Interesul lui Constantin M. Popa pentru opera şi personalitatea lui Adrian Marino nu este de dată recentă. În 1993, îi dedica studiul Hermeneutica lui Adrian Marino, iar în 2001, monografia Adrian Marino. Se mai adaugă relaţia de prietenie şi de colaborare care a existat între cei doi, Adrian Marino devenind spre sfârşitul vieţii mentorul revistei Mozaicul, al cărei redactor-şef era C. M. Popa.

Recentul volum, Adrian Marino. Ideocriticul impenitent (Editura SIM ART, Grupul editorial AIUS, Craiova, 2008) este complementar precedentelor, dând cursivitate biobibliografică unuia dintre cei mai importanţi cărturari ai secolului al XX-lea. Este alcătuit din cinci capitole, addenda şi bibliografie.

Prima parte, Viaţa unui om singur, dă informaţii sumare despre biografia proeminentului literat, care s-a arătat discret întotdeauna în această privinţă. Pe linie paternă, are o ascendenţă macedoromână. După absolvirea facultăţii, devine în 1945 asistentul lui George Călinescu şi îşi susţine doctoratul, în 1947, cu teza despre Viaţa lui Alexandru Macedonski. Arestat în 1948, din motive politice, face opt ani de detenţie, după care, până în 1963, are domiciliu forţat în satul Lăteşti, din Bărăgan. Se căsătoreşte cu Lidia Bote şi se stabileşte la Cluj. Într-o întrecere cu timpul nemilos, scrie şi publică, plin de fervoarea studiului, carte după carte.

Cel de-al doilea capitol, Paradigma alternativei, este determinat de afirmaţia târzie a lui Adrian Marino, că ampla panoramă a Biografiei ideii de literatură a constituit de fapt, un mod de a se sustrage compromisurilor în faţa cenzurii şi a constrângerilor ideologiei comuniste, deprivându-se totuşi de adevărata vocaţie, aceea de critic de idei şi de ideolog.

Constantin M. Popa precizează patru domenii de exercitare a competenţelor sale: critica şi istoria literară, teoria şi hermeneutica, eseistica, poziţia ideologică. Adrian Marino susţine dialogul cultural european făcut de pe poziţii de egalitate. Soluţia sa politică pentru etapa istorică actuală a României este aceea a iluminismului-liberal, pe care îl defineşte ca un neopaşoptism. Calea este a celui de al treilea discurs, mediator între discursul predominant autohtonist şi cel predominant europenist.

Capitolul Permanenta redefinire identifică sensurile axiomatice, reale, formanţii operei sale. Niciodată, savantul nu se limitează la suprafeţe: el creează dimensiuni multiple, sociale, morale, filosofice, culturale, istorice. Orice demers reprezintă de fapt o opţiune. Chiar atunci când e vorba de cărţile de călătorie (ˇOlé! Espańa, Carnete europene, Prezente româneşti şi realităţi europene, Evadări în lumea liberă), „supratema acestor febrile confesiuni, deopotrivă descriptive şi analitice, nu o constituie, cum s-ar crede la prima vedere, cultura, ci libertatea.” (p. 20). Contaminat de modelul său admirabil, C. M. Popa extinde observaţiile, vizează aspecte aparent adumbrite, comentează cu fineţe, de cele mai multe ori aplicat.

Convorbirile cu Sorin Antohi, cărţile ideologice, biografia rămasă în manuscris conţin datele unei spiritualităţi multiple: „Adrian Marino este irevocabil atras de conceptele pluralităţii, toleranţei, democraţiei, neadmiţând nici o clipă dezerţiunea spiritului critic.” (p. 25). Seria alcătuită din Revenirea în Europa, Pentru Europa şi Politică şi cultură demonstrează o conştiinţă bine ancorată în actualitate, un bun analist şi un diagnostician al interferării unor realităţi de naturi diferite. Ingerinţele politice au un rol determinant, în bine sau în rău. Este evaluat fenomenul frustrator şi deprimant al cenzurii. Marino face dovada, şi aici, a paradoxalului său spirit polemic şi constructiv.

Fără îndoială, una dintre dimensiunile fundamentale ale operei sale o constituie gândirea hermeneutică, prezentă ca marcă încă de la început, în reevaluările critice macedonskiene, aprofundată apoi în studiile comparatiste, definindu-se continuu ca model propriu. De altfel, comparatismul oferă teren propice metodei hermeneutice, implicând un număr mare de niveluri şi de relaţionări. De domeniul reformării/reformulării polemice a hermeneuticii ţine şi sistemul de studii convergente, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Hermeneutica ideii de literatură şi Biografia ideii de literatură. Excedat, autorul exclamă: „la Adrian Marino fascinează ritualul erudiţiei, aparatul critic de referinţă formând nu un simplu «subsol», ci o secţiune hotărâtoare a demonstraţiei.” (p. 37). Sunt reperate, pe traseul demonstrativ-exegetic al construcţiei cercetătorului clujean, câteva dublete referenţiale, cum ar fi naţional-universal, literatură populară-literatură cultă, stadiul oral-stadiul scris, valori care dau perspectivă circulară tuturor fenomenelor.

Capitolul cel mai important al studiului îl reprezintă Descifrarea sensului primordial. Mai întâi, se fac necesarele observaţii de diferenţiere între hermeneutica lui Adrian Marino şi cea a lui Mircea Eliade: „Cei doi hermeneuţi sunt uniţi prin intenţia descifrării sensului primordial. Identificarea semnificaţiei originare cu momentul său genetic, la Mircea Eliade, descoperirea sensului «prim, plan, literal», la Adrian Marino. Gândire simbolică la primul, investigaţie etimologică la cel de-al doilea.” (p. 43).

În demersul său, Adrian Marino restaurează traseul/mecanismele unei corecte interpretări, eliminând redundanţele parazitare, semnificaţiile false/falsificate, pentru a avea acces la cunoaşterea autentică. Se recurge în acest caz la relaţia de oglindire mutuală a părţii şi a totalităţii, la reflectarea multiplului în unitate: „Modelul lui Adrian Marino disciplinează multiplicitatea oprindu-se la semnificaţia univocă, privilegiată.” (p. 45). Având în vedere fenomenele de recurenţă, specifice literaturii, interpretarea reconstruieşte un traseu de circularităţi. Preconceptul hermeneuticii literaturii îl constituie litera, element configurator în jurul căruia devin funcţionale cele şapte straturi sau cercuri de interpretare: „Este neîndoielnic faptul că investigaţia hermeneutică, asemeni oricărei cercetări critice, are, în multe privinţe, tangenţe cu procedeele de studiu arheologic, sondând – pe niveluri – secvenţe eponime, stabilind origini, serii evolutive, înrudiri, ierarhizări.” (p. 48).

În monumentala Bibliografie a ideii de literatură, nivelurile de interpretare încep cu cercul originar, în care, recurgându-se la etimologie, se configurează ca instrumente litera, literatura orală, literatura scrisă, textul, discursul. La acelaşi nivel, relaţia sacru-profan conţine, pe de o parte, simbolistica literaturii, dar şi tentaţia laică de a se transforma în cultură.

Următorul strat al interpretării ideii de literatură este cel cultural. Acesta include, în vederea definirii conceptului de litteratura/grammatica, practicile scrisului, învăţării, studiului. Are loc totodată o translatare de prestigiu şi de experienţă de la sacralitate către literatură, cea din urmă vizând, prin obiectivele sale, didactic, critic şi artistic, atingerea integralităţii culturale. Acest nivel presupune o vastitate enciclopedică, corelând artele liberale cu studiile umanistice. Sunt scoase în evidenţă caracteristici ale domeniului literar, gratuitatea, criteriul estetic, dar şi „dimensiunea ideologică a literaturii prin asocierea ideii de libertate.” (p. 57).

Cercul cantitativ se bazează pe relaţia de disociere şi de incluzionare dintre tot şi parte, din care se pot formula premisele că totul este sau poate deveni literatură sau că nimic nu este literatură, concluzionându-se însă că dacă totul este literatură, literatura nu mai înseamnă nimic. Punctul de vedere cantitativ este interesat de categorii ale totalităţii, carte, bibliotecă, bibliografie. Capitolul Cercul specific observă mutaţia de la nivelul cultural la cel estetic, precum şi evoluţia de-a lungul timpului a ideii de frumos. Prezenţa esteticului s-a manifestat dintotdeauna, în caligrafie, în ideograme, în caligrame, tendinţe stilistice fiind incluse chiar în modul de elaborare. Trecerea de la categoria literaturii cultural-educative la cea a literaturii artistic-estetice se produce în secolul al XVIII-lea, când se creează şi termenul beletristică. Distincţia următoare, datorată redefinirii poziţiilor, este cea dintre literatură şi poezie: „Istoria ideii de literatură reprezintă un şir neîntrerupt de eliberări: de oralitate, de sacralitate, de cultură, proces ce o plasează într-un domeniu specific, diferit total de cel originar.” (p. 69). Scrutarea hermeneutică are în vedere şi alte aspecte nomenclaturistice: artă literară, scriitor (cu avatarurile scriptor, grammaticus, umanista, poeta), specific literar, esenţă, forma pură, poeticul, poeticitatea, literaritatea. Parte a spectacolului o constituie, fără îndoială, şi dialogul polemic al hermeneutului cu alte opinii teoretice. Asimilate din domeniile lingvistic şi semiotic, sunt valorificate hermeneutic şi conceptele de structură şi sistem, text si textualitate.

Referindu-se la influenţele din afara literaturii, se relevă un cerc heteronomic, constând în contexte sociale, economice, ideologice. În acest sens, se propune constructul (utopic) al Republicii literelor şi se evidenţiază calitatea literaturii de instituţie socială (care reflectă, dar şi cenzurează societatea). Aspectul economic derivă în special din tratarea scrisului ca muncă şi ca marfă.

Diferenţierile calitative pe care le sesizează Cercul ierarhic situează valorile în poziţia superior sau inferior. Discriminările există încă de la început, cuprinse în raporturile scris-oral, cult-incult, sacru-profan sau în polaritatea mai cuprinzătoare literatură-poezie.

Ultimul domeniu tematic în cadrul hermeneuticii lui Adrian Marino îl constituie Cercul imanent, în care se are în vedere problema importantă a naşterii şi a morţii literaturii. Literatura însă se autogenerează, unitatea ei primordială, de bază fiind litera. „În măsura în care literatura se face cu literatură, ea devine şi literatură despre literatură.” (p. 103). Metaliteratura este situaţia în care „literatura trece în critică, iar critica în teoria literaturii.” (p. 105).

În capitolul final al cărţii, Gânditorul categorial, se fac judecăţile definitive, generale, cu privire la rolul avut în cultura hermeneutică românească de Adrian Marino.

Consecvent preocupărilor privind personalitatea erudită a lui Adrian Marino, Constantin M. Popa scrie o carte analitică, densă, incitantă, retrezind interesul atât pentru un model al rigorii, tenacităţii, cutezanţei intelectuale, cât şi pentru domeniul de imperioasă actualitate al metodei hermeneutice.