericit înseamnă, poate, a fi în acord cu un anumit solfegiu, cu o arhitectonie eupeptică sau cu o gramatică astrală. Cu alte cuvinte, sumisiunea la legile poeziei” (p.68) sau „Atâta timp cât  nu eşti lezat rişti să trăieşti în ignoranţa de a fi” (p. 253) sau „Ani în şir, Sartre, Barthes, Foucault, Lacan, Derrida, Lyotard etc. au transformat literatura într-o marmeladă «existenţial-semiologico-structuralo-hermeneutico-intertextualo-deconstrucţionistă», terorizând scriitori autentici cu balivernele lor perverse şi fantasmagorice, degradând sensul estetic şi uman al literaturii” (p. 10). Despre România afirmă: „este o ţară care se complace în autodenigrări. Cu atât mai bine, căci altminteri ea ar deveni ţara cea mai pretenţioasă din lume” (p. 84). Despre meseria didactică: „Rubellius Blandus a fost primul autor fondând o şcoală de retorică (primind bani pentru a vorbi). El a fost ascendentul profesorilor. Cuvântul professae, în limba latină, indica prostituatele tarifate. Stranie această sublimare a rolului civic deturnat în oratoria plătit㔠(p. 94). Interesante sunt şi informaţiile despre Eugen Relgis, stabilit în Uruguay, teoretician al umanitarismului, propus de ţara de adopţie candidat la Premiul Nobel pentru Pace. Unele texte sunt inspirate, altele sunt demonstraţii de sclipitoare inteligenţă, altele sunt saturate cultural, pe când o bună parte colecţionează curiozităţi dintre cele mai insolite.

Comparat cu Cioran, pe care l-a cunoscut, Nicholas Catanoy nu este nicidecum un sceptic, ci un ironist, susţinut de o gândire suplă, rafinată, un echilibrat (dezechilibrat poetic) plin de umor, de vioiciune spirituală, cu o listă de lecturi impresionantă.

Cartea, cu un grad mare de atractivitate, oferind neobosit un spectacol de acumulări ale inteligenţei şi intuiţiei stilistice, într-o dispunere variată, ca într-un fulgurant carusel de imagini, este construită după modelul textelor fragmentiste. Aspectul ei proteiform nu o dispersează ci, prin discrete nuclee tematice, o structurează într-o concertare de idei, într-un impresionant joc de artificii multicolore. Dintre numeroasele referenţialităţi, unele surprinzând prin ingeniozitate, se configurează mai pregnant cele culturale, istorice, biografice, însemnări incisive despre ţara mea, văzută din afară, dar şi din chiar natura mentalităţii poporului, excursuri psihanalitice, meditaţii pe teme existenţiale, morale, sociale, muzicale. Aforismele dau consistenţă acestui imaginar abundent: „Umilinţa nu este renunţarea la o mândrie inaccesibilă, ci substituirea unei mândrii cu o altă mândrie smerit㔠(p. 378),  „Umanismul este bucuria de a te înţelege cu semenii, fără târguială şi fără sminteli filantropice” (p. 406), „Când primul dinte (din a doua generaţie) cade spontan, evenimentul este semnul trecerii în clasa ştirbilor ramoliţi” (p. 423), „Soţia trebuie întotdeauna să fie tratată ca o regină, pentru a justifica alegerea făcut㔠(p. 44), „Romantismul german fragmentează; romantismul englez digresează; iar cel francez, evaporeaz㔠(p. 20), „Nedreptăţi. Unele naţiuni fac istoria, altele o suport㔠(p. 11). Confluează, într-o astfel de scriere, disponibilităţile de poet, filosof, prozator, memorialist. Autorul are dexteritatea succintului, analiticului, subtilului şi un simţ nativ al umorului. Ca pelerin cultural, el trece cu uşurinţă de la valorile clasice ale vechiului continent, la exoticele spaţiului oriental sau la extravaganţele celui american, făcând totodată submersiuni în timp, în gândirea şi comportamentul antichităţii, medievalităţii, modernităţii şi postmodernităţii, extrăgând polenuri, esenţe, fragranţe, cocleli, morfine, leacuri.

Semănând cu o formaţiune complexă, cu o vietate minerală, cartea/cârja lui Nicholas Catanoy este alcătuită din straturi de acumulări culturale, hieratice, peste care se joacă neobosit spiritul efervescent al autorului, imprimându-le viaţă. Scrierea, plină de rafinament, de înţelepciune, neconvenţională, este comentată sugestiv, tot de autor, din perspectiva ironică a unui hedonism cultural/existenţial: „Majoritatea scriitorilor se tem de soarta operei lor, post-mortem, care va fi inevitabil uitată, pe soclu rezistând doar câteva mumii, devenind fantome clasice. Gloria e o povară şi-o prăbuşire în gol. Neavând statura lui Goliat, voi fi uitat înainte de a fi cunoscut. O recompensă, lipsită de riscuri pentru că nu vreau să duc cu mine tristeţea scenelor pustii, nici amărăciunile neîmplinirii. Înclinaţiile mele stau altundeva. Caut simetria într-o «Fugă» de Bach sau desfătarea privind luna în mirosul de iasomie al verii, înălţându-mă într-o sferă extatică. Focalizările lor interioare sunt vibraţii care nu se ofilesc niciodat㔠(p. 129).

© 2007 Revista Ramuri