Era de presupus, în 2004, când Constanţa Buzea publica volumul Netrăitele, că acesta lăsa cale deschisă unei continuităţi. Conjectura se susţinea prin faptul că tema confesiv-religioasă este una prodigioasă şi reprezintă în evoluţia unui scriitor un stadiu al profunzimii, al meditaţiei retrospective, culminante. Se adaugă necesitatea unor clarificări existenţiale, determinată de un comportament contemplativ, cu sclipiri hieratice.

Netrăitele (II) începe cu o pietŕ, cu rugăminţile unei mame adresate copilului etern, fiinţă fragilă şi îndepărtată, tot ea, aflată în stadiul dinainte de cădere: „Implor un cer întreg să te îndrume,/ dar nu spre trupul meu. Înăbuşit te-aş/ naşte mort albastru. Cu-aceleaşi mâini/ cu care te resping, îţi spăl picioarele/ şi te îngrop de-a pururi.” (dedicaţie). Psihanalitic, poate fi vorba de o dedublare morală, de repudierea fantasmei propriei copilării, tot aşa cum nu se exclude ideea unei nunţi mistice.

În prima parte a volumului, copil fără naştere, textul este adesea echivoc, conţinând un amestec de sugestii, simboluri, absconzităţi, conglutinate într-o viziune ontologică specială, dominată de un mesianism care vine din interior. Cel aşteptat/dorit este trecutul, părţi ale lui aflându-se în oglinzile amintirii ori în prihanele trăirii, iar poeta are nostalgia nenăscutului, a impecabilităţii spiritului pur, netrăit: „În contemplare palide rămân/ talpa, călcâiul, glezna, podul palmei./ Tu vii, şi cât timp venind amân/ capătul vag al unei clipe calme./ Absenţă sorb, uimire, gust îngân/ amestecându-te cu norii, albii/ duhul nears al verilor de fum,/ cerul precum vast vasul unei albii,/ sufletul tău, nici aer, nici plămân.” (11 miniaturi ale plânsului). Platonian, poeta elimină din demersul întâlnirii sale inefabile, accesoriile convenţionale, retorice, decorative, urmărind o atingere nemediată. Netrăitele, ca şi necuvintele lui Nichita Stănescu, reprezintă un registru virtual, un fel de înger de pază şi de martor menit să asigure vieţii un echilibru moral, salvator. Dar şi realitatea este inseminată cu o tainică textualitate. Prin concentrare, prin căutarea iluminării, scrisul are caracteristicile unui lirism inspirat, captivat. Interferarea continuă cu netrăitele îi dă o configuraţie paradoxală: „Dumnezeiesc de vii, nu mă îndur să le ating,/ nu ajung să o fac. Înaintez cu Totul,/ ca o piramidă în expansiune lent intrând/ în Cer, ca însuşi sufletul meu în Sufletul,/ spre a-mi recunoaşte şi a aduna în El,/ laolaltă secretele. De nenumărat, necontenind/ a se împuţina prin cele ce se adaugă, necontenind/ a se înmulţi prin cele care se scad,/ a socotit Dumnezeu numărătoarea zădărnicie?” (tripticul numărării). Într-un univers (sensibil) în care coabitează realele şi transcendentele, faţa şi reversul, Cartea confirmă intuiţiile de copil ale poetei, îngerii cărţilor veghează priveliştile dinlăuntru, provocând prin prezenţa lor dezmărginiri (ca la Rilke), amestecul limbilor şi străpungerea prin citit nu pot salva totuşi străinătatea şi singurătatea inşilor. Adâncirea voită în angelologia textului şi a cărţilor este o cale extatică spre netrăite, spre dimensiunea revelaţiei: „Împreună îngerii cărţilor,/ perechi fără păcat şi fără nimic împrejur,/ cu priveliştea înlăuntru ţinând în sine/ ca în oglinzi textul, reversul,/ ies şi intră în oglinzi care una sunt cu/ lentila albastră – ochiul lui Dumnezeu/ citind, fiind pretutindeni.” (litanii la diferenţele magice). Poeta susţine o mistică livrescă, semne ale ei identificându-se în cântecul armoniilor şi în apocalipsa fragmentariului, în icoanele sensului şi în imagini ale deşertăciunii, reprezentate în tripticul îngerilor, tripticul cenuşii, tripticul restriştii, dar şi în tripticul maicii.

Scriitura, de mare densitate, folosind recurenţa, jocul de cuvinte, eufonia, catahreza, metafora – în sensul ei etimologic, de transferare în altă realitate, are o mare relevanţă lirică: „A nu vedea vederea ta văzând, tu iartă-mi./ Fă larma să n-o pot pricepe decât ca/ iertare. Candid, vocea ta nu am hrănit-o cu/ lapte, şi sufletul mi s-a uscat în această/ restrişte. Cuvintele în vis, cuvintele tale/ atrase şi rupte în sorbul amurgului./ Halucinând între lumi, vei fi ajutat să te/ vindeci? La sânul cerului sufletul tău în/ vedenie, printre înotători şi frunze eşuate./ Pe pământ imagini născându-se şi îmbătrânind./ Ciudate vorbiri îngânând spun cuvinte despre/ un trup cristalin ce nu-mi aparţine. Rămâne/ în gol la uşa între ai cărei stâlpi îl/ leagănă îngerii.” (tripticul cenuşii – tirania variantelor). Este evidentă virtuozitatea şi felurimea stilistică, siguranţa unui discurs încărcat. Este folosit paralelismul care ritualizează textul, dar şi vorbirea perifrastică, numind tangenţial, cu un fel de pudoare lexicală. Este pusă în funcţiune o mistagogie poetică în care rolurile esenţiale revin mamei/maicii şi fiului/copilului fără naştere, care, în sistemul de reprezentare textualist sunt poetul şi poemul. Un ritm special, o retorică a topicii se obţin cu ajutorul hiperbatului. Este, astfel, marcată o lirică a interiorului, a unei memorii subliminale, încărcate de gesturi, a figurării unor anamneze ontologice: „Acum se-alege – a fi ori a nu fire. Cât Dumnezeu/ topeşte-n cristelniţă un Nume, şi Mirul, Cruciu-/ liţa Botezului curat. Acum se-alege drumul cel/ fără regăsire, din mila Lui în veci alunecat.” (micul lord).

Imaginarul Constanţei Buzea proiectează cu rafinament, în profunzime, în primordialitate, experienţe mistico-existenţiale ale apropierii de divinitate, ale regăsirii de sine, cuprinzând iubirea, cunoaşterea, maternitatea, nostalgia Paradisului, jertfirea, spovedania, mântuirea. Nimic însă nu aparţine rigorismului dogmatic, poemele fiind meditaţii fireşti, pline de lirism, explorând cu o anume determinare misterul fiinţării, tainele imanente ale predeterminării, plenitudinea lumii: „Dacă poţi, vorbeşte-mi/ fără să te înclini.// Tu cu mine vorbind,/ mă ridici la cer.// Acum aştept să se-ntâmple, atunci/ în cutremur, acum în polen mă zbat.// Atunci înmărmurită, acum în/ singurătate, atunci în singurătate.” (locul murind).

Există o anume fragmentaritate a poemelor, autoarea exprimând repetat aspiraţia spre întreg, căutând idealitatea Textului, starea impecabilă (fără păcat) şi de neimaginat când Dumnezeu L-a născut pe Fiu mai înainte de toţi vecii. Semne ale (de)căderii se află peste tot, sub forma timpului, a răutăţii şi a nemulţumirii, a lăcomiei şi a neputinţei, a despărţirii celor uniţi, şi, drept urmare, sufletul cel bun distrus. Fiii sunt concepuţi, parcă, pentru a-şi contesta părinţii, lumea se vede ca o frază uzată şi fără punct, apocaliptică şi absurdă. Textul însuşi are aspectul unui copil nelegitim. De aici, nu poezia este salvatoarea, ci rugăciunea şi împărtăşania, „Plin e potirul de picur şi fărâmitură,/ trupul şi sângele Lui mă ridică din chin./ Îngeri alină buzele întru arsură/ şi izvorăsc mireasmă din străvezimi.” (rugăciunea continuă).

Cea de-a doua parte a cărţii, dictando, este mai restrânsă şi conţine, în principal, un jurnal în datele lui reale, poezia deducându-se din procedeul opozitiv puternic dintre abstracte/spirituale şi concrete/biografice. Semne ale unei spovedanii îndelung reţinute, cele două capitole sunt unite de caracterul lor confesiv, de lecţia de transfigurare pe care o conţin, poemele aflându-se la două niveluri de procesare. Cele două capitole, complementare, se revelează reciproc, alcătuind un diptic. Destinul nefericit al poetei este convertit în altruism, prin deplorarea singurătăţii şi suferinţei altora: „Eu sunt un caz fericit. Cu câteva seminţe/ în buzunare, gândesc în fiecare primăvară,/ ca pământul însuşi, că nu aş avea a mă plânge/ de singurătate ori de suflet neocrotit.” (însemnări din balconul botanic). Scriitoarea regăseşte fericirea, ca şi N. Steinhardt, în iubire, în credinţă, în viziunea franciscană asupra existentului. Lumea (dumnezeiască) din jur este văzută din perspective diverse, din balconul plin cu flori (botanic), din cărţile înţelepciunii bisericeşti, din evocarea unor fapte de altădată, păstrate ca sfinte odoare în memoria inimii. Soluţia contemplativă este dată de atingerea echilibrului sufletesc, precum şi de cumintea întoarcere la tradiţii legate de neostoita preumblare a omului pe pământ, de la naştere până la moarte.

Poezia Constanţei Buzea se adună şi se lărgeşte (în funcţie de punctul de vedere adoptat), ca un melc, fie interiorizându-se până la concentrarea unui punct, fie deschizându-se într-o spiraloidă, incluzând stările vârstelor, proiecţiile lor, alternând impetuozitatea şi înţelepciunea, modernismul şi tradiţionalismul, procedeul simbolurilor şi notaţia biografică simplă, îmbiind semnele transcendentului şi împlinind legea destinului: „A fost atunci un început, o şansă, o descâlcire/ lentă în destin, alternativa la un rău, o milă,/ coborâtă din senin, degetul transparent al/ îngerului păzitor ce mi-a atins timpanul./ În rest, eram copil cuminte, cu spaimele/ părinţilor în oase, cu numai tulburi nostalgii,/ visând în perimetrul unei mizerii îndulcite/ cu stânjenei albaştri şi crăiţe. Creşteam necon-/solată, nevorbită./ Se ridicau căsuţe de pământ. Date cu var,/ erau frumoase. Câinii lătrau, noroaiele-nglodate./ Dar vara mirosea a câmp cu mirişti. De unde/ să ghicesc pe ce calvar mă-ntemeiam? Pe iarbă,/ în curtea care nu mai este, printre regina nopţii,/ la umbră, recitam./ Duhul înstrăinării e întrupat, posteritatea-i la un pas, eternitatea, cine ştie! Mult îndurând,/ cu multe m-am acoperit. În preajmă şi deasupra,/ flori peste poet ca pentru Dumnezeu.” (versuri neamăgitoare).