Liviu Georgescu este un optzecist de dată mai recentă: lunedist, debutează târziu, în 2000, cu volumul Călăuza, urmat, într-un ritm aproape anual, de Solaris, Ochiul miriapod, Zbor în cursa de cristal, Orologiul cu statui, Piatră şi Lumină, Transatlantice (ultimul, de impresii de călătorii). Este medic, internist şi reumatolog, rezident la New York.

Nu am voie (Editura. Paralela 45, Piteşti, 2008, postfaţă de Al. Cistelecan) este o carte alcătuită după un scenariu similinarativ, pe tema destinului privit dintr-o perspectivă în mare măsură polemică. Autorul, care este un lucid, ştie să se desprindă de patetismul trăirii nemijlocite. Ideea de distanţare faţă de evenimente, care însă, odată consumate, continuă să secrete în interior, este cuprinsă în disjuncţia titlului primului ciclu, Aproape departe. Problema este cea a conflictului existenţial care apare între constrângere şi libertate, între realitate şi iluzie, determinat de aspiraţia eului de a avea certitudini: „Şi parcă toată viaţa nu e decât o luptă pentru continuitate,/ voinţa de a păstra ce ai pierdut şi ce vei avea, când totul îţi scapă/ printre degete. Începutul şi sfârşitul. Într-un singur creier,/ într-o singură inimă. Celula te trădează, pielea te trădează,/ privirea te trădează, amintirile te trădează. O continuă căutare/ a ceea ce e ascuns în spatele acelui paravan infinit,/ atunci când voi renunţa/ la memoria mea şi voi recupera memoria tuturor/ şi voinţa îmi va slăbi.” (Aproape departe). Prin inexorabilitatea destinului, ceea ce uneşte, pe deasupra sciziunilor, constituie condiţia existenţei, drama celorlalţi fiind şi drama individului. Ca un liliac îngândurat sau precum capul tăiat al Sfântului Ioan Botezătorul, „în cameră, aproape în întuneric, răsturnat cu capul în jos”, poetul visează filogenii, anamneze, crâmpeie de viziuni, simţind singurătate şi solidaritate cu fraţii univitelini nenăscuţi, pe care îi poartă în sine. El are revelaţia panoramică a splendorii şi a decăderii imperiului imaginar, amestec de ontologie şi colaps, ordine şi haos. O avalanşă de imagini matriceale, de pre-faceri, de flashbackuri, de anxietăţi mai mult contemplate, de mecanisme biologice şi cosmice îi invadează memoria. Platonian însă, „ideile sunt înstelate pe boltă”. Paradisul, crede poetul, trebuie să fie afară, înăuntru jucând oglinzile înşelătoare, în timp ce „iluzia şi certitudinea sunt încleştate ca Iacob cu îngerul”. (Cum suntem I). Realitatea rămâne inaccesibilă căci se citeşte cu subiectivitate, cu improbabilitate, într-un traseu cu circuit închis: „Numai noi cu noi, faţă în faţă cu deşeurile simţurilor şi memoriilor,/ cu ideile care plutesc în interior ca nişte umbre palide pâlpâind/ pe ecranele albe ca vidul”. (Cum suntem II). După modelul spectaculozităţii romantice, poetul imaginează mari planuri, gesticulaţii istorice şi cosmice, o retorică antitetică, impetuoasă, declanşate însă de o criză existenţială mai degrabă expresionistă, determinată de stări interioare intense, de căutări, de tensiuni camuflate.

Un amplu poem, Involuţia, de respiraţie hugoliană, cu vagi accente argheziene, dominat însă de un delir al enumerărilor, prezintă molozul civilizaţiilor, oscilând între creaţionism şi evoluţionism, între naivitate, scientism, mitologie, scenarii sociogonice, reprezentări eclectice, religioase, culturale, amestecând arhaicitatea cu prezentul, configurând panorame ale istoriei, ale mentalităţilor, rulând de fapt cadrele unei deşertăciuni polimorfe, într-un proces de neoprit al căderii. O elegie de fond veghează în asemenea texte, numind îndepărtarea omenirii de natura sa, indivizii nefăcând decât să schimbe măşti după măşti în aşteptarea morţii, temă consecventă de-a lungul cărţii.

Liviu Georgescu remarcă metamorfozele de tot felul, care dau labilitate şi îndepărtează de arhetipuri, care alterează valorile şi rapoartele. Într-o lume a fermenţilor, a descompunerii, a prolixităţii, salvarea este dată de ieşirea din caruselul vieţii prin întoarcerea în interior, de automumificare, cum se întâmplă preoţilor budişti: „ascetul meditează în propriul mormânt”. La fel, poetul, în fiecare dimineaţă, deschide fereastra pentru a intra cerul în camera/mormântul său, să întâlnească spiritul cafelei (Ceşti aburinde). Prin aceeaşi analogie, se revelează asceza exilatului de la Tomis, mort în pustietate, între cuvintele sale, sau cea proprie, la întoarcerea în inocenţa atemporalităţii: „şi adorm dezbrăcat pe pământ între noapte şi zi/ singurele invenţii divine care mai sunt”. (Exil alb II).

Poetul este tentat adesea de reprezentările duale, pe de o parte imaginea decadentă a societăţii de azi, regresiunea în incultură, dezumanizarea prin robotizare, prin informatizare – un alt război rece, falsificarea naturii, ingineriile genetice, iar pe de altă parte, aspiraţiile la un ideal care să-l înalţe, aşa cum dorinţa de moarte a călugărului îi transformă trupul în sfinte moaşte, adică în nemurire. Uneori însă, disocierea între bine şi rău este greu de făcut: astfel, negre sunt infernul şi toată infernalitatea, dar şi scrisul menit să lumineze, negre sunt păcatele, dar strălucirea lui Dumnezeu se naşte în întuneric (Istoria negrului).

Prin mirările şi prin insatisfacţiile privind moralitatea lumii de azi, poetul apelează frecvent la reprezentări solipsiste şi narcisiace, percepând lumea prin propria oglindă, văzându-se chiar şi pe sine, nu în ceilalţi, ci tot în sine: „Apoi doar eu şi oglinda în care mi-am desenat prietenii./ Oglinda în care am refăcut lumea.” (Aceeaşi specie). Se remarcă discrete elemente de spiritualitate orientală, viaţa iluzorie, vidul, nostalgia unei salutare odihne în nirvana: „fiinţă şi timp în imobilitate –/ oglindă ascunsă-a mişcării”. (Oglinda nemişcării, ascunsă). Se pare însă că poetul este permanent contrariat, simţindu-se captiv în răscrucea timpului sau într-o lume himerică, speculară, în care Dumnezeu, colindat de paradoxala stare de vag, este fiinţă şi lucru, totodată. Iluminări cu iz oriental, apoftegmatice, formulări sapienţiale, enunţuri ale primordialităţilor, aer, pământ, focul unic, apele, vidul, răsar din loc în loc, prin poeme. Dar autorul împerechează cu uşurinţă organicul/efemerul cu purităţile transcendente, neţinând prea mult la natura omogenă: „viscolul se îmbuibă din carnea iubitei pe catafalc”. (Apele se ridică meditativ). Într-o elegantă artă poetică, Dacă ai credinţă pe luciul alb, cuvintele înseşi sunt „ieroglifele zâmbetului de sus,/ un oraş iluzoriu din nisipuri mişcătoare”, iar scrisul le conferă hierofanie: „Prin geamul deschis, o lebădă albă inundă/ o foaie albă”.

Pe lângă panoramele satirico-elegiace având ca obiect (de)căderea omului, într-o civilizaţie supratehnologizată, multe texte fac speculaţie asupra fiinţei, cunoaşterii, religiosului (adesea relaţionat cu raţionalismul), uneori reduse până la serii de simple enunţuri. Trebuie însă recunoscută fervoarea unui astfel de discurs, energia lui, imageria lui bogată, abundenţa verbală. O antiteză dominantă înglobează aproape cu vehemenţă stilul lui Liviu Georgescu: pe de o parte se află propensiunea pentru lirismul pur, vădită în poeme scurte, cristaline, cu o metaforică insolită, pe de alta, voluptatea pentru satira mascată, pentru viziunile apocaliptice, pentru ironia nestăpânită, pentru moralismul înflăcărat. Din atitudinea severă faţă de maladiile prezentului, poetul evadează în metafore, în idealităţi, realizând un joc viu de intertextualităţi, cu aluzii, cu paradigme, cu permutări, cu corespondenţe, cu alternanţe de registre. Succesivitatea lui afară şi înăuntru aparţine aceleiaşi viziuni. Afară este istoria, lumea, trecerea, iubita, viaţa; înăuntru, gândul, visarea, memoria, cuvântul, iubirea, moartea. Afară sunt fenomenele, înăuntru sunt stările. Vehicule, pare-se prevestitoare, fac traseul dintre cele două delimitări: „şi de peste tot ţâşnesc păsări cu bucăţi/ de ziduri pictate/ rămase de la dărâmarea templelor Ierihonului”. (Cantată). De altfel, imagini picturale, parcă desprinse din fresce, apar adesea, dar şi pasteluri reduse la esenţe expresive. O parte din titlurile poemelor au conotaţii plastice sau muzicale.

Pierderea identităţii, imposibilitatea de a se mai reflecta în oglinzi, de pe care argintul s-a cojit (argint care altundeva răsună în clopote), pierderea chipului, dar şi refuzul de a se mai vedea sunt forme de alienare, de nemairegăsire în exterior: „unde eşti când vrei să te vezi”. (Fără speranţă nu poţi să începi). Salvatoare pare a fi ideea de realităţi suprapuse, de Palimpsest, cuvânt scris cu majusculă, sugerând vraful de identităţi ale lui Dumnezeu. Se mai adaugă o alta: „înăuntrul fiinţei e o arheologie secretă/ meditaţie pe lumină arhitrave de foc şi viziuni”. (Arheologie). O melodicitate a recurenţei de imagini sau de versuri simfonizează/armonizează forma cărţii, făcând-o sensibilă.

Poezia lui Liviu Georgescu este, în cea mai mare măsură, cerebrală, controlată, rar lăsându-se la voia aleatoriului. Ceea ce o defineşte este diversitatea ei, amestecul mare de elemente, realităţile ei spiralate, registrul metaforelor, de la cele diafane la cele groteşti, nuanţele comunicării, de la cele lirice la cele prozaice. În ciuda unui eu foarte prezent, nu rata de liricitate este dominantă, ci inventivitatea, cantitatea mare de imaginar pe care o vehiculează, şi nu în ultimul rând, impactul adevărurilor transmise.

În sfârşit, imaginea de muzeu, care rămâne din lume şi de sfumato a realităţii devin minimele certitudini ale unui univers brownian, ale trecerii timpului. Ca în romanul Hortensiei Papadat-Bengescu, un concert absolut încheie cartea/partida existenţială, adunând în el ceea ce natura refuză: triumful culturii asupra morţii. Poemul final, Călăuza, susţine, după odiseea dezastruoasă a omenirii, întoarcerea la valorile simple, blânde, uimite, din interior, adică la paradisul pierdut.

Liviu Georgescu dovedeşte în această carte, subtil structurată, o personalitate poetică puternică, înzestrată cu o afluenţă imaginativă, expresivă, cu o remarcabilă ştiinţă a încununării operei.