Autenticismul interbelic nu şi-a epuizat resursele, ba, putem spune că s-a diversificat şi s-a adaptat noilor direcţii estetice. De curând, Varujan Vosganian a publicat un roman (epopeic) inspirat din dramatica istorie a armenilor, se scriu cărţi extrase din biografii, din viaţa orăşelelor sau despre cartiere ale Bucureştiului, atent documentate, pe când poeţii se ocupă de comunităţi rurale, mitologizând o realitate pitorească.

După debutul în antologia Desant 83, Cristian Teodorescu a scris cinci volume de proză scurtă şi un roman. Medgidia, oraşul de apoi (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009) combină cele două specii, „scriind un asemenea roman care începe şi se sfîrşeşte de o sută de ori, cu fiecare poveste în parte, şi continuă după fiecare dintre ele, pînă la ultima” (p. 7), după cum suntem avertizaţi într-un preambul. Este o carte mozaicată, alcătuită din evenimente ale comunităţii, dar al căror liant îl constituie chiar mersul istoriei, în atât de accidentatul deceniu patru al secolului trecut. Ca într-un domino, povestirile în derulare antrenează altele, conturând treptat ansamblul epic. Topografia Medgidiei este cea a târgurilor efervescente, în care, în ciuda aspectului dezolant, funcţionează o burghezie care prosperă: „hotelul Traian, prăvălii mici, o farmacie, două brutării la cîteva sute de metri distanţă una de cealaltă, primăria, sala de baluri şi întruniri a oraşului, două cîrciumi, judecătoria, un atelier fotografic, încă un hotel, geamia, iar printre ele case şi mai aşa şi mai pe dincolo. În deal cartierul turcilor, cu case fără ferestre la stradă. Tot în deal, singuratic, un imobil lung, <<La Chelu>>, iar în vale, barăcile regimentului de infanterie.” (p. 18). Povestea este a bunicului, Ştefan Theodorescu, brutar şi artist-fotograf din Slobozia, căsătorit cu Virginica, din Şocariciu, ajuns, datorită isteţimii sale, proprietar al cârciumii din gara Medgidia. Profitând de vadul bun şi de iscusinţa în afaceri, tânăra familie devine prosperă şi se integrează curând în categoria proeminentă a oraşului. Într-un stil vivace, este prezentată istoria locală, intrigi, dispute, caractere, drame mici, crime politice, sinucideri, amoruri, reacţii la evenimente din ţară. Realiste, având patina vremii, povestirile sunt captivante, funcţionând prin acumulare, extinzându-se în toate direcţiile. După principiul inventarului, galeria personajelor pare inepuizabilă, reunind tipologii insolite: Raul Barbălată, profesor iluminist, legionarul Stelian, voiajorul elegant dar cu preocupări nu tocmai onorabile, Portofel, zis şi Mînă Uşoară, bijutierul evreu Marcel, un distins judecător, Mardare blănarul, bravul maior Scipion, poliţistul (care nu reuşeşte să devină miliţian) Pomenea, domnul Tudorică – şeful gării, imamul Hassan, Dom’ Caludi – un moşier cam scăpătat, potcovarul Bazil Chiţoiu, domnul Ion – oberchelnerul deosebit de stilat, umblat prin toată lumea, doctoriţa Lea, angrosistul de cereale Haikis, Sandra – frumoasa fiică a sifonarului Ioanidis, Mînjină curelarul – primul propagandist comunist etc. Povestirile sunt scurte, de efect, conţinând uneori un umor abia schiţat. Cele mai multe se leagă de restaurantul din gară al lui Fănică Theodorescu, unde lumea este împărţită în două clase, una a elitelor şi alta a clienţilor obişnuiţi sau a pasagerilor. Sunt prezentate sumar întâmplări din viaţa unor categorii sociale diferite, comercianţi, militari, politicieni, meşteşugari, dar şi obiceiuri şi, mai ales, specialităţi gastronomice turceşti sau tătărăşti. Autorul este expeditiv, chiar şi când prezintă atrocităţile legionarilor ori pe cele ale eliberatorilor sovietici.

Astfel de cărţi, cu aspect similimonografic, prezentând societăţi restrânse, s-au mai scris, cum ar fi Winesburg, Ohio, a lui Sherwood Anderson, sau cartea despre morţii din Spoon River, a lui Edgar Lee Masters. La Cristian Teodorescu, care îşi asumă rolul unei Şeherezade, se remarcă mai întâi o proiectare într-un real arhaizat, într-o lume diversă, pitorească, obligată apoi să suporte o agresiune/o mutaţie psihoistorică, trecând într-un regim politic diametral opus, vulgarizându-se, pierzându-şi vocaţia libertăţii şi a onoarei, schimbându-şi înţelegerea timpului ca bun privat cu aceea de paradis definitiv pierdut. Deşi sunt prezentate intoleranţa şi fanatismul mişcării legionare sau momente dramatice produse de cel de-Al Doilea Război Mondial, ele sunt trecute prin grila inocentă a anecdoticului. Gara adună oameni diferiţi, prin gară se intră sau se iese, se pleacă la război, în ea staţionează o vreme soldaţii nemţi sau italieni, apoi cei ruşi. Totuşi, nu agitaţia sau debandada specifice se remarcă, ci siguranţa şi exactitatea narativă. Cartea oferă senzaţia că răsfoieşti un album cu poze de epocă lucrate în sepia, având parfumul timpului şi al locului. Textele au naivitate şi sentiment, autorul parodiază într-un fel realismul secolului al XIX-lea, actualizându-l. Este surprinsă o perioadă de cumpănă istorică (acelaşi lucru îl simţise şi Marin Preda, dar în mediul rural) şi sunt configurate repere ale unei geografii cu memorie: gara, restaurantul, cazarma, bordelul. Apariţia ruşilor în oraş este grotescă: „nebărbieriţi, murdari de pe drum şi înfometaţi au invadat oraşul. Se pişau pe unde nimereau şi cereau hleba peste garduri. Au golit prăvăliile cu rublele lor roşii şi la bordelul din deal se aşezaseră la coadă.” (p. 149).

Povestirile sunt cu schepsis, alcătuind prin numărul mare şi prin continuitate tematică o mică Halima a vieţii sociale. Stilul este concis, cursiv, natural. Are vervă narativă, evitând trenările descriptive. Totuşi, un ritual există, dat chiar de tehnica polifonică adoptată de autor, care concepe o carte a vocilor (balcanice), într-o societate aflată în frământare agonică. Este o lume a cărei realitate măruntă, derizorie prinde treptat contururi mitologice. Destinele mici, afacerile, comerţul, viaţa privată, aventurile sentimentale, dramoletele, teroarea legionară şi apoi cea rusească, moartea, războiul, instituţiile urbei formează un univers banal, desuet şi pitoresc, pulsând de vitalitate. Personajele par a veni din Caragiale, dar se află într-un stadiu aşezat şi în alţi parametri istorici: „Fănică se trezise de la patru dimineaţă – băuse cafea cu rom fără zahăr împreună cu Ion chelnerul, care o şi pregătise cum ştia el. Luaseră apoi ziarele la citit şi au ridicat ochii unul spre celălalt după ce au văzut titlurile groase de sus, cele care în ultimele luni nu mai anunţau nimic bun.” (p. 172). Autorul are talent dramaturgic, surprinde scene, gesturi. Naraţiunea este expeditivă, deseori auctorială, aşa încât întâmplările sunt văzute din afara lor, rememorate sub forma unor secvenţe cinematografice, dând chiar impresia unui remake. Unele personaje au un comportament imprevizibil, fără ca prin aceasta să schimbe ritmul monoton al istoriei ori al diegezei, transfugul Grigori, văzând soldaţii ruşi intrând în Medgidia, e cuprins subit de nostalgie, hotărând să se întoarcă în Rusia cu orice risc, primarul Mitică, având remuşcări pentru colaboraţionismul cu sovieticii, îşi zboară creierii. Deşi nu e aprofundată, întâlnirea dintre răspopitul Zaharîci, din Minsk, devenit propagandist ateist, şi parohul Costăchel, cu care degustă din vinul bisericesc, făcându-şi destăinuiri, pare cehoviană. Sunt şi câteva poveşti cu happy-end în care se probează mai ales onoarea militară, ca în cazul maiorului Scipion, renumit pentru lealitatea sa, sau a căpitanului sovietic, cu părinţi basarabeni, Ilia Samoilovici. Notabilii oraşului, organizaţi în timpul războiului într-un Comitet de criză, sunt perceptivi atât la evenimentele ce se succedă rapid în Medgidia, cât şi la cele din ţară, cum sunt moartea suspectă a artistului Constantin Tănase ori judecarea şi condamnarea mareşalului Ion Antonescu. Arestarea neaşteptată a curajosului maior Scipion scoate la iveală povestea discretă de dragoste cu doctoriţa evreică Lea.

Foarte bine scrise, rapide şi uşoare, povestirile urmăresc o retorică a finalurilor, au autonomie, dar se ţes perfect într-o tramă de ansamblu. Avem, deci, fără îndoială, un roman de povestiri. Cartea este gândită într-o anume ciclicitate, sfârşindu-se cu încheierea carierei de cârciumar a lui Fănică Theodorescu, bunicul autorului, căruia Puterea populară îi ia restaurantul. Deşi nu aprofundează analitic la vedere, scriitorul selectează aspecte semnificative, prezintă o cantitate impresionantă de evenimente, are vioiciune narativă. Fără dezvoltări marginale, fără trenări, Cristian Teodorescu rămâne un realist echilibrat, neimplicându-se afectiv în mod direct, evitând orice formă de patetism, lăsând însă dreptul cititorului de a medita asupra capriciilor istoriei şi a destinului schimbător. Părând dominaţi de blazare în faţa unei istorii abuzive, locuitorii Medgidiei îşi trăiesc intens dramele personale, participă la schimbările politice şi sociale, dau dovadă de eroism sau de laşitate. O mobilitate inepuizabilă (între cadrele fixe ale istoriei) reprezintă chiar strategia de bază a autorului.

Lichidarea vechiului regim, excesele celui nou, arestările, etatizarea sunt consemnate în trecere, pentru că, în principal, cartea este una a oamenilor. Când Fănică Theodorescu se întoarce, după trei ani de puşcărie, acuzat de neplata unor impozite imaginare, găseşte o lume cu totul schimbată. Mult mai greu suportă cei cinci ani de recluziune exigentul maior Scipion, care pierduse o lume: „O parte dintre noutăţile din oraş le observase singur, după ce se dăduse jos din tren. Fănică nu mai avea cîrciuma, hotelul Traian nu mai era hotel, ruşii îşi făcuseră cheful şi ocupaseră jumătate din cazarma regimentului.” (p. 264).

Ultimul capitol este elegiac pentru că recapitulează, cu mici adăugiri, întreaga poveste a protagonistului, întreţesută cu destinele celorlalte personaje, de etnii diferite, cu firi şi preocupări diverse, pe care istoria îi trece pe negândite şi inexorabil din oraşul de atunci în oraşul de apoi.

Cartea lui Cristian Teodorescu este puternică tocmai prin simplitatea şi aparenta ei fragilitate, prin autenticismul imprimat, prin fantezia ingenioasă, dar mai ales prin ştiinţa de a construi punând cap la cap fragmente. Autorul este un narator lucid, inventiv, stăpânind cu siguranţă discursul, reuşind să facă o navetă discretă între mit şi realitate şi să extrapoleze admirabil un caz particular, aşezând Medgidia în centrul epicităţii.