Horia Ursu este un autor care nu se grăbeşte deloc să-şi scrie cărţile. Primul volum, de proză scurtă, Anotimpurile după Zenovie, a apărut în 1988, cel de-al doilea, romanul Asediul Vienei (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007), după douăzeci de ani. Tipul de scriitor a fost corect definit de Marian Papahagi (în Interpretări pe teme date, 1995): „Se pot presupune inhibiţii de tot felul în scrisul său: prozatorul redactează probabil cu greutate, nu e un gen spontan ci mai degrabă minuţios şi artist, cântărind cu grijă echilibrul fiecărei fraze: ceea ce, departe de a fi totuşi un defect, constituie o garanţie de seriozitate”. Proza este, într-adevăr, temeinică, de un realism amănunţit, cu mici evaziuni de fabulos, construită cu grijă pentru soliditatea/coerenţa structurală şi semantică a textului. Numai că armătura narativă impunătoare conţine tot felul de mijloace ale disimulării epice, de la grotesc la tragic, de la prozaic la poetic. Chiar la începutul romanului, pensionarul Dionisie Precup filosofează în legătură cu condiţiile oricărei realităţi: „fiecare trăieşte şi moare în lumea pe care o înţelege” (p. 12) şi „nu există nimic fără interpretare” (p. 9), premise valabile pentru orice formă de manipulare auctorială.

O lume mediocră, naivă, cu vocaţia unui apocalips derizoriu, dă scriitorului şansa să creeze stări de aşteptare, să anticipeze dar şi să amâne misterul, să intre în mijlocul unor mecanisme existenţiale. Notaţia faptului mărunt, din care se ivesc elemente sensibile este specialitatea sa: însoţită de o irupţie de colinde, revoluţia a fost cea mai muzicală a sfârşitului de secol, Iolanda trebăluia în bucătărie printre cratiţe, în bikini şi fără sutien (p. 17) sau, dimpotrivă, purta o rochie din caşmir, siena-arsă, lungă şi dreaptă ca o cămaşă de noapte, şi un şirag de mărgele mov petrecute de cîteva ori în jurul gîtului (p. 25) ori, la întoarcerea din hoinăreli a lui Flavius-Tiberius Moduna, fularul pus neglijent în mîneca paltonului, mătura duşumeaua de brad precum coada leneşă a unei vulpi purpurii un drumeag uscat de ţară (p. 82), şi „La doi paşi de blocul său era o baltă în care creştea un pîlc de trestie. Verde, subţire, se unduia în bătaia vîntului sau se plia sub greutatea vreunei păsări minuscule în repaus” (p. 208).

Naraţiunea este stufoasă, cu planuri paralele, cu neaşteptate regresiuni în memorie, cu schimbări de cadre, cu ingredientul de umor şi cu doza optimă de poeticitate, evocându-se prin mici destine viaţa cotidiană a anilor optzeci, nouăzeci, cu amănunte uimitoare. Poveştile, un fel de casete narative, asemeni urzelii covorului, merg împreună, se întreţes, se completează, reproducând fidel sau fantazând, compunând o lume breugeliană, o comunitate caricaturală dar reală, plină de vanitate dar pasională, funcţionând în tipare ale mentalităţii timpului dar şi condusă de instincte imprevizibile. De cele mai multe ori, destinele personajelor se reduc la dramolete, la surogate, la cabotinism. Tehnica temporalităţii narative se bazează pe o permanentă turbulenţă, urmându-se un traseu sinuos. Personajele sunt, de regulă, pitoreşti, lipsite de a treia dimensiune. Ele evoluează în cadre descriptive detaliate. Autorul punctează amănunte relevante, citeşte lumea prin lucruri, prin gesturi, prin reflexe sociologice. Are, afară de sensibilitate plastică, ştiinţa, cinematografică, a montajului, a compoziţiilor complicate. Se mai adaugă fluenţa discursivă, tonu(su)l constant, claritatea stilistică. Personajele trec cu uşurinţă prin stări diferite, nu suferă decât formal, sunt dispuse să exagereze, se poartă ca nişte automate, abulic sau efervescent, fără ţintă, brownian. Sunt nişte inerţi care evoluează mecanic, într-un loc unde nu se întâmplă nimic transilvan (orăşelul Apud), adică ordonat, marcaţi de o politeţe formală, de o gândire empirică, provincială. Rareori se iese din rigoare, ca în cazul discuţiei imaginare a profesorului Petru Şendrean (alter ego al autorului): „Iritarea valizei i se părea de neînţeles. De-a dreptul provincială. Şi, pe deasupra, trăda o anume ignoranţă, greu totuşi imputabilă unui cufăr: cu vremea, străzile cu case cu tot se mută în oameni, le sistematizează viscerele şi unde nu era decît pămînt mustind de sînge cald, se înalţă case din cărămidă şi blocuri din beton şi sticlă. Aşa încît oamenii se mişcă în propriile lor celule unde lumina ochilor e de prisos.” (p. 109-110). Această sugestivă viziune se potriveşte cu imaginea de tip germanic (chesaro-crăiesc) a cărţii, de închidere în sine, de consumare din sine, crescând prin autodevorare, anaerob, fotofob, înălţându-se în propria umbră, mărşăluind narativ continuu, monoton şi perseverent, într-o enclavă, neîndrăznind să iasă din propriile graniţe, din burgul înconjurat de ziduri, din habitatul intrinsec din spatele porţilor nicicând deschise. Este o lume circumscrisă, asemănătoare celei din scrierile introvertiţilor mitteleuropeni, ca o sarcină distorsionată, schizogenă, nemaiexpulzată.

Există în roman şi o fascinaţie a micii odisei, aproape toţi eroii călătorind, pe jos, cu trenul, cu autobuzul, cu bicicleta, dintr-o pornire romantică, beţi, deznădăjduiţi, intrând în tiparele destinului lor trecător. Este o abundenţă de mărunţi aventurieri, fiecare un Ulise în derivă, deambulând prin culoarele fără orizont ale labirinturilor vieţii: poştaşul Gheretă îşi strigă pe străzile oraşului bucuria de a fi un învingător pentru că a aflat filosoficeşte că a murit, bătrânul evreu Cain îşi inventează călătorii la Ierusalim.

Horia Ursu construieşte/deconstruieşte cu multă perseverenţă o lume multiformă, fără început/fără sfârşit, alcătuită din fragmenţele care interferează, se resping, se atrag, formând o comunitate epică de diferiţi care consumă viaţă în direct, fără să o digere prea mult, luaţi de valul unei mentalităţi colective despre politică, economie, relaţii sociale, la un nivel de înţelegere burlesc/patetic/frust. Este o lume naivă, în care se răsfaţă sentimentalitatea şi vitalitatea.

Ca în Cartea viselor, a lui Swedenborg, ca la scriitorii sudamericani, autorul recurge la recuzita onirică, într-un capitol mai mult de repliere, de explorare a sinelui de adâncime, dar şi al dezmăţului ludic. Deşi evenimentele din vise se înscriu firesc în discursul realului, existenţa însăşi fiind un vis care se derulează în ritmul amintirilor, textele pun în valoare şi virtuozitatea imaginar-stilistică a autorului, prin vise comunicante, vise în oglindă, anamneze, remanenţe, vise în stare de trezie. Se recunosc la Horia Ursu numeroase surse livreşti, perfect asimilate. Rafinamentul atmosferei, reiterarea perseverentă şi ritualizarea discursului, rezerva lirică, ascunzând nostalgii, vin dinspre Mircea Ivănescu, fragmentarismul, proliferarea personajelor ale căror cărări biografice se întretaie misterios, din Horia Mircea Simionescu, falsa monotonie/cotidianitatea salvate de rafinamentul lexical şi stilistic ori de surprinzătoare derapaje în fantastic, precum şi configurarea, prin neîncetată acumulare, a unui simbol global, caracterul livresc, schimbarea macazurilor procedeelor tehnice, schimbarea timpului narativ, recursul la memorie, vioiciunea dialogului, descrierea expresivă, umorul şi ironia, din cele mai proeminente surse europene. Scriitorul are specialitatea compunerii scenelor cu conţinut afectiv, în cafenea, erotice, de cartier, în familie, în camera de burlac, la întruniri artistice, detaliind în materie de vestimentaţie, de gastronomie, de design, de sport şi evenimente politice. Iată dezinvoltura descrierii rapide a interiorului unei agenţii de publicitate: „Pereţi transparenţi, uşi automate, aer condiţionat, gresie vişinie, precum unghiile domnişoarei cu păr negru tăiat carré şi aşezată confortabil pe un scaun gri, ergonomic, în faţa unui ordinator cu un superb ochi albastru” (p. 199). La fel, ţinuta Iolandei: „jeans ultramarin, eternul Levi’s coupe classique, cum ar veni, cămaşa din caşa maro, descheiată la toţi nasturii sub care purta un tricou uşor decoltat, verde crud, înţepat în două locuri de sfîrcurile sînilor” (p. 201).

Ca în ineluctabilul model joycean, timpul real al desfăşurării subiectului se reduce la câteva zile, pe când timpul narativ este stufos, încărcat cu istorii, cu destine, cu transfigurări, într-o derulare alertă, de sclipitor şi rafinat bavardaj, adesea poetic. Autorul are vervă, cunoaşte toate trucurile narative, stăpâneşte o locvacitate luxoasă, este spiritual, plin de umor, specialist al grotescului. Comunitatea din Apud este cosmopolită, români, germani, unguri, evrei, trăind simbiotic. Între poezie şi picanterie, ca în romanele lui Márquez, trăieşte nimfomana Eleonora, care emană, ca pe o răşină rară, miresme seducătoare şi care, prin dăruire frenetică, face să înflorească macii sub ea în plină iarnă. Negustorul de zarzavaturi Ignat P. Brînduşă, îmbogăţit al tranziţiei, este tipul balcanic, încununare a grotescului.

Romanul alternează asprimi şi rigori constructive cu proliferări morfologice, epicul estompat, difuz, cu jocuri ale unei culturi senzoriale/plastice, devieri ale realului în fabulos. Nu lipsesc ingeniozităţi de tot felul. Zborul unui porc, în dimineaţa Sfântului Vasile, produce notaţii de un umor magistral: „Şuncile, tati, parcă ar fi cele două Americi: pe aia de Sud o mîncăm la Anul Nou, iar pe aia de Nord la Paşti. Coastele din stînga semănau cu China, cele din dreapta cu Uniunea Sovietică. Şi invers. Nici nu conta diferenţa. România, cu forma ei în formă de inimă, era inima porcului după cum reiese şi din hărţi. Ne era cea mai dragă, căci nu e om să nu-şi iubească ţara ca pe propria lui inimă. În plus, pentru mine, creşterea porcului era o formă de patriotism curat.” (p. 425-426). Moartea lui Flavius-Tiberius, înjunghiat de proprietarul iritat al porcului, se încadrează într-un ritual sacrificial grotesc, asemenea viziunilor scenologice ale lui Măniuţiu, în care tragedia greacă este asimilată folclorului violent maramureşean. Pe traseul dintre realitate şi ficţiune, într-un mediu intimizat, se desfăşoară istoria alambicată a unor personaje compuse din trăsături concrete şi fanteziste, într-un orăşel transilvan, şi el fabulos, într-o atmosferă de sfârşit de spectacol, atestându-se vocaţiile cinematografică, picturală, muzicală, poetică ale unui epic telescopic, de montaj, beneficiind de o caligrafie de zile mari. Deşi naraţiunea este fragmentată şi se simt numeroase semne livreşti, apropriate printr-o intertextualitate discretă, cartea este unitară, deplin originală, excelând prin rafinament, inventivitate, umor, lirism, impunând pe unul dintre cei mai importanţi prozatori de azi.