Poezie maximalistă

viaţa cealaltă şi moartea cealaltă (Editura Vinea, Bucure?ti, 2010, o carte desenată de Nicolae Makovei, prefaţă de Gheorghe Grigurcu, postfaţă de Emanuela Ilie) încheie, ne spune Nicolae Tzone, o trilogie cum altfel decât magnifică, maximă. În cuvînt asupra ediţiei se dă reperul esenţial al unei asemenea construcţii: „locuiesc mai tot timpul într-un spaţiu al idealităţii în afara căruia nu ar fi posibilă formula mea literară”. Într-adevăr, hiperbola, magnificenţa nu-şi au locul potrivit decât în jocul abstractelor. Chiar strădania criticilor de a-l încadra pe poet într-un curent literar produce o anume perplexitate, întrucât el este avangardist, neoavangardist, postavangardist, suprarealist, neoromantic, postmodernist. Toate aceste calificări sunt însă reale, dovedind disponibilitatea mare a scrisului său. Observăm, într-adevăr, fluxul impresionant al poeziei, o continuă stare emiţătoare, surdă la context, atentă la resurgenţa proprie, concretizată în versete ample, în avalanşe de perioade. Inventivitatea inepuizabilă este barocă, viziunile sunt prevalent romantice, tehnica imagismului ţine de avangardism.

Versul splendid, pe care autorul şi-l arogă cu nonşalanţă, este asemănat juisării din timpul acuplării sau din timpul naşterii, generând viaţă: „ai văzut vreodată un armăsar tînăr în erecţie maximă iubită cetitoare a mea/ ai văzut vreodată născînd un pui de elefant pe doamna elefant iubite al meu cetitorule/ aşa e totdeauna versul splendid aşa e întotdeauna naşterea sa/ şi mîna mea care scrie se cabrează ca arcul cel mai curajos şi cel mai rapid/ şi piciorul se-nfige în pămînt pînă la genunchi şi-apoi ţîşneşte spre luna de pe cer cu viteza fulgerului/ şi inima mea bate bate bate ca un tun ce aruncă ghiulele de piatră în zidul vreunei cetăţi de barbari din veacurile celelalte/ şi gulerul alb al cămăşii mele de mătase roşu se face de admiraţie pentru trupul meu curajos/ şi de sub pământ începe să ningă la suprafaţă cu imense plaje de iarbă verde pufoasă/ şi de pe gîtul foarte înalt al girafei din africa pleacă spre bucureşti fericite toate petele şi toate culorile şi gîtul foarte înalt al girafei din africa devine de pe o clipă pe alta complet alb ca laptele/ şi coroana de rege bărbat şi rege poet mi se înţepeneşte pe cap cum globul pămîntesc de la-nceputuri se scufunda cu totul absolut cu totul în grumazul lui atlas” (iubită cetitoare a mea iubite al meu cetitorule, 1). Ca în jocurile de copii, asistăm la asumarea cu seriozitate deplină a unor roluri, poetul împlinindu-şi năzuinţele în lumea accesibilă a fanteziei: se închipuie hercule, ares, zeus, cezar, faraon etc. Este un răsfăţ la care se dedă fără rezerve, un narcisism fabulos. Deşi i se potriveşte modelul umoral, textele par a sconta efectele. S-a evocat (Şerban Foarţă) „iregularul vegetal” baudelairian; poezia este, într-adevăr, luxuriantă, dar recurge la un artificial baroc, epuizează paradigme, serialităţi descriptive. Ca un împărat din basme, ori ca un demiurg, poetul îşi apropriază tot existentul, desfătându-se în avuţia sa nemărginită: „cămila acesta roşie care aşteaptă la marginea zării să mă sui în şa pe ea prea slăvite stăpîne îmi spune iubită cetitoare a mea/ şi taurul acesta negru şi furios care mă duce mîndru pe coarnele lui ca şi cînd aş fi zeul taurilor negri şi furioşi mult/ iubite stăpîne îmi zice iubite al meu cetitorule/ şi iarba pe care alerg spre ţărmul mării de la orizont este a mea şi marea de la orizont este a mea chiar şi orizontul din orişicare direcţie aş privi şi din orişice direcţie aş sosi este al meu/ a mea este şi veveriţa care ronţăie ghinde în stejar a mea este şi cîrtiţa care pune întuneric pe jar şi apoi îl înghite pînă orbirea o cucereşte cu totul/ al meu este vinul din strugurele albăstriu pe care se lăfăie soarele acestei zile ieşite din comun acestei zile care nu se găseşte nicăieri în calendar” etc. (iubită cetitoare a mea iubite al meu cetitorule, 1V). Regulile acestei lumi inventate sunt toate relative, nimic nu se supune vreunei logici, decât celei poetice. Poemele sunt alcătuite din enunţuri fastuoase, abundente, aflate în raporturi nesfârşite de juxtapunere, izomorfe. În acest chip, poetul realizează un uriaş joc textualist, cu urzeală, cu modele multiple. Solipsismul, joaca egocentrică sunt afirmate clar: „eu nu scriu eu trăiesc o viziune rarisimă care prinde consistenţă numai şi numai în inimă şi în sînge şi în plămîni de poem” (iubită cetitoare a mea iubite al meu cetitorule, VI). Modelul poemelor magmatice, cosmogonice, compacte vine din Firele de iarbă ale lui Walt Whitman – un subiectivism accentuat, neobosit, mitic, ontologic, cu verset amplu, ciclic –, iar din Nichita Stănescu, imitaţia formală a retoricii acestuia.

Nici un alt scriitor nu a ajuns la un asemenea nivel de egolatrie, debordând într-un stil delirant, epopeic. Hiperbola autoreflectării este atotcuprinzătoare, golind lumea de obiectivitate şi sacralitate şi recreând-o din viziune, din propria mitologie. În sfârşit, aflăm că devorând realitatea, poetul însuşi devine realitate, ca atunci când, descriind cum ingurgitează cu sălbăticie un lup, devine lup cu toată istoria lupilor, cu păduri, cu vânători, cu nopţi cu lună, cu haiticuri, scriind totodată poeme pentru lupi.

Ca şi universul vieţii, şi lumea cealaltă este tratată cu deplină familiaritate, chiar cu ironie. Lumea cealaltă nu diferă de cea reală, numai că toţi viii sunt morţi: „cine a spus că în moarte există egalitate a spus cu reavoinţă o imensă prostie/ sînt morţi tîmpiţi şi morţi deştepţi sînt morţi ticăloşi generoşi/ ticăloşia strechea viclenia împuţiciunea sînt ereditare şi în mica şi în merituoasa moarte care inevitabil urmează/ sînt morţi care negreşit mor şi după ce au murit” (dar lebăda care cîntă şi moare de ruşine de un milion de ori într-o singură zi). Ţara morţii se numeşte, evident, România şi îi produce poetului cugetări asemănătoare cu cele ale lui Cioran, din Schimbarea la faţă a României. Scriitorul percepe autonomia poemului, vorbeşte de organicitatea acestuia şi de o metamorfoză aporetică, aceea a poetului în poem. Simptomele morţii, adesea evocate, constau tocmai în diminuarea sinelui şi, paradoxal, în apariţia iubitei şi a aspectelor erotice. Dar, în lirica sa, poetul a desfiinţat convenţiile temporale şi spaţiale, iar moartea şi viaţa funcţionează după principiul vaselor comunicante: „din miezul pietrei galbene iubita mea cu părul galben şi negru şi verde şi roşu de la un minut la altul îmi spune înduioşător de tandru iubitul meu ai fost mort şi ai scris tot timpul cît ai fost mort acum înviază ca şi cînd nu ai fost mort nici o singură clipă/ din miezul pietrei galbene iubita mea mă priveşte drept în ochi din ce în ce mai adînc/ amîndoi sîntem morţi norocoşi morţi victorioşi şi vom învia poate cîndva sau cine ştie” (ea stă în miezul acestei pietre galbene şi mă priveşte în ochi).

Deşi autorul afirmă despre poezia sa că aparţine unui spaţiu al idealităţii, aceasta consemnează mai tot timpul o biografie a simţurilor, completată cu una a beţiei imaginative. Tzone nu lipseşte din nici un cuvinţel, este o prezenţă holografică: eroul conţinut în scris, în a scrie. Tot astfel, poezia este conţinută în sine, nu are dramă, nu suferă de idei, este ca parfumul sau culoarea imanentă florilor. Textele sale sunt o emisie de mare randament, fascinând prin mişcarea browniană care se petrece înăuntrul lor. Este o poezie haotică, o materie în frământare, ca un malaxor poetic. Ea este avangardistă în măsura în care creează impresia poetică, adică un flux de imagini. Prin repetiţii, prin paralelisme, prin numeroase jocuri de permutare, precum şi prin dialoguri şi monologuri, se acumulează şi se epuizează paradigme. Autorul redimensionează poetic lexicul. Însă, poezia lui Nicolae Tzone, deşi dramaturgică, nu are dramă. Se cochetează, e drept, se glumeşte cu ideile grave, cu moartea, cu timpul, cu iubirea, cu Dumnezeu. Prin strigătele, prin teatrul afectării, poezia sa joacă un rol expresionist, colorat, smucit, alienat, adică trecut în alte dimensiuni. Neavând coerenţe tematice, criticii comentează cu precădere modalităţile tehnice. Sunt folosite până la extrem, până la epuizare (deşi nu se epuizează) unele procedee. O dublă temă este însă recurentă, supradimensionarea macedonskiană a eului şi viziunea textualistă a lumii. Ca în pictura manieristă a lui Arcimboldo, părţi ale corpului omenesc sau aspecte ale realităţii sunt asamblate obsesiv: „un înger îmi ridică pleoapa un înger îmi întinde genunchiul un înger îmi devine talpa piciorului cu care calc pe pămînt un înger sapă fîntîna de pe linia orizontului un înger îmi aduce o cană cu apă din fîntîna proaspăt săpată un înger îmi pune mîna cu tandreţe pe ţîţa iubitei un înger este chiar ţîţa iubitei şi tot un înger este/ şi părul iubitei şi tot un înger este şi pulpa iubitei” etc. (poemul care înviază tot ce nu la vremea morţii lui a murit).

Poetul se află în centrul/este sursa unui univers comunicaţional, în care toate concretele şi abstractele vorbesc, în care are loc o antropomorfizare generalizată: vorbeşte carnea, urechea, lumina, piatra, fildeşul elefantului, oasele… Este un tip de poezie cu o morfologie prolifică, insidioasă, cu forme moi, fără geometrie, poezie a materiei, adesea organică, cocteil susceptibil să devină exploziv, revelator. Un exemplu sunt poemele învoaltă, prodigioase, replică la cele ascetice, alcătuite din şapte versuri, ale lui Alexandru Lungu. Eul poetic al lui Nicolae Tzone este asemenea unui caleidoscop magic, pe care îl răsuceşte la nesfârşit, obţinând alte şi alte configuraţii: „şi vorbesc cu gura cărnii mele de pe oasele mele dezvelită o limbă care niciodată nu s-a mai vorbit în ţara mea clipă de clipă cu dulce zahăr şi verde cucută pe ea/ scriu transcriu traduc desenez încontinuu în acest migălos bulversant esperanto vocile umbrele convulsiile care se-ntîmplă-n răspăr sub pielea cea creaţă a capului meu” (optsprezece). Eul poetic este eroul unui epos sui-generis, de dimensiuni uimitoare (dacă vorbim de întreaga trilogie), în care prozaicul este deturnat sistematic în fabulos, sacrul devine familiar, realitatea este tot timpul poetizată, patetizată.

Suntem înclinaţi, în faţa asaltului copleşitor al unei astfel de creaţii, să recurgem la celebrul citat al lui George Călinescu, referitor la stilistica specifică a lui Liviu Rebreanu, deşi este vorba de cazuri diferite: „Frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării”.