Marile personalităţi au provocat mai întotdeauna reacţii adverse, fiind idolatrizate sau contestate, atribuindu-li-se toate calităţile, fără reţinere, sau nerecunoscându-li-se cele mai multe. În funcţie de priorităţile sociale şi politice, timpul alege şi schimbă valorile, ajunse parcă din ce în ce mai fragile şi mai relative. Într-o societate a realităţilor multiple, axiologia devine labilă. Apoi, nu mai există o separaţie netă a valorilor, eticul, esteticul, etnicul interferând. O personalitate este un cumul de însuşiri. Perioada comunistă a cenzurat şi a denaturat, în funcţie de interese ideologice; azi există riscul de a exacerba. Viaţa unui scriitor nu este unitară, în ea pot interveni schimbări decisive.

Cartea Martei Petreu, cu un titlu publicitar, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Editura Polirom, Iaşi, 2009), investighează un aspect de biografie literară mai puţin cunoscut, şi anume influenţa formatoare a lui Nae Ionescu, maestrul fascinant, asupra lui Mihail Sebastian, stagiar şi apoi titular la ziarul Cuvântul, din 1927 până în 1934, studiul extinzându-se şi în anul de recul 1935, răstimpul până în 1945 fiind tratat sumar: „Studiul meu este centrat pe publicistica politică, ignorată pînă acum cu totul, şi pe psihologia tînărului scriitor, fixat afectiv, ca o iederă, de Nae Ionescu şi de Eliade.” (Cuvînt înainte, p. 5). Sursele sunt ziarele şi revistele la care a colaborat Sebastian, precum şi jurnale, memorii, volume de corespondenţă, romane. Redactată pe ani, cartea apare ca o cronică a contextelor formatoare, a cauzelor şi a motivaţiilor psihologice care au făcut dintr-un un tânăr evreu un susţinător al extreme drepte, în intenţia de a se integra într-un flux al spiritualităţii româneşti: „Dintre toţi discipolii lui Nae Ionescu, Sebastian a fost cel mai iubitor, cel mai imitativ, cel mai impregnat de ideile şi de stilul profesorului său.” (ibidem, p. 6). Autoarea îşi propune să dea repere ale gândirii politice de dreapta, legate de ziarul Cuvântul şi de directorul acestuia, Nae Ionescu, să citească o filiaţie spirituală insolită, pentru ca în final să avem filmul unei istorii cuprinzătoare, de la sfârşitul anilor ‘20 şi începutul anilor ‘30, şi al unei istorii personale, destinul unui evreu care vrea să devină român şi al tutorelui său spiritual care îl repudiază.

După ce fusese remarcat de Nae Ionescu, în timpul susţinerii bacalaureatului, Mihail Sebastian îşi începe, în 1927, colaborarea la Cuvântul, care va dura până la interzicerea acestuia, în 1934. Este şi motivul mutării lui de la Brăila la Bucureşti. Aici, are grijă să-i cunoască, plin de deferenţă, pe Mircea Eliade şi pe E. Lovinescu. Nae Ionescu este însă directorul de conştiinţă, ceea ce căuta nu numai el ci o întreagă generaţie din care se vor ridica nume proeminente, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica şi alţii: „Nae Ionescu avea o extraordinară capacitate de a seduce, iar Sebastian s-a lăsat sedus. El
i-a atribuit lui Nae (şi nu complet fără motiv) un summum de calităţi: inteligenţă, cultură, o extraordinară cunoaştere a filosofiei; pe deasupra, l-a considerat un gânditor original şi un inspirat, <<purtătorul unor experienţe capabile să lumineze nu numai propria sa viaţă, ci şi viaţa celorlalţi>>” (p. 14).

Doctrina politică a lui Nae Ionescu se baza pe viziunea organicistă asupra naţiunii, pe ortodoxism şi pe un autohtonism antieuropean. Această închidere etnică se declara anticarteziană şi antidemocratică, valori care deneagă tradiţia şi strică ierarhiile, lipsindu-le percepţia metafizică şi istorică. Desigur, asemenea atitudini erau ostile spiritului burghez, liberalismului. Filosoful susţinea intercondiţionarea dintre românism şi ortodoxism. El scoate în afara categoriei de românitate cetăţenii români de alte etnii sau neortodocşi, socotind asimilarea lor imposibilă. Regenerarea neamului nu se poate face decât prin recursul la autohtonism şi ţărănism. Altă idee este colectivismul (nu individualismul), într-un stat autarhic. De altfel, filosoful se situează pe poziţia unui fatalism istoric. Ca în momentele mari de criză, se căutau soluţii de salvare naţională.

Lucrând la Cuvântul, Mihail Sebastian împărtăşeşte întru totul această doctrină, susţinând-o cu fervoare. Prin comuniunea ideilor se conturează tot mai clar ideea unei generaţii (auto)analitice, constituită în 1932 în Asociaţia „Criterion”. Gruparea este exclusivistă, elitistă, făcând exerciţiul orgoliului cu privire la mesianismul ei cultural: „Poporanismul şi Viaţa Românească cu scriitorii ei, <<Sburătorul>> şi E. Lovinescu, <<modernismul avangardist>>, Gândirea şi gândiriştii, apoi sămănătorismul sunt, din punctul său de vedere (al lui M. Sebastian, n.n.), <<falsele valori>> ce trebuie înlăturate” (p. 24). Susţinându-şi deplin mentorul, tânărul discipol se lansează într-o îndrăzneaţă campanie polemică. Anticartezian, şi el proclamă vitalismul, susţinând instituirea unei noi etici intelectuale. Atât de captat este de personalitatea lui Nae Ionescu, încât ar fi scris orice pentru a rămâne în graţiile acestuia. La început culturale, articolele sale devin politice, atacând vehement starea învăţământului, pe politicienii liberali, organizarea centralistă a ţării, pe naţional-ţărănişti şi pe Iuliu Maniu, când guvernarea lor dezamăgeşte. Urmând poziţia magistrului, îl admiră pe Mussolini, gospodarul naţiei, şi fascismul italian.

În perioada decembrie 1929-iulie 1931, la recomandarea lui Nae Ionescu, ministrul de externe G. G. Mironescu îi acordă tânărului scriitor o bursă de studii, în Franţa. Deşi mai rar, continuă să publice în Cuvântul. După ce ziarul susţinuse consecvent necesitatea conducătorului absolut, iar regele Carol al II-lea revenise la tron, Nae Ionescu este numit, în 1930, consilier politic, făcând parte din camarilă, iar Cuvântul devine ziarul regelui.

Întors în ţară, în 1931, Mihai Sebastian îşi reia munca z(s)ilnică la ziar, rămânând devotat protectorului său. Ca şi acesta, se declară antidemocratic, reprobând decăderea întregii clase politice. Ca şi acesta, are rezerve faţă de hitlerism.

1932 este un an solicitant, trebuind să scrie articole pentru Cuvântul, să colaboreze la câteva reviste literare, să susţină, la propunerea lui Petru Comarnescu, conferinţe publice. Subscrie tezei naeionesciene că România se află în etapa de trecere de la individualism la colectivism. Este foarte înverşunat împotriva lui Petre Pandrea care trădase convingerile naţionaliste şi autohtoniste. Alte atacuri au ca ţinte pe I. G. Duca, pe Alexandru Averescu ori pe Iuliu Maniu. Congruent cu Nae Ionescu, deplânge slăbiciunile democraţiei, susţinând absolutismul şi autarhia. În comentariile de politică externă, Mihail Sebastian este decepţionat de Franţa, are o imagine naivă, idealizată despre Uniunea Sovietică, nu-l creditează pe Hitler, dar îl simpatizează pe Mussolini.

1932 este anul debutului editorial cu Fragmente dintr-un carnet găsit. Şi anul următor este unul rodnic. Are rubrici literare şi politice, publică o a doua carte, Femei, este prezent în disputele de idei. Găseşte cauza decăderii morale şi sociale, în Europa şi în România, în gândirea paşoptistă. În tandem cu Nae Ionescu se declară antieuropean, antidemocrat, autarhic. Deşi respinge modul barbar al hitlerismului şi bolşevismului, salută spiritul lor revoluţionar, favorabil schimbării: „Citit în paralel cu magistrul său, Sebastian din anii Cuvîntului (şi, prin anumite idei, şi din anii de după Cuvîntul) se dovedeşte a fi îmbibat de termenii, de ideile, de stilul şi de ticurile naeionesciene.” (p. 89). Să fie un orgoliu mimetic, o complezenţă datorată, admiraţie dusă până la idolatrizare, ori, din partea unui evreu, de nevoia de paternalism, de înfiere, de a nu se simţi exclus, de a fi acceptat, el vorbind adesea de familia sau de casa de la Cuvântul: „Contaminarea ideatică şi stilistică între maestru şi discipol este transparentă, sugerând complicata şi pasionala lor simbioză” (p. 94). Importanţa şi puterea pe care oficiosul regelui o dădea redactorilor au fost convertite de Sebastian în ironie, vituperaţii, atacuri împotriva oricui. Marta Petreu înclină să creadă că Nae Ionescu l-a folosit ca pe un cobai, pentru un experiment cinic. I. Ludo îl numeşte hamal ideologic.

În toamna lui 1933, lucrurile se schimbă abrupt, liberalii lui I. G. Duca sunt aduşi la putere, Nae Ionescu, inflamat, este disgraţiat, motiv pentru filosof de a se apropia de legionari şi de a împărtăşi antisemitismul hitlerist. Are loc asasinarea lui Duca, ziarul Cuvântul este interzis (pe 2 ianuarie 1934), iar Nae Ionescu este arestat. În aceste condiţii, Mihail Sebastian rămâne loial ziarului şi ideologului. Admite chiar, alături de Nae Ionescu, folosirea violenţei, cerând repunerea în drepturi a Gărzii de Fier care fusese interzisă. Concluzionând, autoarea îl consideră pe Mihail Sebastian victima mentalităţii vremii, un bizar extremist de dreapta moderat, dar şi un discipol cu o puternică adeziune afectivă faţă de mentorul său.

În 1934, apare romanul De două mii de ani…, cu prefaţa îndelung aşteptată a lui Nae Ionescu, carte care transfigurează evenimente biografice, cu personaje uşor identificabile în realitate. În afara atracţiei mistice, masochiste, pe care naratorul o are faţă de protagonistul Ghiţă Blidaru, este tratată şi problema evreităţii sale, a apartenenţei la un popor care are vocaţia suferinţei, exterioare şi interioare, enunţându-se idei, pe această temă, susţinute de Nae Ionescu. Drama naratorului este cea a etnicităţii, socotindu-se deopotrivă evreu şi român, considerând împotriva tezei naeionesciene, că asimilarea este posibilă. Lovitura ne-aşteptată vine din partea lui Nae Ionescu, a cărui prefaţă este antisemită, susţinând damnarea eternă a evreilor şi imposibilitatea de-a se mântui, dar şi neputinţa lui Mihail Sebastian (Iosef Hechter) de a deveni vreodată român.

Cartea Martei Petreu este o construcţie care alături de datele exacte ale temei, de scotocitul prin arhive, propune o dezvoltare speculativă complexă, este vorba de două adevăruri care, prin natura lor individuală, evoluează paralel, conform logicii lor, dar care, la un moment dat, din motive necunoscute, dar aparent sentimentale, interferează dramatic, producând prin entităţile lor inexorabile, pe de o parte o luciditate neconcesivă, pe de alta o aşteptare frustrată. Divorţul acesta atitudinal/teatral, nefinalizat vreodată, a produs în epocă un furtunos scandal, cu denigratori şi susţinători de ambele părţi. Cei doi au rămas însă în relaţii apropiate. Dispariţia Cuvântului l-a făcut pe Sebastian să-şi restrângă activitatea publicistică. În 1935 îi apare volumul Cum am devenit huligan, conţinând confesiuni, evaluări, justificări. Colaborează la Rampa şi la Vremea. Atitudinea scriitorului este total schimbată, renunţând la polemică, la superbie, adoptând un ton ponderat, conciliant. Evenimentele internaţionale sunt tratate mai realist, arătându-şi rezerve faţă de regimul hitlerist, faţă de fascismul mussolinian, chiar faţă de revoluţia comunistă rusă. Se pretinde apolitic, neutral. Revizuindu-şi părerea despre autarhie, o socoteşte un semn de provincializare. Admiraţia şi iubirea pentru Nae Ionescu va cunoaşte fluxuri şi refluxuri: „Relaţia celor doi s-a corodat progresiv, implacabil, fără însă să se epuizeze vreodată” (p. 184).

Congruent cu mentorul său, Mihai Sebastian arată ostilitate lui E. Lovinescu şi cenaclului Sburătorul. Resentimentele sale sunt însă numeroase: faţă de revista Viaţa Românească, faţă de Ibrăileanu şi Ralea, Ionel Teodoreanu, Mihail Dragomirescu, Demostene Botez, George Topârceanu, Al. O. Teodorescu, George Călinescu etc. Faţă de Mircea Eliade, pentru care afecţiunea mergea până la iubire, atitudinile au fost deferente, amiabile, dar şi tensionate. A fost ataşat, în modul său special, de Leny Caler, „încît el să obţină cel mai mare beneficiu de suferinţă din orice fel de dragoste” (p. 237).

Simţindu-se exclus, stigmatizat, suferind de lipsa de activitate, de pierderea prietenilor şi a fervorii de altădată, se retrage în sine, în Jurnal. Un colac de salvare psihică vine din prietenia neaşteptată cu prinţul Antoine Bibescu. După război, după o scurtă colaborare cu presa şi personalităţi de stânga, îşi doreşte să plece în străinătate.

Folosind o vastă documentaţie, cercetând colecţiile de presă din perioada interbelică, selectând informaţii memorialistice, făcând conexiuni şi speculaţii psihologice, Marta Petreu scoate din umbră o latură puţin cunoscută a biografiei lui Mihail Sebastian, perioada lui de la început, de formare şi de afirmare, pentru care s-a folosit de scara de serviciu a politicii. Fără îndoială că imaginea literară a scriitorului este dată de valoarea scrierilor sale. Dar, în politica de publicitate a scriitorului, o viaţă pasionantă, dramatică poate constitui un ambalaj atrăgător. Pe lângă recuperarea unei secvenţe de istorie literară, Marta Petreu realizează, prin ştiinţa structurării şi prin analizele subtile, un adevărat roman de cazuistică psihologică, inteligent, pătrunzând atât mecanismele istoriei politice şi culturale, cât şi insolitele dimensiuni ale alterităţii