Patria poeziei

Personalitatea unui scriitor se defineºte þinându-se cont de douã criterii importante, raportarea lui la miºcarea literarã în care s-a format ºi, apoi, integrarea într-o axiologie diacronicã. În termeni filosofici, este vorba de genul proxim ºi de diferenþa specificã. Pe orizontalã, scriitorii asumã, vrând-nevrând, regulile unui program. Dacã autorul se afirmã în gruparea sa (direcþie, curent literar), de la sine se înscrie ºi în scara istoricã a valorilor.

Ana Blandiana aparþine neomodernismului (D. Micu îl numeºte neoromantism), practicat în deceniul ºapte al secolului trecut, când, dupã o perturbare cu implicaþii politice ºi cu consecinþe dezastruoase, literatura românã reînnoadã tradiþiile interbelice ºi se reconecteazã la cultura europeanã, e drept, nu pentru mult timp. Momentul a fost unul de entuziasm ºi de mari speranþe, asemãnãtor, într-un fel, cu cel de dupã 1989. În aceastã conjuncturã, de liberalizare relativã, s-a format generaþia ºaizecistã, o adevãratã pleiadã. Deºi a fost alcãtuitã din individualitãþi stilistice bine marcate, gruparea a fost una solidarã, armonioasã, preocupatã aproape exclusiv de performanþe estetice. Ana Blandiana, ca ºi ceilalþi faimoºi colegi de generaþie, Nichita Stãnescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Constanþa Buzea, Ilie Constantin, Gabriela Melinescu, Adrian Pãunescu, este o scriitoare consacratã. Poezia sa trebuie privitã deja prin grila (sincronicã ºi diacronicã) a istoricului literar, criticul fiind, desigur, excedat.

Recentul sãu volum, Patria mea A4 (Editura Humanitas, Bucureºti, 2010), pare un pandant al celui de debut, Persoana întâi plural (1964), exprimând, cu oarecare emfazã, comuniunea de breaslã. Scriind despre lirica sa, Gheorghe Grigurcu observa: „În majoritatea cazurilor, poezia Anei Blandiana e axatã pe lumea sa proprie, sentimental-eticã, pe o experienþã ce se consumã pe sine, mãrturisindu-se ºi nu proclamând, frãmântându-se delicat în loc de-a lupta. [...] Cine urmãreºte mai cu seamã ultimele culegeri de versuri ale Anei Blandiana, poate constata, nu fãrã o eventualã surprindere, cã poeta e o sensibilã retractilã, care, în fragilitatea ºi vulnerabilitatea ei, cautã permanent un adãpost, un mod de-a se ocroti, de-a se salva, deci câtuºi de puþin o... militantã. Determinat de conºtiinþã, aerul sãu combativ este contrazis de datele eului sãu creator.” (Poezia românã contemporanã, I, Editura Revistei Convorbiri Literare, Iaºi, 2000, p. 123). Nu se poate spune însã cã poeta nu este receptivã la real, e adevãrat cã mai mult prin simboluri, prin alegorie finã, prin ironie ascunsã. Una dintre dimensiunile constante ale liricii sale este cea sapienþial-moralã, marcatã prin nostalgia Paradisului pierdut, prin imposibilitatea atingerii perfecþiunii: „Ei, îngerii, nu ºtiu vorbi/ Cuvintele sunt nepotrivite/ Ca sã-i exprime,/ Mesajul lor mut e prezenþa./ Felul în care se-apropie/ Sã te cuprindã cu aura,/ Dar imediat se îndepãrteazã,/ Speriaþi de intimitate,/ Protectori, dar nu familiari,/ Lãsând mereu o distanþã prin care/ Cuvintele mele se târâie ca sã-i ajungã,/ Fãrã sã ºtie dacã/ Nu sunt prea slabe sã le-atingã auzul./ Ce handicap al credinþei:/ Sã nu ºtii dacã eºti auzit, nici dacã auzi/ ªi din toate simþurile sã rãmânã doar visul tactil/ De-a mângâia, fãrã sã-l sperii, un înger pe aripi...” (Ce greu e sã mângâi). Stãrile pe care le exprimã Ana Blandiana nu sunt epidermice ori afective, ci unele meditative, metafizice.

În ciuda impresiei de mare fragilitate, poeta are o abilitate recunoscutã în construirea discursului liric, fiecare poem având identitatea sa. Ea este, azi, printre foarte puþinii autori de poeme ºi nu de volume. Ideile sunt urmãrite structurat, cu mare atenþie, într-o gradaþie ascendentã, pânã la culminaþie. Deºi traseul pare simplu, alcãtuit din notaþii obiºnuite, în realitate el canalizeazã tensiuni care, în final, conþin o revelaþie efuzivã, de mare efect. Se bazeazã pe mici analogii, pe metaforã, în sensul ei originar, acela de transfer, de trecere în alt registru de înþelegere. Toatã poezia lucreazã pentru imaginea de la sfârºit, spre care urcã întreaga sevã ºi care eclozeazã printr-o schimbare la faþã. Aºa apare ambiguizarea simbolurilor, pendularea între profan ºi sacru. Astralul proces al maternitãþii, lãsat mereu în undele echivocului semantic, se încheie cu o reflecþie dramaticã: „Încã nu eram,/ Numai tu ºtiai cã voi fi./ ªi totuºi ai fixat Bunãvestirea/ Fãrã sã mã întrebi./ Sau, poate, n-ai fost nici tu întrebatã?/ Ai fost ºi tu pusã/ În faþa faptului împlinit?/ La urma urmei,/ Ce-aº fi putut hotãrî/ Înotând în lichidul amniotic,/ Iubind/ Haina de carne fierbinte/ Care se pregãtea sã mã dezbrace,/ Sã mã azvârle în lume/ Gol,/ Învelit ca-ntr-o placentã-n poveste.../ Spune drept: þi-era fricã de mine?/ De felul ameninþãtor în care creºteam/ În adâncul tãu, înlocuindu-te?/ De fricã ai hotãrât/ Sã pui între tine ºi mine/ Povestea din calendar?” (Povestea din calendar). Procedeul are contiguitate cu lumea pe jumãtate scufundatã în mit a lui Blaga. Imaginarul reînnoit îºi are surse culturale, conectându-se cu o tradiþie sapienþialã. Poezia Anei Blandiana alege jocul gravitãþii, al responsabilitãþii, fãrã frivolitãþi sau ironie, fãrã a ieºi în afara bunului-simþ. Este iluminatã de o idee dominantã pentru care îºi dau concursul toate resursele poemului: semne apocaliptice ale lumii de azi, obsesia inefabilitãþii ºi a idealitãþii, sancþiunea inexorabilã a timpului, resursele de splendoare ale lumii, existenþa freneticã în mijlocul naturii, comuniunea cosmicã: „Afarã pe coline sufletul/ κi regãseºte respiraþia,/ Verdele ierbii îi face bine,/ Rostogolit prin otava/ Jumãtate iarbã, jumãtate mireasmã./ Respirã adânc, inspirã, expirã/ Primãvara care trece prin el/ Curãþindu-l de spaime.// Culcatã-n pajiºtea-naltã/ Vãd norii pe cer lunecând/ Ca mirosul de fân peste dealuri,/ Iar ochii ºi nãrile mele/ Descoperã taina:/ Rotire dulce ºi neobositã în haos,/ Înfãºurând pe fusul vãzduhului/ Miresme ºi nori.// În timp ce sufletul/ Se obiºnuieºte cu pãmântul/ ªi respirã adânc.” (Afarã pe coline).

Între lumea dinãuntrul ºi cea din afara poetei, deºi aflate în armonie, separaþia este de netrecut. În aceastã privinþã, Gheorghe Grigurcu are dreptate când vorbeºte de dorinþa de a se retrage în realitatea scrisului. Scriitoarea, însã, nu este deloc insensibilã la ceea ce se petrece în jur: „Ei trec pe role/ Cu cãºtile bubuind în urechi,/ Cu ochii fixaþi pe monitoare,/ Fãrã sã observe frunzele care cad,/ Pãsãrile care pleacã,/ Ei trec pe role/ ªi peste ei trec rulând anotimpurile/ Vieþile lor/ ªi anii, ºi veacurile,/ Fãrã sã înþeleagã despre ce este vorba./ Ei trec pe role/ Printre umbre ale realitãþii/ Despre care cred cã existã/ ªi printre personaje care li se par oameni,/ Mecanisme/ Create de alte mecanisme/ Dupã chipul ºi asemãnarea acestora,/ În timp ce Dumnezeu/ Coboarã printre ei/ ªi învaþã sã meargã pe role/ Ca sã îi poatã salva.” (Pe role).

Aproape întotdeauna este ocolitã comunicarea directã, recurgându-se, ca într-un ritual, la eufemism sau la circumlocuþiune, fãcîndu-se pe neaºteptate un transfer de sens. Aceastã modalitate conferã scrisului o delicateþe specificã, foarte bine stãpânitã, încât exclude suspiciunea de artificiozitate. Vorbirea alegoricã este, de fapt, modalitatea de a da textelor o dimensiune miticã ºi, paradoxal, de a le spori tensiunea: „Am înaintat tiptil/ Pânã aproape de linie,/ Am vrut doar s-o ating/ Cu vârful piciorului gol,/ Aºa cum ating vara linia/ Dintre pãmânt ºi mare./ Dar linia s-a tras înapoi/ Ca ºi cum s-ar fi apãrat ea de mine,/ ªi eu continui sã înaintez/ Pe nisipul umezit de moarte,/ Vie ºi mândrã/ Cã pot atinge hotarul,/ Sau poate trecându-l puþin,/ Fãrã sã ºtiu.” (Tiptil).

Predominã în carte meditaþia pe tema morþii, numitã, tot prin eschivã semanticã, hotar dintre douã realitãþi, margine misterioasã, rãsãritul durut de la celãlalt capãt, valuri de moloz ale marilor imperii. Dar, prin compensaþie, apar ºi imagini ale fertilitãþii naturii, ale existenþei exuberante. O a treia temã, provocatã de precedentele, este cea a creaþiei, a relaþiilor cu Dumnezeu. Referinþele biblice sunt numeroase, dar distincþia pe care poeta o face între sacru ºi profan nu este teologicã, venind din Blaga ºi din Mircea Eliade ºi având mai mult o încãrcãturã poetico-metafizicã, alteori miticã sau naturistã. Un rol existenþial important revine personajului transparent, himeric, confundat cu neantul, nimeni altul decât timpul: „Nu l-am înþeles niciodatã,/ Nu i-am cunoscut definiþia:/ Un personaj transparent/ Sau numai o boare/ Pe care nici nu o simþi,/ Deºi te atinge.// Doar dupã ani, dupã decenii/ Începi sã-i descoperi/ Urmele/ Întipãrite în carne,/ Adânci/ Ca niºte urme de gheare./ Tot ce ºtiu despre el/ Este cã se grãbeºte/ Spre locul/ Unde înceteazã sã fie.” (Un personaj transparent).

În centrul meditaþiilor se aflã poeta, în ipostaze diferite, de observator neutru, de experimentator al vieþii, de confesor discret, ascuns în cuvinte de recviem dar ºi de imn, de insulã izolatã, cu inventar monoton, dar, de fapt, un vârf al unui munte crescut din mare. Asemenea multora dintre cei din generaþia sa, Ana Blandiana scrie poeme autoreferenþiale, exprimându-ºi responsabilitatea faþã de arta sa. Nu altfel gândeau interbelicii, rãspunzãtori de onoarea limbii, cum spunea Tudor Arghezi. În poemul Deasupra râului, arta, vãzutã în contrast cu efemerul, cu trecãtorul, este icoana sfântã, pictatã pe un pod acoperit, deasupra apei veºnic curgãtoare. În Biografie, rolul poetului este orfic, de a menþine armonia universului. Cum Blaga proclama universalitatea poeþilor, care formeazã, de-a lungul timpului, un singur, neîntrerupt popor, tot astfel, Ana Blandiana îºi gãseºte identitatea în apatrida foaie A4: „Aici este patria neliniºtii,/ Gata sã se rãzgândeascã/ Din clipã în clipã/ ªi totuºi, nerenunþând sã aºtepte/ Ceva nedefinit./ Aici este patria,/ Între pereþii aceºtia/ La câþiva metri unul de altul,/ ªi nici mãcar în spaþiul întreg dintre ei,/ Ci doar pe masa cu hârtii ºi creioane/ Gata sã se ridice singure ºi sã scrie,/ Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi/ Nefolosite de mult, cu pasta uscatã,/ Lunecând pe hârtie frenetic/ Fãrã sã lase vreo urmã.../ Aici este patria neliniºtii:/ Voi reuºi vreodatã/ Sã descifrez urmele care nu se vãd,/ Dar eu ºtiu cã existã ºi aºteaptã/ Sã le trec pe curat/ În patria mea A4?” (Patria neliniºtii).

Volumul, întrunind o viziune existenþialã intensã, înþelepciune, rafinament, insolubile întrebãri, toate transfigurate într-un inconfundabil stil, este, fãrã nicio îndoialã, un cadou de preþ al unei mari poete.