Florica Bud are o mare disponibilitate pentru domeniul nelimitat al ludicului. În scrisul său se manifestă, în numeroase forme, voluptatea şi emoţia întâlnirii cu magia limbajului, scriitoarea lăsând imaginaţia să se desfăşoare din plin, etalând o paletă largă, ca la pictorii impresionişti, de culori, lumină, prospeţime a plein-air-ului, forme neconturate, evanescente, practicarea contrastelor şi a combinaţiilor insolite. Acestea dau o senzaţie destinsă de calinerie, de evadare fără griji în lumea diafană a jocului secund, de desfătare şi de neastâmpăr. Scrisul îi apare autoarei ca o îndeletnicire suficientă sieşi, căreia i se abandonează în întregime. A debutat cu proză scurtă, după care a publicat câteva romane, un volum de pamflete, literatură pentru copii. Se remarcă în toate o mişcare continuă, dezinvoltură, exuberanţă, ingeniozitate.

Demonul ludic se manifestă şi în cele două cărţi de poeme, Crucificat între paranteze/ Crucifié entre parentheses (Editura Ramuri, Craiova, 2010, cuvânt înainte Horia Gârbea, traducere Nicole Pottier) şi Pierd monopolul iubirii/ Je perds le monopole de l’amour (Editura Ramuri, Craiova, 2010, cuvânt înainte Gheorghe Grigurcu, traducere Nicole Pottier). Deşi nimic grav nu pare a tulbura serenitatea poetei, aceasta priveşte lumea cu umorul amar al unui arlechin. Suferinţele, îngrijorările, problemele metafizice sunt perfect eludate. Nu sunt însă ignorate teme importante, cum ar fi iubirea, timpul, bilanţul vieţii, tratate cât mai puţin sentimental: „iubeşte-mă/ căci am primit tainic/ asemeni unui căţel de pripas/ diabolică dezlegare./ târăşte-mă/ în colbul polimorf al iubirii/ amăgindu-mi credinţa/ că în locul desfătării/ pândeşte disperarea./ mângâie-mă/ de ştii să striveşti inerţii/ cu mâini nelegate/ citindu-mi în ochii/ ce au deplâns rimelaţi/ când verde când albastru/ împăcarea cu sine./ singură şi fiinţă ce abil strivită/ între un da.da şi un... nu.nu/ acceptă ofilind margarete/ înştiinţarea de plată.” (Colbul polimorf al iubirii).

Poezie a unui flux impresionant, antrenează cele mai neaşteptate aspecte ale realităţii din jur, agitaţia existenţială, imagini, reclame, locuri şi obiecte exotice, vitrine, mondenităţi, extravaganţe, stări sublimate, atribuindu-le marca familiarităţii şi a feminităţii. Sunt resemantizate clişee, se fac racorduri paradoxale, se dă liber uneori dicteului suprarealist, menţinându-se o vervă remarcabilă. Nu lipsesc aluziile, ermetismele, parodia, ca aceea la Cântarea Cântărilor, de la începutul primului volum: „iubeşte-mă/ pui de stârc şi ambră/ dacă asta ţi-e vrerea”, „iubeşte-mă/ în strict regim de urgenţă”, „iubeşte-mă/ pe scara evoluţiei spre bine”, „iubeşte-mă/ risipitor regal de postcuvinte/ stângaci abulic al boabelor de jad/ din ser antiviperic”. Pornirilor patetice li se pun surdine postmoderniste.

Nu putem să nu recunoaştem că această poezie, jucăuşă în fond, are o mistică, o mitologie proprie, deschizând labirinturi, evocând zone abstruse, inefabilităţi: „povestesc şuierând o parte din vis/ populat cu fantome uitate/ dar Aris trece netulburat/ de absurdul ce se ascunde/ cuminte în povestea lipsită/ de farmecul lumânărilor./ omule, ce aluneci sub gheaţă/ atribui egalul din dreptul/ monotoniei pe seama/ imposibilităţii fizice/ de a se posta pe axa icşilor/ visând... in facto.../ proiecţia pe axa igrecilor/ mai aproape de cer!” (Crucificat între paranteze meschine). Seducţia ludicului nu poate fi reprimată, complicitatea cu spiritul buf iese la iveală pe neaşteptate, chiar când autoarea pare a avea altă intenţie: „Ashley aleargă singur/ după trăsura clasei atipice/ din care se desprinde greu./ în tot acest răstimp/ dezordinea îl călăuzeşte spre/ obligaţii ce-l depăşesc/ cu circa cincizeci de centimetri./ rămâne îngenunchiat/ silindu-mă să mă întorc/ din punctul fierbinte/ de a-mi pierde capul/ pe pământ nisipiu./ posesor al unui boutique de cuvinte/ schiţează fără noimă/ planuri lamentabile de fericire călduţă/ chiar în a treia zi după... scripturi/ parior pe un e mic de mână/ ascuns în cuvântul decavat-decavată.” (Boutique de cuvinte). Se recurge la diverse tipuri de destructurare, la desemantizare, la conexiuni mutiple, la sensuri evazive, la o ironie cu sursă adesea în inocenţă. Discursul este lipsit de anecdotică, devine formal, transmiţând fie vagi câmpuri semantice, fie gesturi poetice, atitudini: ideea de joc, ideea de ermetism, ideea de eliberare de reguli, ideea de exerciţiu tehnic. Scriitoarea inventează cuvinte, foloseşte numeroşi termeni ştiinţifici, transformă mesajul în permutări dadaiste. Funcţionează elegant un umor absurd, sec, asemenea celui practicat în limerick-uri, ori poezia nonsensului întâlnită la Edward Lear şi Christian Morgenstern: „divina.ivina.vina!/ însăilez un strigăt/ disperat suit apriori/ pe metereze cu linii melodice/ desuet vitregind întregul iubirii./ combin dorinţe, repetente cu legi/ analitice delimitând mersul/ în spaţiul afiliat mişcării de sine/ construcţie anost concepută./ eu şi... Anunu, celălalt nume/ decantăm post... traumatic/ particulele oneste de cele/ trimise în spaţiul eteric/ să spioneze un biet trapez.../ rămas din x motive încifrat.” (Decantăm post... traumatic iubire). Amintind de fişele Dicţionarului onomastic al lui Mircea Horia Simionescu, sunt evocate nume misterioase de bărbaţi care încep cu litera a: „Aghust/ proprietar de litere/ şi sclavele sale stau titular/ şi cuminte pe rânduri aliniate/ perfect pe urmele unui labirint/ indecis să-l înghită/ ori doar să ne adoarmă./ zâmbesc glacial/ pregătind aluziv din cuvinte/ cartonaşe atent fasonate./ cel roşu-i ultimativ pentru sclave/ cel galben e ultrapasional/ conjugat armonios cu/ ave Auguste, stăpânul/ arendat cu dezinvoltură de robi./ aflat în deriva răspunsurilor/ tranşant vei face o incizie/ în carnea mustind încă vie/ stafilopod primitiv întinat marin/ vei.inventa.vei.reinventa.iubire.” (Proprietar de litere).

În cel de-al doilea volum, Pierd monopolul iubirii, ironia este mai proeminentă. Frigidele frumoase din Cluj sunt violentate în subsidiar/ de pitecantropul iubirii de sine, deşertăciunea este măsurată de bătăile ceasului cu cuc, durerea este reciclabilă. Textele sunt înţesate cu expresii din realitatea imediată, cu termeni matematici, cu nume proprii exotice, oculte (toate încep cu a), cu termeni inventaţi, cu aluzii la o enigmatică senzualitate: „încerc să mă infiltrez/ păpuşă de ceară fierbinte/ turnată pe un fost loc/ cu deprinderi indecente/ populat cu stafii decavate din fildeş/ înlocuind în minunata formulă/ a celor la puterea a doua/ un biet sinus./ mă redresez/ alunec blând/ făcându-i ochi dulci/ unui cospătrat./ cad de pe coconul de mătase ales şi/ amorţită de parfumul frunzei de dud/ îl pierd uitându-l pe Alexicus/ în punctul de plecare spre... roma.” (Fac bezele unui cospătrat). Poezia lasă mereu deschisă, provocator, uşa unei intimităţi, a unui alcov imaginar. De aici, se creează impresia unei permanente confesiuni, suave, fragile, a unei capricioase feminităţi, înclinate spre un bavardaj criptic: „remarci şi tu/ bătrân vâslaş/ cum ne curge timpul/ printre particulele ce compun/ aristocratic nisipul clepsidrei?/ mă adresez Alinului care azi/ devine ignorant pe motiv de lună./ urmăresc prin bolul de cristal/neputinţa lui de a împlini magia/ aruncării cu pietre fermecate/ dincolo de ţarcul cu arici/ oficial admişi dar fără loc/ la ospăţul cu melci şi roze la grătar./ mă înfăşor în rancoare deşi/ ar fi trebuit să mă nasc/ cu alte defecte impardonabile/ ori cel puţin să le mimez/ grijulie în preajma lui/ ca să nu mai ofteze pofticios/ în... ritm de salsa.” (Bătrân vâslaş).

Florica Bud împerechează două modalităţi diferite, chiar contradictorii, de a face poezie, avangardismul şi postmodernismul. În primul caz, se remarcă apetenţa pentru tot felul de inovaţii ludice, pentru absurd şi nonsens. În această privinţă se poate vorbi de nonliteratură. În cel
de-al doilea caz, are loc o reacţie (mai mult prin mijloace tehnice) împotriva saturării cu retorism, patetism, iluzionări subiective. De aceea, probabil, se recurge la evaziunea în estetism, prin neutralizarea şi abstractizarea discursului, prin aneantizarea narativităţii, prin pragmatica limbajului. O astfel de poezie este interesantă mai ales ca experiment.