Fugoasa Ioana Dinulescu îşi publică al zecelea volum de versuri, Fereastra spartă (Editura Ramuri, Craiova, 2011), subintitulat 33 de poeme (vârsta lui Hristos). Poezia sa îşi are sursa, în mare măsură, în date biografice, pe care le sublimează, ori în monotonia şi mediocritatea oraşului de provincie, unde locuieşte. Plină de insatisfacţii şi dezolări, de nostalgii, ea trăieşte un chinuitor complex bovaric. Dar, prin ironie şi autoironie, ştie să evite slăbiciunea patetismului. Că nu se ia foarte în serios, că e şi răsfăţ în această postură se deduce din constanta ei predispoziţie ludică. Pendularea între râs şi plâns, între dulce şi amar îi este caracteristică. Ea alternează masca tragică şi pe cea comică, parodiindu-şi propriile sentimente. Paradoxal, un asemenea procedeu nu anulează, ci accentuează starea dramatică.

Noul volum este mai ludic, cu toate că mai studiat, şi mai grav. Poeta se foloseşte adesea de evaziune, de alegoria acumulativă, ca în poemul 3 iulie (ziua sa de naştere): „Sunt fericită astăzi:/ o jumătate de veac/ am visat să citesc şi să scriu/ toate poemele lumii.// Am visat să câştig la loto/ toate/ mările şi vapoarele lumii.// Să călătoresc dintr-o parte/ în alta a luminii şi nopţii/ cărând după mine –// coadă de cometă –/ trestie de zahăr, muguri de bambus/ broaşte ţestoase din Galapagos.// Sclav fericit să port pe umeri/ de hârtie velină soarta/ Polymniei.//N-am avut parte de nimic din toate/ acestea, dar astăzi, de 3 iulie,/ anno Domini, sunt fericită:// voi evada pentru douăzeci/ şi patru de ceasuri/ de pe malul stâng al Jiului,// din uterul ceţos/ al oraşului Craiova.”. Modul în care se face mişcarea ideii este simplu, flexibil, chiar graţios. Nimic spectaculos, metafora este îngropată în subtext. De altfel, lirica Ioanei Dinulescu nu are încrâncenare, ci discreţia unui lucru de mână.

Resimţind continuu propria-i înstrăinare, produsă de un destin nefericit, temele persistente sunt legate de căutarea identităţii, de motivarea existenţei, de ostilitatea timpului şi a spaţiului care nu-i aparţin. Vag, aproape iluzoriu, simte nevoia unei dedublări, pentru a scăpa de singurătate, ori recuperează o feminitate eternă, prin evocarea unui iubit
de-o vară, prin percepţii diafane: „Dimineaţă de sâmbătă cu mireasmă/ de lapte fiert în ulcica din lut/ de Vădastra;/ adieri de crude ierburi sălbatice/ după ploicica zglobie de azi-noapte.// Ce noroc pe mine că am uitat/ peste noapte ferestrele deschise,/ că geamătul de dragoste al tigrului/ din grădina municipală// a înălţat scări de mătase până aici,/ la etajul opt,/ parfumând subsuoara năduşită/ de veşnicie a lui Dumnezeu.” (Castrarea calului troian).

Singurătatea exilatei de la etajul opt se traduce în micile confesiuni, în însemnări sporadice de jurnal de stări, glose ale tăcerii. Eroul, aproape nenumit, este timpul, producător de agonii sau al deziluziilor. Textele sunt reduse, eliptice, bazate pe subînţelesuri. Poezia însăşi nu pare a fi altceva decât un act ocult, o amuzantă cabală: „Două emisfere de Magdeburg/ se rostogolesc nebune de dragoste/ una după alta// prin bălţile de ploaie acidă/ ale orăşelului unde trăiesc/ hrănind un pisoi zănatic// şi doi căţei fără stăpân,/ de parcă-aş fi eu Sfântul Francisc/ din Assisi.// De parc-aş fi primarul,/ jăndarul, redactorul şef,/ de parc-aş fi stăpâna cozii vacii/ şi a ştampilei primăriei.// Două emisfere ca două jumătăţi de măr (mărul lui Platon? mărul/ lui Newton?) şi-n miezul lor// un vierme translucid/ purtând pe frunte coroana de hârtie/ a unui nou volum/ de poezie.” (Coroana de hârtie).

Există în volum imagini dezolante în legătură cu evanescenţa timpului, cu golirea de sensuri a realităţii, sunt presimţite autumnalităţi („prin crăpăturile casei/ rătăcesc zgribulite fantomele/ greierilor de astă-vară” – Citind) sau perspective răsturnate („viitorul de anul trecut” – Crucea năruită). Elegia provincialităţii (tipologizată de Sadoveanu), din cărţile precedente, se preschimbă, aici, într-o dramă personală, bacoviană. De această dată, poezia este retractilă, pândind în cotloane sufleteşti, în cochilie, cu o anumită înfrigurare. Poeta nu se mai regăseşte, resimte lipsa intimităţii, a casei, este agasată de mediocritatea topografiei, de formalismul oficialităţilor. Semne, idiosincrazii, (auto)ironii, frustrări, diseminări alcătuiesc un lirism în fărâme, un jurnal en miettes. Tânjind după propria identitate, scriitoarea întâlneşte numai surse ale depersonalizării/aneantizării, adăstarea ca un foetus în uterul casei, un rege tibetan al zădărniciei, cufundarea în toleranţa ficţiunii altor autori şi, mai ales, pe neica nimeni care face destinele. Singuratică, victimă a fatalităţii, îşi creează o treime sacră (Ion/Iona/Ioana), se reculege în sihăstria apartamentului de la etajul opt, se adresează unui dumnezeu al scriitorilor năpăstuiţi: „Doamne şi tu, pisoi răsfăţat,/ te caţări pe umerii fără fuştei,/ pe scara/ desfrunzită a inimii mele.// Nu-ţi pasă că gheruţele tale/ scrijelesc/ destinul meu provincial,// locuitor pe o bucăţică/ mototolită de hârtie/ în obscuritatea malului stâng.// Nu ţi-e milă de loc, nu-ţi pasă/ de tranşeele din textele mele,/ de rugurile pe care le aprind/ noapte de noapte/ ca să-ţi semnalizez că sunt/ o jivină aproape sălbăticită/ logodită în hăţişuri/ cu un vânător obosit,// rătăcind cu buzele arse/ de sete şi foame prin pădurea// de cioturi/ a istoriei municipale.” (O jivină, un vânător obosit).

Vulnerabilă în calea intemperiilor timpului, expusă îndoielilor, secătuită de vise, de dorinţe, poeta invocă muza imnurilor sacre, pe Polymnia, inventatoarea lirei, cea cu chipul acoperit. Deploră repedea trecere a vieţii, a lumii, începe să încurce timpurile şi anotimpurile. Este asaltată de noapte, care se apropie insidios de adăpostul baricadat de la etajul opt, al blocului 13. Dezabuzată, aflată pe neaşteptate în faţa unei ferestre sparte, în blocul turn, în noapte, este cuprinsă de spaimă şi melancolie şi, mai ales, de revelaţia că trăieşte într-o lume iluzorie, marqueziană, în care „cărţile pe care doar a visat/ să le scrie,// de scris nu le-a scris niciodată” (Spaima şi melancolia). Ca atmosferă, cartea se află în siajul celebrei Un veac de singurătate.

Asemenea tuturor autorilor, asemenea lui Baudelaire (Hypocrite lecteur, – mon semblable, – mon frčre!), Ioana Dinulescu îşi iubeşte „cititorul cu o mie de chipuri”, hidra care o urmăreşte cu nesaţ. Poezia ei nu este nici mizantropică, nici polemică, nici dezabuzată. Nu are tonul teatral şi definitiv al lui Bacovia. Este o elegie reală, fără patetism, cu mijloace metonimice, metabolizând, de fapt, drama singurătăţii: „Vara asta a început/ ca o repetiţie a verii trecute./ Acelaşi colb oltenesc se aşterne/ peste orăşelul în care încerc/ de-o mie de ani// să citesc, să scriu, să respir.// Aceleaşi siluete gheboşate,/ fantoşe cenuşii ale timpurilor/ zvelte de vara trecută,// întârzie fără niciun rost/ seara/ sub teii scuturaţi înainte/ de înfrunzire.// Îmi voi petrece vacanţa/ citind cărţi prăfuite/ de anul trecut. Îmi voi petrece/ vacanţa/ privind filme de anul trecut.// Plimbând-o în lesa albastră/ pe calina Carina canina, voi pluti/ ca un absurd fulg de zăpadă/ deasupra trotuarelor vechi,/ desfundate ale Craiovei,// măcinate de târşâitul paşilor/ trecătorilor de anul trecut.” (Vară la xerox).