Ion Pop a scris şapte volume de poezie şi paisprezece despre poezie. Probabil că acesta este raportul dintre creaţie şi reflectarea acesteia. La câţiva ani după debutul cu Propuneri pentru o fântână (1966), a publicat o carte dedicată comilitonilor (aflaţi în luptă pentru lirism), Poezia unei generaţii (1973), trasând reperele propriei contextualităţi. Prin firea sa discretă şi prin preocupările sistematice de critică şi istorie literară, s-a desprins, oarecum, de grupare, orientarea sa poetică regăsindu-se în estetica livrescă, rafinată, meditativ-melancolică, susţinută la revista Echinox. Autorul a preferat, conform tradiţiei ardeleneşti, o cale mai umblată, uneia insurgente, adâncind fineţea discursului, simplificând, limpezind, dar şi reabilitând o nobleţe pierdută a acestuia. El susţine, cu melancolia de rigoare, jocul dublu, definitoriu, al poeziei, implicând spontaneitate şi regizare. Un ochi reflexiv veghează permanent în poeme, păstrând intactă funcţia solemnităţii. Printr-o construcţie bazată pe iscusite analogii, poetul atinge adesea o ingenuitate a ideilor, foarte expresivă.

În volumul Litere şi albine (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010) este evident paradoxul acestui procedeu chiar în titlu, simbolicul şi pragmaticul confluând. Autorul remarcă existenţa unui semantism universal, dedus chiar din dezordine, nimic neaflându-se înafara unui rost. Albina, care emite zumzete neînţelese şi urmează o cale aleatorie, ajunge în final, cu precizie, la tainicul Hexagon din fagure, sunetele lui Bach, la clavecin sau orgă, se transformă misterios în culorile minţii, aşa cum „Nu sunt foarte sigur, dar, poate, la urma urmei,/ voi fi făcând şi eu parte/ din familie. Las şi eu/ în juru-mi un fel de zumzet, urmez şi eu/ tot felul de zigzaguri, mă risipesc/ în vorbe, vorbe, vorbe,/ flecărind despre mine/ ca în Bacovia, ca despre Altceva./ […]/ Mă gândesc, totuşi, că/ până la urmă/ fără să ştiţi aţi găsit, găsiţi/ şi voi necunoscutele/ căi ale Domnului.” (Temă cu variaţiuni). Alegoria, care înlătură încărcătura stilistică, însufleţeşte ideile, dar le şi eternizează, dându-le un uşor hieratism sapienţial. Poezia conţine o uimire fără sentimentalism, cauzată de un fel de perplexitate a gândirii. Scriitorul observă cu ironie semnele unei metafizici absurde, capabilă să ofere însă o certitudine existenţială: „N-ai deschis bine uşa, că un pumn de piatră/ izbindu-te în obraz/ te-a şi umplut de sânge.// Sunt semne că lumea se mişcă,/ sunt semne că lumea e vie,/ sunt semne că ziua începe bine.” (Semne).

Sub o expresie ce pare narativă se ascunde de fapt o liricitate a ideilor, scoasă în evidenţă de un joc al analogiilor. Scenariile desprinse din realitatea curentă sunt, printr-un transfer semantic, convertite, de regulă, în elegii existenţiale. Prin permutări relevante, ideile ating tensiuni implozive. Drama se consumă în interior, fără spectaculozitate. Ea constă într-o dificultate de comunicare şi înţelegere. Poetul, stăpânit de o melancolie senină, observă semne ale regresiunii în diverse feluri de împietrire, cum ar fi pumnul necruţător al destinului, cel de-al şaselea deget, inutil, în senzaţia bălăcirii în mlaştini fetide, în rumoarea, uneori transformată în urlet, care răzbate din adâncuri. Prin elocvenţa extrapolărilor şi a analogiilor se schimbă domeniul istoric cu cel conceptual. De la crimele politice, se trece la un banal accident stradal, datorat unei gropi din pavaj, apoi la inexorabilul accident existenţial: „Ori numai, în marea Frază,/ ai greşit tonul,
te-ai bâlbâit, te-ai poticnit într-o virgulă,/ te-ai izbit de vreo două puncte./ În urechi sunetele sunt cam aceleaşi./ În confuzul zgomot, în furia mlăştinoasă,/ e nevoie, din când în când, nu-i aşa,/ să se pună puţină Armonie, –/ marele Metronom, limpedele, cumplitul,/ n-o fi fost inventat degeaba.// Iar veacul înaintează, înaintaţi.// Eu, unul,/ sunt, totuşi, un pic obosit şi trist,/ fac un pas alături./ Încep să am o vârstă. Dar încă aud,/ pe când, foarte singur/ cobor nişte trepte.” (Ritmuri şi zgomote). Comparându-le cu anamorfismele vieţii, diagramele ideilor au trăsături elegante, nobila Geometrie, marea Frază, Triunghiul, Pătratul, Cubul şi Piramidele – minunate şi fioroase, marele Metronom, puterea transfiguratoare a Verbului de asemenea. Intelectualismul însă învinge sentimentalitatea, Autorul neputându-şi reprima umorul negru, ironiile cu caracter moralizator sau maliţiile pricinuite de înmormântarea unui prieten. Parafrazându-l pe Bacovia, el face haz de necaz în legătură cu Profeţiile îndeplinite, mai ales cele privind Timpul. La fel, idealităţile lui Macedonski îi provoacă reflecţii amare. Străjuit de inflexibilităţi raţionaliste, se înmoaie adesea, intuind transcendentul. Într-un poem numit Pietŕ, Iisus este înfăţişat psihopomp, ca martor şi consolator perpetuu al tuturor morţilor: „Să fii ramă în vecii vecilor,/ în timp ce peisajul se vestejeşte,/ în timp ce portretul pute,/ în timp ce mor încă şi încă o dată/ foarte moartele naturi moarte…” Dualitatea lumii i se pare ilogică.

Prin jocuri de imagini se confundă sau se interferează planuri ale existenţei, se estompează sau, dimpotrivă, se reliefează, iar viaţa îşi vede de drum, ca un vaporaş prin deltă, către mare, către sfârşit, transportând întâmplări, gânduri, amintiri, în timp ce apa curge şi ea fără încetare, complicând şi mai mult reţeaua de interferări ale realităţilor. O astfel de imagine susţine filosofia poetică a acestei cărţi, în care viaţa şi moartea sunt forme de mişcare neîntreruptă, într-un sistem de referinţă transcendent şi, desigur, eleat, reprezentat ca instanţă a vederii, marele Ochi: „Şi noi continuam să alunecăm/ foarte încet spre mare, –/ deasupra era sângele nostru, jos apa, aluviunile,/ lectura pe veci neterminată/ şi stuful, şi cormoranii, şi mâlurile neştiind/ că sunt triunghiuri sfinte,/ şi noi vorbind gravi despre palimpseste,/ ameţiţi de muzica ţărilor,/ sub Ochiul triunghiular.// Deschideam ochii, închideam ochii,/ ştiind, neştiind./ Alunecând spre mare.” (Deltă). Elegia este atenuată de o calmitate culturală, de o înţelegere poetică, din afara situaţiei. A fi totodată în poezie şi pe margine este proprietatea acestei cărţi. Nu este o lirică spontană, ci una provocată, înscenată, plină însă de puritatea ideilor.

Culturalitatea, fineţea se află mai ales în poemele din ciclul Forum. Au, asemenea textelor lui Kavafis, ori ca în Blaga, o încărcătură evocatoare, nostalgică, întrebuinţând analogia şi actualizarea: „Mult le-a trebuit restauratorilor,/ zice inscripţia,/ până ce au reuşit să recompună,/ din miile de fragmente risipite/ cuplul din nou fericit din luminosul,/ surâzătorul/ Sarcofago degli sposi.// Încurajat de exemplul din faţa mea,/ optimist dintr-o dată,/ mă gândesc cu tandreţe la ziua/ când albe mâini uimite/ mă vor aduna, poate, ciob cu ciob,/ refăcându-mi zâmbetul, privirea,/ şi melancolia de-acum.” (Sarcofag etrusc).

Recurent apare indignarea în faţa destinului absurd, concretizată în mutul şi vibrantul Strigăt al lui Munch, dar şi perplexitatea determinată de suferinţă, de moarte, de imaginarul funest, de detaşarea de fluxul vieţii. Schimbarea neaşteptată de repere, deasupra-dedesubt, înăuntru-afară, înalt-adânc, este dezamăgitoare: „Căutând acum pe sub mese, sub Masa/ cu scândura ei drept plafon,/ de care se izbesc şi se sfarmă aripile,/ bune, şi ele, de mâncat./ Cu scândura ei în loc de cer, tot mai îndepărtată,/ pe care, ca norii,/ strălucesc alte bucate promise.” (Păsări). Neliniştea, vârtejul de incertitudini, aprehensiunile îl înstrăinează pe poet, dar îl fac şi solidar cu toate aporiile şi inefabilităţile: „De fapt, eram cu mult mai atent la mine,/ cum mă simţeam, cald încă, nu încă/ de piatră, printre stâlpii/ de foarte rece piatră,/ cum eram îndoit şi nesigur/ sub arcurile, o, sigure, sigure,/ cu sângele meu împrăştiat şi buimac,/ înspăimântat şi haotic,/ căutând, poate, şi el, un soi de linii,/ de margini şi de limanuri.// Da, nepermis de atent la mine, cel foarte/ singur,/ în catedrala pustie, cu masa altarului goală,/ în faţă cu o condică de Prezenţă./ Căutând, în toată nesfârşirea asta/ un fel de margine,/ în muzica fără margini, în ceaţa năucitoare,/ în muzica asta cumplită,/ sub Dumnezeu.” (Point d’orgue). Deprimarea, un scepticism neafectat încarcă tot mai mult ultimele poeme. Sunt elegii livreşti, estompând sentimente într-o caligrafie plină de distincţie, în jocurile unei geometrii ideale ori, dimpotrivă, ale unui metaforic naturism, când sângele poetului este cules de albine, ca un polen. Tot sângele, încărcat de sacru şi de omenesc, transmite în timp o memorie poetică, amestec de lumină şi muzică, de anamneze, ceva fără nici un chip, o ceaţă de muzici mocnite, călătorind în veci spre un orizont de aur evanescent.

Ion Pop scrie o carte unitară, cu o dicţie elegantă a ideilor, în care gândeşte despărţirea din poziţia unei reflecţii calme, simple, cu accente livresc-elegiace, marcând o dramă implozivă, amestec insolit de har blagian şi de scepticism bacovian.