Orice antologie, de orice fel, se conformează unor criterii de selecţie care o justifică, dar îşi asumă şi riscul de a nu oferi decât o mică parte din domeniul intenţionat. Ea reflectă, cu siguranţă, personalitatea/subiectivitatea alcătuitorului, iar în cazul de faţă, o ediţie bilingvă, şi pe cea a traducătorului. Un copac de sunete/Un albero di suoni. Poezie română contemporană (Editura. Eikon, Cluj-Napoca, 2008, ediţie bilingvă româno-italiană, traducere de Ştefan Damian, cuvânt înainte de Olimpia Pop) conţine nouă poeţi. Nu-şi propune reprezentabilitatea, ci prilejul de a contura o temă, un aspect profund, dar discret, al literaturii actuale. Îngrijitoarea ediţiei, Olimpia Pop, expune (cam evaziv) datele selecţiei: „Universul lor liric, foarte diferit stilistic, are totuşi o notă comună: elogiul lumii vizibile, a peisajelor naturale şi umane, care se încarcă de o magie specifică lumii româneşti. Regnurile conlucrează la această magie, iar eul liric presimte şi descifrează, prin poezie, semnele lumii de dincolo. Sacralitatea lumii e încă vie, proaspătă, imediată la poeţii români care vă sunt prezentaţi în acest volum. Ei sunt reprezentanţi ai mai multor generaţii şi cu diferite viziuni poetice. Coexistă în această antologie, ca într-un dialog al vârstelor, neomodernismul celor mai vârstnici cu postmodernismul celor mai recent afirmaţi în spaţiul cultural românesc.” (Cuvânt înainte). Cu o excepţie, toţi poeţii antologaţi sunt prezenţi cu câte şapte poezii. E greu să reduci un autor la un număr atât de mic de poeme şi, totuşi, acestea marchează o varietate sensibilă de identităţi. Nu putem să nu facem o asociere, cu amuzamentul de rigoare, cu cele cinci poeme ale lui Vasile Cârlova. Volumul capătă o proiectare specială şi prin traducerile de fidelitate şi fineţe ale lui Ştefan Damian. Este interesant de văzut în ce măsură imaginea minimală a fiecărui poet o confirmă pe cea maximală.

Gabriel Chifu apare ca un prodigios mânuitor al imaginarului, ca un lucid care îşi premeditează efectele, folosind o frazeologie sigură, precisă, ca un neobosit meditativ. El îşi introspectează atent şi curios propria entitate, îşi evaluează condiţia tranzientă într-o lume căzută pradă relativităţii ori se arată perplex în faţa alcătuirii sale duale: „în celula mea igrasioasă întunecată strâmtă/ în care abia încăpeam eu/ a intrat şi el./ n-aveam loc unul de altul. nu ne puteam mişca./ dormeam în picioare lipiţi./ respiraţiile se amestecau. bătăile inimilor./ sângele gândurile treceau dintr-unul în altul/ după regula vaselor comunicante./ spaima mea se vărsa în seninătatea lui. oboseala mea în beatitudinea lui./ ce monstru alcătuiam noi doi fiinţă hibridă jumătate/ gheaţă jumătate foc. era/ atât de diferit de mine. funcţiona cu totul altfel./ nu-l suportam deloc. mă enerva./mi se părea că îmi consumă aerul./ dar n-aveam încotro. fusesem cusuţi laolaltă./ în aceeaşi celulă. a corpului meu./ eu şi el. el cel venit de sus. dumnezeu.” (a intrat şi el în celula mea). De altfel, regăsim în acest eşantion mare parte dintre caracteristicile poeziei sale, diseminarea sacrului în profan, iluminarea care parcurge totuşi o anumită gradualitate, folosirea unor filtre onirice sau ludice, evaziuni/invaziuni ale unei suprarealităţi/ ale unei spiritualităţi, autoreflectarea prin tehnica mise en abyme, claritatea discursului.

Faţă de concreteţea simbolică a liricii primului, Ştefan Damian abia atinge clapele, interpretând partitura evanescenţei, într-un fel de sfumato bazat pe contemplaţie, pe recursivitatea imaginilor, vizând inefabilitatea timpului, iluzionismul existenţial: „Va veni ziua când cu paşi catifelaţi/ moartea se va înşuruba printre noi./ Astăzi/ încă o mai putem gândi. Pare/ un animal aproape decent, o veveriţă/ sau o flacără verde ce arde/ privirile şi inimile./ Va veni o zi când crucifixul/ ne va privi în inimi/ rând pe rând/ şi stigmatul ochilor lui apoşi/ vor rămâne tot atâtea schije de întuneric/ întipărite pe întreaga piele.” (Rând pe rând).

De formaţie filosof, Vasile George Dâncu scrie o poezie identificabilă cu o biografie spirituală: „Drumul care trece prin Runc/ Duce către Ţibleş.// Drumul ce străbate Pământul/ Duce către Cer./ Unii bătrâni spun că, de fapt,/ Ar fi unul şi acelaşi Drum.” (Drumul care trece prin Runc…). Lapidaritatea dusă până aproape de desimea sentenţiozităţii, recursul livresc, semantismul relevat, parodia, vioiciunea discursului, formalismul/ingeniozitatea silogistică sunt datele liricii sale: „Zeul este zeu/ Şi omul nu este om.// Cerul este cer/ Şi pământul nu este pământ.// Tăcerea este tăcere/ Şi glasul nu este glas.// Moartea este moarte/ şi viaţa nu este viaţă.” (Bocet).

Echinoxistul Dinu Flămând prezintă funcţia ontologică a poemului, capabil să uzurpe integral identitatea poetului: „Continuam/ să îndop înţelegerea cu/ cuvintele înţelegerii/ când/ m-a luat de ceafă ambigua revelaţie/ că ceva întunecos ascuţit uneori vorbeşte direct/ de la rinichi la inimă/ şi tace carnal de la înfricoşare la viitor.// Iar biopoemul începea să crească în el/ cu sau fără el/ fără să ajungă totalitatea a ceea ce este/ de îndată ce este// uimire palpabilă/ amânare/ adevărată numai/ cât timp se caută.” (Biopoemul). Senzorialitatea avidă, dorinţa de a fi în contact direct cu tot existentul, frenezia formelor reprezintă latura expresionistă a personalităţii sale. O calmează contemplativitatea, rafinamentul imaginilor, elegia estompată, livrescul, descriptivismul în care mocnesc iluminări.

Alegorizând, transpunându-se în geografia/istoria/utopia imperiului pierdut/visat, Mircea Măluţ are o reprezentare existenţială profundă, amestecând viziunea cu drama realului, călătoria iniţiatică de fiecare zi cu nostalgia şi speranţa unui Canaan, ţinut imaginar. Autorul face astfel o semnificativă echilibristică între simboluri ale sacrului şi stări ale imanentului, între Împărăţia eshatologică şi imperiul împrejurărilor: „orb într-una din provinciile imperiului/ căutând fratele vitreg/ plecat pe aleile frigului/ de ce l-au trimis tocmai pe el/ după testamentele sacre// orb prin provinciile imperiului/ îşi pipăia cu atenţie trecutul/ o rană în creştere/ de la un capăt la altul// el era destinat echilibrului/ şi nu s-a găsit nimeni/ potrivit de destinat echilibrului// o să raporteze că bemolii/ umblă nestingheriţi/ o să le povestească despre graniţele provinciale/ unde ar fi dorit să-şi construiască/ o certitudine pe verticală.” (şi scribii dorm în imperiu la căpătâiul religiilor – călătorul 11,1). Cu o încărcătură profetică, poetul se află ca într-un vestibul, între timpuri, la marginea căderii.

Tot într-o formă parabolică scrie şi Ioan Pintea: lumea, care ar trebui să fie o mare, este o baltă populată de o faună diversă, din care lipseşte însă pelicanul judecător, la Fântâna lui Iacob, o femeie de altădată povesteşte despre Domnul şi despre cum se tratează rănile Sale, poeţii care îşi pierd harul îşi pierd şi Ţara, ca sfinţii, poetul arde de tot în miezul poemului. Este o lirică a simplităţii elocvente, senină şi delicată, sugerând echilibrul sufletesc, ţintind o relaţie firească, lipsită de retorism, cu Dumnezeu, care este mai mult intuiţie, decât prezenţă. Sacrul discret care catalizează existentul este asociat adesea cu imaginea scriitorului: „am dorit suflete să te văd faţă către faţă/ şi te-am văzut într-un târziu în oglindă// împreună cu tine am săpat cele mai primejdioase galerii/ pentru aceşti greieri cântăreţi/ cum a devenit peste noapte ciocârlia pasăre de pradă/ nu ştiu/ ştiu doar atât/ era noapte şi pe zidul chinezesc încă nu înverzise iedera.” (metafora o, metafora).

Această antologie adună glasuri consonante, polifonice, străbătute de vocaţia spiritualităţii. Deosebită şi plină de har este poezia lui Adrian Popescu. Ea propune incursiuni în meridionalitate, solaritatea italică, bunătatea şi iubirea franciscană, rafinamentul livresc, fluenţa cristalină (transparentă) a discursului. Umanitatea prezentă în poeme, rosturile lumii, comuniunea dintre elemente, alternanţa virtuţilor şi păcatelor sunt privite cu înţelegere şi blândeţe, ca indispensabile armoniei universale: „Ca Adam ce iese din grădini ascunse,/ Unde viţa bună s-a înfrăţit cu menta,/ Ies dintr-un claustru, aurul e-n frunze,/ Şapte poduri număr înspre Fundamenta./ Tu stăpân al Viei, eu ţi-s lucrătorul,/ Un giular ce-nstrună alăutei arcul,/ Lumii nevăzute el îi duce dorul.” (Republica marilor castori).

Poezia lui Aurel Rău este meditativă, extrăgând reflecţii din evenimentul comun, din aspecte ale lumii înconjurătoare. Temele de bază sunt bătrâneţea, trecerea, parcursul inexorabil: „Ah un drum, ah mereu, mereu un drum, ah,/ Care nu se repetă dar sfârşeşte de unde-ncepe.” (Drumul în pădure). Este preferată forma concisă, uneori eliptică, dar plină de expresivitate. Nu este ocolit ludicul, ingenios, încărcat de rezonanţe dramatice: „Vine un cuvânt din pădurea verde./ Povestind, ne pătrunde târziul/ La plecare, îl petrec până-n capul câmpului./ La întoarcere, mă conduce./ Îl petrec, nici nu ştim cum se scurge noaptea;/ Şi cine conduce pe cine…” (Petrecere).

Ultimul autor, în ordine alfabetică, este Lucian Vasiliu. Poeziile sale apar ca exuvii ale unor stări ardente/incandescente. Scriitorul se ascunde în cuvinte aparent convenţionale. El este, de fapt, ecorşeul de pe care se vor smulge hainele epidermice, este cel care sângerează în secret, cel care plânge în spatele rictusului formal: „Se lasă umbra cu masca ei de fier/ peste masca mea de ceară/ cu întunericul peste/ întunericul ochilor,/ cu ignoranţa peste/ ignoranţa mâinilor pline de sânge/ târându-se oarbe, neştiind/ încotro mă îndrept// n-a mai rămas nimic din/ tot ce ai făcut/ (acestea îmi sunt dictate acum la maşina de scris)// copil născut într-o seară cumană/ rece şi ocultă,/ când se lasă umbra cu masca ei de fier peste masca mea de/ arlechin palid şi gol” (Arlechin).

Antologia apare ca unitară şi substanţială prin consonanţă, prin invariabila tematică a poeţilor/poemelor care s-au selectat, dar şi prin diferenţele singularităţii lor, prin substratul lor spiritual, prin problematicile existenţiale de profunzime. Reprezintă însă numai o secvenţă, concludentă, cu fructe rare, dintr-o paradigmă axiologică, adică un copac de sunete într-o mare pădure foşnitoare.