Criticii sunt unanimi în a atribui poeziei lui Petre Got caracteristici precum simplitate, claritate, credinţa în virtuţile salvatoare ale lirismului, nostalgia faţă de locurile natale, atitudinea etică, iar, în ultimele volume, adâncirea în credinţă. Un numitor comun al tuturor acestor proprietăţi este simbolul luminii, chiar al stării acesteia, luminozitatea. De aceea, nu surprinde titlul noului său volum, Lumină amară (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010); poate, întru câtva, oximoronul pe care îl conţine. Deşi, epitetul, aici, exprimă o asceză dată de vârsta înţelepciunii, când oricărei desfătări i se adaugă o reţinere. Degustarea metafizică a luminii implică o jertfă iniţiatică, o suferinţă, încununată cu iluminare: „Ca Domnul să intre în sufletul tău,/ Se cere să ai în suflet lumină –/ Clipa de har să se plimbe în voie prin tine/ Asemenea astrului matinal prin pădure.// Loc să fie şi pentru vis/ Şi pentru lacrimă,/ Să-ţi simţi cărarea vieţii în sânge/ Precum ghinda foşnetul stejarului de mâine.// Marele Taciturn păşeşte agale prin rouă,/ Pătrunde unde-i rana deschisă, fierbinte,/ Dar mai ales acolo unde/ Inima nu conteneşte să cânte.” (Distinguo). Este, desigur, transparentă descendenţa blagiană. Dar, Bacovia şi Blaga, primul cu o poezie a sentimentelor puternică, al doilea metafizic, au influenţat o mare parte din lirica ulterioară, pe când Arghezi, un virtuoz al stilisticii, nu a avut continuatori.

În modalitatea sa specifică, de suavitate şi candoare, poetul exprimă preocupări de cunoaştere şi autocunoaştere, săpând în sufletul său sau lăsându-se invadat de lumina îngerilor. Dintr-o pornire paradiziacă, invită iubita în grădină pentru a se bucura de frumuseţea florilor, pentru a intra în armonie cu ele: „La capătul popasului poţi lua cu tine/ Un colţ de grădină, o gură de rai./ Priveliştile cântă, te urmează,/ Dacă sufletul întreg le dai.” (Implicaţie). Natura, ale cărei forţe sunt personificate, poate fi un refugiu, un model de împăcare morală sau un remediu pentru relele unei societăţi decăzute. Poetul este inchietat de creşterea stării de nefericire a oamenilor, odată cu stricarea tot mai vizibilă a ordinii naturale. El resimte înstrăinarea ca pe un declin catastrofal. Cu siguranţă, desprinderea de paradisul natal al Maramureşului i-a adâncit starea de amărăciune. Ostilitatea din jur îl deprimă. Se adaugă şi tendinţa tot mai accentuată de secularizare, de îndepărtare de la credinţă, de lepădare de divin a creaţiei. Faptul că se simte prizonier al timpului îi înteţeşte înclinaţia elegiacă: „Lumină amară îmi oferă clipa,/ O beau cum aş bea un pahar plin,/ Sunt însetat./ În-se-tat.// Să rabd îmi este tot mai greu,/ Dacă sorb îmi este şi mai sete.// Nu există drum înainte,/ Nu există drum înapoi,/ Ci sens unic vertical –/ Mereu zădărnicie.// Lumină amară este clipa,/ Lumină amară drumul.” (Lumină amară). În cuvinte puţine, cu o simplitate deconcertantă, este exprimată zădărnicia existenţei. În aceeaşi stare de întristare metafizică, Lucian Blaga nota: „Amare foarte sunt toate cuvintele.”

Poetul este afectat de înstrăinarea fenomenelor ce-l înconjoară, se teme că va pierde mireasma florilor, prospeţimea aerului. Chiar şi lumina putrezeşte. Copleşit de presentimente, caută un reazem sigur: „Urma Ta, Stăpâne ceresc,/ O caut prin rouă, prin vis.” (Urma Ta). De-a lungul volumului, apar repetat dialoguri cu Dumnezeu, meditaţii asupra destinului, confesiuni pline de şovăială şi speranţă, întrebări insolubile. Poeţilor le rezervă un statut aparte, ei „Îşi odihnesc inima/ În corolele binelui-răului” (Poeţii se pare…). Semne crepusculare se întrevăd şi în starea de crispare a lumii: „Nu ne vine în ajutor vântul,/ Nu ne pot apăra apele,/ Scara firii s-a rupt?// Plâng îmbrăţişaţi/ Un pui de cerb/ Şi un înger,/ Un crin alb/ Şi o stâncă.” (Peisaj). Concizia şi simplitatea sunt, uneori, ale haikuului, ori se vizează trăsătura fină a heraldicii. Imaginile sunt alcătuite cu economie, din culori puţine şi lumini, dintr-un inventar minim: „Pe genunchii muntelui/ Astrul stă ca o amforă,/ Tu îmi vorbeşti despre iubire/ Şi anii grăbiţi.// Unde sunt miresmele, răcoarea,/ Echilibrul lăuntric şi cel din afară?/ Când vom surâde din nou/ Sub cupola curcubeului?” (Context). Austeritatea formei intensifică tensiunea existenţială. Drama personală este extrapolată la cea a întregii ţări. Cu toate acestea, scriitorul crede că salvarea îi poate veni de la propriul scris. Dominat de dorinţa de a exprima adevărul unor trăiri, el pare a trece peste aspecte stilistice.

O influenţă stenică o are întotdeauna întoarcerea la origini, muntele, strămoşii fiind revigoranţi. Aceeaşi funcţie o are pronia, revărsată atât în interiorul poetului, cât şi în lumea din jur, prilejuindu-i o viziune cosmică de mare frumuseţe: „Nu mai e nimic de spus,/ Cer este şi jos şi sus,/ Dacă te-ncovoi sub cruce/ Cum s-a-ncovoiat Isus.” (Prund de stele). Plimbările târzii, iubirea spiritualizată, natura esenţializată aşteaptă, parcă, un eveniment. Planează o acalmie, lumea pare a fi suferit o schimbare la faţă: „Tu eşti pasărea-vis, pasărea fără nume,/ Îmi baţi în geam cu o creangă de tei înflorit,/ Nu te aud, nu-ţi răspund,/ Prea târziu ai venit.// Clipele noastre au trecut paralel,/ Ca nişte traiectorii albastre,/ Cum liniile drumului de fier.// Nu-mi voi mai folosi inima/ Drept scut,/ Am ostenit să mai sper.” (Clipele noastre). Poetul se cufundă în halucinante confuzii de timpuri, se dedă unor stări extatice, percepe existenţa în secvenţe eleate. Chiar poemele sunt formate prin adăugări de imagini, din fulguraţii, uneori chiar abuziv: „Tu ai, iubito, umeri de zăpadă,/ Coapse de trandafiri vibrând,/ Zorii abia aşteaptă să te vadă/ Goală cum un pui de mierlă-n cuib.// De când te ştiu ard/ Precum rugul implicat,/ Zac de boală ne-nţeleasă,/ Nu vom putea să ne învingem visul,/ Vom rămâne rădăcini adânci.// Ani vor trece peste ani,/ Târziu chipurile noastre vor înfrunzi/ Ca doi plopi tineri la răscruce,/ Moartea înfruntând.” (Prezumţie). Retorice, uneori, versurile nu sunt lipsite de francheţe, nici de afectivitate, ceea ce le dă autenticitate. Sunt folosite asonanţa, melodicitatea, după modelul popular. Bazate pe simplitate şi pe un patetism expresiv, poemele capătă expresivitatea unor tânguiri: „Mă voi duce, copilul meu,/ Tu rămâi ca un cireş înflorit./ Cum vei face faţă vârtejului,/ Şarpelui negru care pătrunde/ Aproape orice vis?// Pe o vale ascunsă,/ La rădăcina muntelui/ Îmi doresc somnul/ Sub brazi –/ Mai poate prinde dorul contur/ În diabolicul azi?// Oriunde vei fi, vino să-mi vezi/ Crinii de pe mormânt;/ Vor fi ochii-mi deveniţi corole,/ Nu plâng, suflete al meu, nu plâng.” (Crâmpei).

Străbătut de accente expresioniste, Lumină amară este volumul care exprimă înţelepciunea, dar şi drama senectuţii, meditând, cu o anume înţelegere, asupra morţii, condensând însă o intensitate greu de îndurat.