Alexandru Macedonski rămâne, încă, unul dintre marii nedreptăţiţi ai literaturii noastre. Nu este singurul, dar, în cazul lui, s-a întâmplat să fie eclipsat de cel mai important poet român şi a fost pus în situaţii dezavantajoase chiar de propriul temperament. Faţă de biografia poetului naţional, a cărui intransigenţă morală şi al cărui sfârşit tragic l-au făcut aproape un martir, viaţa lui Macedonski, mult mai spectaculoasă şi la fel de intensă, a alternat evenimente bufe cu evenimente deprimante. A fost un om al contradicţiilor, un incomod, plin de cele mai fanteziste orgolii, capabil să dea naştere, prin imprevizibilităţile sale, celor mai neaşteptate ostilităţi. Deşi îl socoteşte un poet mare, George Călinescu îl tratează cu ironie: „La drept vorbind, Macedonski n-a fost niciodată un ignorat în sfera mai restrânsă a scrisului (pentru că pentru popularitate se cer alte condiţiuni), ci un poet foarte cunoscut ca poet necunoscut”. Dacă Eminescu a fost receptiv la direcţiile culturii germane, filtrate prin grila junimistă, sursele lui Macedonski sunt hotărâtor cele franceze. De aceea, primul este funciarmente romantic, cel de-al doilea, un simbolist, ceea ce ar însemna tot un romantic, dar decadent, mai meridional. Totuşi, Macedonski nu poate fi definit fundamental decât prin raportare la Eminescu, urmând amândoi matricea stilistică a timpului lor.

Repunerea în atenţie a importanţei operei scriitorului a făcut-o Adrian Marino care, prin cele două cărţi de referinţă, Viaţa lui Alexandru Macedonski (1966) şi Opera lui Alexandru Macedonski (1967), produce o dublă reuşită, reactualizarea marelui scriitor şi autopropulsarea în lumea literară. De-a lungul timpului, şi alţi exegeţi au aprofundat opera macedonskiană. Criticul şi istoricul literar Nicolae Oprea reia în Poetul trivalent (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011) mai vechiul său studiu, Alexandru Macedonski între romantism şi simbolism (1999). Avem a face cu o sinteză şi, totodată, o lucrare direcţionată, având ca temă identificarea poeticii macedonskiene, concretizată în trăsăturile sale stilistice de bază, romantism, clasicism, parnasiano-simbolism.

Un prim capitol, Repere macedonskiene, prezintă date biografice legate de formarea sa culturală, de călătoriile în Europa (mai ales la Paris) pentru care simte o mare atracţie, din ”cerinţa imperioasă, ambiţia funciară de a se înscrie pe coordonatele mişcării literare europene” (p. 8). Novator asiduu, un insurgent, îşi regăseşte totuşi, la începuturi, afinităţi cu ideologia paşoptistă, având modele în Ion Heliade Rădulescu şi Dimitrie Bolintineanu. Preia, în acelaşi timp, şi modelele occidentale ale paşoptiştilor, Alphonse de Lamartine (căruia îi va imputa, mai târziu, sentimentalismul), Victor Hugo, Byron, Alfred de Musset, poeţi care îl vor influenţa tematic şi stilistic: „Este de domeniul evidenţei că Alexandru Macedonski a ajuns să-şi delimiteze formula poetică din stadiul căutării de sine prin intermediul marilor romantici, însă pornind de la datele propriei formaţii spirituale şi, implicit, ale psihologiei de creaţie” (p.17). Temele romatice sunt cele ştiute, destinul nefericit al geniului dar şi măreţia acestuia, ingratitudinea contemporanilor, eroul care întruneşte angelicul şi demonicul, aspiraţia spre ideal, condiţia faustică, poza romantică, tratarea cu vehemenţă a moravurilor sociale, elogierea iubirii, singularitatea şi singurătatea poetului.

Din admiraţie pentru Dante şi Shakespeare, Macedonski se întoarce la antichitatea greco-romană, evocâdu-i pe Anacreon, Theocrit, Virgiliu, Lucian din Samosata, Juvenal. Nici clasicismul francez, din secolul al XVII-lea, nu este trecut cu vederea. Numeroase sunt şi influenţele şcolii parnasiene, exotismul, prezenţa pietrelor preţioase, preocuparea pentru obţinerea unor forme poetice perfecte. Simboliştii, însă, sunt cei cu care va avea cele mai multe afinităţi, poetul fiind promotorul curentului la noi. Bun cunoscător al literaturii occidentale a vremii (de fapt, una dintre mărcile personalităţii sale), era familiarizat şi cu direcţia naturalistă. În proza lui Macedonski se remarcă tendinţe diferite, paseiste, naturaliste, fabuloase, inspiraţia din mediul urban. În pofida numeroaselor surse evocate, criticul susţine că Alexandru Macedonski a fost un scriitor autentic, având o cultură temeinică, racordat la viaţa literară europeană din vremea sa. Temperamental, spiritual, el este un poet al timpului său, perfect contextualizat.

Capitolul al doilea, Fundamentul romantic, studiază parametrii romantici ai operei. Sunt prezentate condiţiile speciale ale literaturii române nevoite să recupereze în acelaşi timp şi clasicismul, pe care îl ratase cronologic, şi romantismul: „Dualitatea era, de fapt, o trăsătură distinctivă a întregii literaturi române, din epoca de formare a lui Alexadru Macedonski” (p. 34). Această simbioză se întâlneşte în poezia de început a autorului (Prima-verba, 1872), care practică un naturism clasicizat, spune Nicolae Oprea. Elemente romantice majore, distincte, se identifică în ciclul Nopţilor, inspirate evident din Musset: geniul nefericit (nu putem să nu cităm, în această privinţă, din G. Călinescu: „Scârbit de mediul său, Eminescu se simţea Luceafăr, dezgustat de gloria nedreaptă după el a lui Eminescu, Macedonski se simte şi el Luceafăr”), aspiraţia spre ideal, viaţa plină de suferinţe a poetului, căruia i se rezervă, în mod perfid, o postumitate glorioasă, îmbinarea lirismului cu satira, întoarcerea la natură, a cărei feerie este vindecătoare, cosmicitatea omului, antiteza dintre trecut şi prezent, viaţa ca vis, atracţia altor tărâmuri, concilierea angelicului cu demonicul, un satanism teatral. Criticul face un inventar aplicat, cu exemple semnificative. O noutate, care devansează romantismul, o reprezintă la Macedonski atitudinile autoreferenţiale. Poemul care face trecerea la simbolism este Noaptea de decemvrie. Nicolae Oprea împarte Nopţile în două categorii estetice, cele romantice, întunecate, dramatice, pline de negativitate, şi nopţile „albe”, apolinice, luminoase, în spirit clasicist: „Desprinzându-se formal din familia poeţilor nocturni, el (Macedonski, n. n.) pare să se identifice, mai degrabă, în ipostaza unui poet solar de genul lui Hölderlin” (p. 57). Există şi o contaminare cu motive clasice, precum vanitas vanitatum, fortuna labilis, carpe diem, exegi monumentum. O atenţie specială este rezervată Nopţii de decemvrie (1901), poem cu un nucleu tematic romantic – condiţia omului de geniu –, dar realizat prin mijloace predominant simboliste (imaginar poetic abundent, metale şi pietre preţioase, sugestii muzicale şi cromatice).

A treia parte se numeşte Sincretismul parnasiano-simbolist. În Prefaţa celui de-al doilea volum, Poesii (1882), Alexandru Macedonski se dezice de poezia romantică sentimentală, chiar şi de modelul predecesorilor, asumându-şi o poezie pe care o numeşte socială, mai apropiată de trăirea adevărată. Tot aici, se susţine ideea muzicalităţii lăuntrice a poeziei, mai întâi în formă instrumentală. În volum se află şi poemul Hinov, celebru fiindcă este primul scris, în lume, în vers liber. Scriitorul redactează şi primele manifeste ale simbolismului românesc, asumându-şi poezia viitorului. Influenţe parnasiano-simboliste există în poeme publicate în Literatorul între 1882-1883, în care sunt folosite corespondenţe, sinestezii, sugestii cromatice. Sunt date ca exemple Lewki, Ospăţul lui Pentaur, Excelsior, Cântecul ploaiei. Orientarea simbolistă este pregnantă în ciclul Flori sacre, în care se recunosc surse ale stilurilor unor viitori simbolişti, Bacovia şi Minulescu. În categoria scrierilor care fac trecerea de la romantism la simbolism se încadrează şi proza lirică Thalassa (1916), traducere a textului în limba franceză Le Calvaire de Feu (1906).

Creaţia târzie (1916-1920), majoră, este reprezentată de Poema rondelurilor, volum apărut postum (1927), socotit „pe orbita simbolismului cu certe infiltraţii parnasiene” (p. 87). Se face ordonarea tematică a rondelurilor: oraşul mic de provincie, sensibilitatea lucrurilor, nostalgia după vremurile de altădată, evadarea din prezent, călătoriile în necunoscut, simbolul polisemantic al aurului, opţiunea poetului pentru arta pură, perenitatea şi armonia naturii, tentaţia de a transcende realitatea, luxurianţa florală, sinesteziile. Rondelurile urmează, în interpretarea lui Nicolae Oprea (foarte atentă), un traseu de iniţiere estetică, ducând spre niveluri de abstractizare tot mai înalte, de la parfumuri şi culori la contemplaţie, extaz, reverie. Ultimele poeme, Rondelurile de porţelan, vădesc o preocupare estetizantă, corespunzătoare culturii orientale. Concluzia capitolului este relevantă: „Anti-eminescianismul macedonskian constituie, în fond, certificatul de naştere al simbolismului românesc. Prin radicala sa delimitare, Macedonski creează premisele reformulării conceptului de poezie.” (p. 113).

Ultima parte, Poetica macedonskiană, este sintetică. Este marcat spiritul teoretic activ al lui Macedonski şi rolul lui în propulsarea literaturii române moderne. Există o permanentă congruenţă între poziţiile teoretice şi reflectarea lor în realitatea operei. Etapele pe care poezia le parcurge sunt clarificate în articole programatice. Într-un prim moment (1880) se stabileşte logica poeziei (diferită de cea a prozei), calificată drept inefabilă, de esenţă divină şi caracterizată prin armonie muzicală. Urmează „un evident efort de ontologizare a poeziei macedonskiene prin racordarea ei la problematica societăţii şi a epocii” (p. 121), făcându-se opţiunea pentru poezia socială, eliminându-se sentimentalismul, moment în care se fac vizibile atitudinile antiromantice. Următorul stadiu îl reprezintă orientarea modernistă, de importare a simbolismului, aprofundându-se caracteristica muzicală a imaginii poetice. Apogeul acestui moment îl reprezintă integrarea aspectelor simboliste profunde: imaginea poetică, muzica interioară, sinestezia, tehnica sugestiei, dar şi intelectualizarea prin poziţii autoreferenţiale. Ciclul care corespunde acestei etape este Flori sacre. Etapa finală este a estetismului, urmărind atingerea perfecţiunii, „virtuozul creator al giuvaierelor recuperează, în fapt, dimensiunea clasică în arta poetică” (p. 127). Teza cărţii se confirmă de la sine: „În descendenţa literaţilor paşoptişti bivalenţi, după toate indiciile textuale, Alexandru Macedonski devine poetul trivalent prin excelenţă, întrucât vocaţia romantică, năzuinţa clasicistă şi expresia parnasiano-simbolistă coabitează fertil în lirica sa” (p. 130). Scriitorul este evaluat ca un artist în întregime autentic, preocupat constant de schimbarea paradigmei literaturii române.

Cartea lui Nicolae Oprea face serviciul de a aduce în actualitate un scriitor important, nu suficient valorificat, socotit un factor decisiv în modernizarea scrisului românesc. Criticul este, în egală măsură, analitic şi sintetic, beneficiind de un discurs elegant, elocvent, folosind o documentaţie bogată şi susţinând idei dintre cele mai captivante. Cu siguranţă, studiul se plasează în continuarea unor exegeţi de mare competenţă, Adrian Marino, Mihai Zamfir, Daniel Dimitriu.