Singuraticul şi delicatul Radu Cange este convins că merită să-ţi petreci viaţa în lumina poeziei. Pare a fi şi un trăitor, în sens propriu, al acesteia. Într-o antologie cu titlu nietzscheian, condiţia zeului (Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012), selectează poeme din şapte volume: Sufletul în palmă (1995), Râsete în infern (1998), Un poem pentru cel care vine (2003), Trece o blondă, trece o brună (2006), Lebăda şi magnolia (2006), Elegiile negre (2008), Vinerea singuratică (2010), având şi o mică inserţie, Meditaţii. Stilul său este lapidar, debarasându-se de materialitate, preocupat, aşa cum se afirmă într-un poem, de redobândirea unei purităţi spirituale: „Vinovat/ ca de profanarea/ unui templu sacru,/ încerc să fug/ pe furiş/ din sufletul meu…” (Un templu). Jocul dualist pare esenţial pentru poet, care gândeşte epurativ, ascetic, încercând să separe abstractele şi concretele: „Târăsc frica/ după mine,/ un plug/ ce ară sângele.” (Frica). Este evidentă distincţia netă între un înăuntru sacru, vital şi un exterior terifiant, ostil. Atitudinea este regresivă, ca la George Bacovia, cu nostalgia originarului, poetul fugind din prezent. Nu are, însă, convergenţa şi monotonia modelului, nici tensiunile acestuia. El recurge la spiritul însufleţitor al paradoxului, aşa cum face, din aceeaşi familie, E. Cioran: „Ferestrele paradisului au fost blocate/ cu sârmă ghimpată,/ În timp ce indivizi dezorientaţi încearcă/ să pătrundă, iar alţii să iasă/ cu orice preţ…/ Chiar cu preţul dezamăgirii…” (Paradis cu sârmă ghimpată).

Sub formalismul existenţei poetul află întotdeauna chipul crud al morţii, temă asociată cu cea a singurătăţii. Autorul îşi afirmă neliniştea, nu-şi găseşte locul într-un peisaj (mai ales social) infestat. Are revelaţia unui determinism inversat, a golirii de sens. Lumea nu se mai află sub semnul Genezei, ci al Apocalipsei. Realitatea este una teatrală: „Pe strada Covaci atârnă tablouri/ Semnate, grele de vechi peceţi,/ Pe strada Covaci sunt slabe ecouri,/ Se-aude moartea cu paşi înceţi.// Parcă am gânduri cu totul aparte,/ Iubita în negru îmi face o schimă./ Mă pierd în ceţuri de vise, departe./ În alte-nţelesuri, în pantomimă.” (Strada Covaci). Bacovianismul, incontestabil, este scos din tipar prin prezenţa lucidităţii, prin ironia care sparge exterioritatea imaginii. Prin breşele formate, se prelinge/răsare entitatea interioară a poetului, măduva, ca într-un palimpsest alcătuit din măşti şi chipuri succesive, reprezentând grade diferite de realitate: „Pentru ce atâta grabă,/ când barca are/ încă nevoie de apă/ şi aripa de aer?// Pentru ce atâta grabă,/ când funia are/ nevoie de un stâlp?// Oare pentru ce atâta grabă,/ când simt că mă sting/ şi voi mi-aţi uitat cu mult/ înainte de moarte chiar numele?...” (Numele). Elegia, care este substanţă, este camuflată mereu în imponderabilitatea lirismului.

Radu Cange prinde gesturile simple, obişnuite, a căror semnificaţie o extrapolează, înnobilând-o prin meditaţie sau alegorie. Îşi proiectează astfel profunzimi sensibile, un fond existenţial obsesiv. Cu o ştiinţă admirabilă a gradaţiei, el prezintă faţa văzută şi faţa nevăzută a ideii (a realităţii): „Nu mai beam din/ băutura aceea neînţeleasă./ Licoarea vodcii se veştejeşte/ de uitare. Nu mai doream/ nici un fals elixir.// Nu mai doream decât/ şuieratul săgeţii care/ mă ajungea/ din urmă/ într-o fugă disperată.// … Până când,/ m-am oprit/ din senin/ cu voinţa/ unui leneş sinucigaş.” (Falsul elixir).

Scriitorul este un caligraf, preocupat să reducă la minim cantitatea poemului, dacă se poate, până la esenţa haikuului. Este interesat, totodată, de claritatea textului. O poezie a concentrării, a contemplativităţii, degajând simboluri ale realului ori metaforizând propriile implozii sufleteşti: „Sunt/ lebăda/ singurătăţii/ mele.” (Vers); „Te stingi uşor,/ pe negândite,/ ca soarele-necat în mare –/ lumină-n valuri/ murmurând.” (Mică elegie marină); „Marea îngheţată/ visând la/ unduirea valurilor” (Haiku); „Ca Midas…/ pe tot ce pun mâna/ devine Singurătate.” (Haiku). Deşi o asemenea poezie este, de regulă, statică, încremenind o imagine, în cazul de faţă, rafinamentul, decuparea atentă, gradul de concentrare formează o flexiune de imaginar al unui contemplativ autentic. Persistă o melancolie, care este ca un fel de mantie a scriitorului, lipsită însă de tonuri dramatice, aproape senină, consemnând o viziune existenţială. Latura jovială o confirmă poemul Şi fii atent: „Nu-ţi toci paşii/ pe un drum care/ nu ţi se potriveşte.// Mai bine/ miluieşte câinii vagabonzi/ măcar cu o vorbă –/ şuturile nu se dau/ decât acelora care latră,/ şi fii atent să nu/ aluneci pe o coajă/ de banană visată/ din cauza căreia/ ar putea să ţi se/ tragă moartea.”

Poezia lui Radu Cange conturează un univers limitat, dominat de câteva teme, cu un imaginar, totuşi, variabil: sufletul are nevoie de o vâslă pentru a putea înainta; singurătatea resimţită în tumultul străzii îl face pe scriitor să se gândească la timp, care ia fiinţă autodevorându-se; o călătorie în nesfârşit se face pe o lebădă neagră. Poetul nu trăieşte emfatic nici singurătatea, nici timpul implacabil, nici ideea crepuscularităţii. Acestea, împreună cu întunericul, cu umezeala, cu lebăda premonitorie, cu magnolia, cu lacrima care încorporează lumea, ca un chihlimbar, nu sunt decât blazoanele care-i dovedesc apartenenţa la un tip de poeţi melancolici, contemplativi, cufundaţi în ascetism. El nu are imaginea blagiană a morţii văzută ca sămânţă care învie, nici pe cea teatral-sinistră bacoviană. Pentru el, moartea este o suferinţă sufletească, starea de singurătate, neregăsirea de sine: „Toamnă, toamnă…// Moartea mi se pare/ caldă şi moale,/ aş putea s-o ating.// Fumul ridică străzile/ în ceruri,/ singurătatea mă pândeşte/ cu ochi deformaţi.// Toamnă, toamnă…// Moartea mi se pare/ caldă şi moale/ şi apatrid în adâncul/ fiinţei mele mă simt.” (Mereu coborâtor). O astfel de moarte nu produce aprehensiuni, nu se referă la aspecte ale descompunerii fizice, nici la efecte psihice sau metafizice. Ea este un act mai mult poetic. Scriitorul, de altfel, are o retorică destul de calmă: propria imagine, care contaminează simbolist ambientul, este lăsată într-o deambulaţie (un pelerinaj) de la un poem la altul: „Metafora/ este o pisică/ pe care, uneori,/ trebuie să o sileşti/ să-şi retragă/ ghearele/ în perniţe.” (Pisica).

Interesant este faptul că această poezie este lipsită de voluptate (nu se insistă asupra simptomelor umorale şi sunt foarte rare poemele de dragoste). Autorul nu se implică direct, meditând aproape neutral, contemplând fără participare afectivă. Între el şi realitate se interpune o lentilă, o retractilitate, ca în acest poem: „E iarnă viaţa ta, fără zăpadă,/ Se simte uscăciune nefirească./ Departe-i cântul, rătăcit în zodii,/ Doar amintirea are vreun răsunet.// Prin geam şi cerul e-o zgârietură,/ Lumina nu mai picură frenetic./ Se-aude-un zgomot, pare nefiresc./ E jilţu-mbătrânit, sub tine geme.” (Sub tine). Poemele din ciclul Meditaţii, mai elaborate, lipsite de simplitatea cu care ne-am obişnuit, par a reprezenta chiar o ţintă a poeziei lui Radu Cange, un liman liniştit. În ele, desprinderea de real pare a se desăvârşi, reflecţia şi idealitatea prevalând. Autorul pare intrat în pielea unui Iov moralist, îndurând/contemplând nedreptatea, fără a-şi pierde nădejdea. Unele texte premonitorii par a pregăti despărţirea chiar de sine, de disperarea mea de-a nu mai fi. Poeme cu titluri convenţionale, Aproape poem, Poem neterminat, Vers, Aproape haiku, susţin, de fapt, calitatea de proiect etern-nesfârşit a literaturii. Autoreferenţialitatea este prezentă, poetul fiind şi poetician, preocupat de ceea ce face: „Eu sunt marea care naşte corabia,/ Sunt spiritul care naşte Ideea;/ Eu sunt luciul care inventă sabia,/ Cum dorinţa iveşte femeia.// Sunt marea care naşte corabia.” (Eu sunt marea). Funcţionează, după cum se vede, o logică metonimică. Însuşi poetul nu face altceva decât să se ascundă sistematic în spatele scrisului său, deus absconditus – un zeu care mocneşte.

Radu Cange comportă, într-adevăr, imaginea artistului ca zeu, nu al puterii, al juisării, ci, dimpotrivă, ca spirit blând al realităţii, ca melancolic discret, împăcat cu sine, fiindcă moartea, în ultimă instanţă, este deplin omenească: „Cineva mi-a/ adus în dar,/ sub formă de iluzie,/ singurătatea.// Iată, mi-a spus,/ aceasta este înţelepciunea ta.” (Vers).